În haosul incoerent al experienței, și anume în primă instanță tot ca fapt al experienței, găsim un element care ne scoate din acest haos. Acest element este gândirea. Ca fapt al experienței, gândirea ocupă un loc de excepție în cadrul experienței.
În restul lumii experienței, dacă mă opresc la ceea ce se află nemijlocit în fața simțurilor mele, nu trec dincolo de faptele izolate. Să presupunem că avem în față un lichid pe care îl aducem în starea de fierbere. Acesta este mai întâi liniștit, apoi văd înălțându-se bule de gaz, lichidul intră în agitație și în cele din urmă trece în starea de vapori. Acestea sunt percepțiile disparate, succesive. Pot întoarce chestiunea pe toate părțile, cum doresc: dacă mă opresc aici, la ceea ce-mi furnizează simțurile, nu găsesc nici o interdependență a faptelor. Nu acesta este cazul în ceea ce privește gândirea. Dacă eu concep, de pildă, gândul cauzei, aceasta mă duce, prin propriul lui conținut, la acela al efectului. Nu am decât să rețin gândurile în acea formă în care îmi apar în experiența nemijlocită și ele se înfățișează deja ca determinări legice.
Ceea ce la restul experienței trebuie luat mai întâi de altundeva, cu condiția ca să se și poate aplica experienței, anume, conexiunea legică, există deja în gândire, în prima ei formă de apariție. La restul experienței, lucrul întreg încă nu se imprimă chiar în ceea ce apare ca fenomen, în fața conștienței mele; la gândire, lucrul întreg apare fără întârziere în ceea ce-mi este dat. Acolo trebuie să străpung mai întâi învelișul pentru a ajunge la miez; aici, înveliș și miez sunt o unitate nedespărțită. Este numai o manifestare a limitării, general umană, faptul că în primă instanță gândirea ne apare absolut similară cu restul experienței. În cazul ei trebuie doar să biruim această limitare a noastră, în restul experienței trebuie să rezolvăm o dificultate ce se află în chestiunea însăși.
Ceea ce trebuie să căutăm la restul experienței, a devenit la gândire chiar experiență nemijlocită.
În aceasta este dată rezolvarea unei dificultăți care pe altă cale este aproape de nerezolvat. A rămâne la experiență este o cerință științifică justificată. Dar nu mai puțin justificată este cerința căutării legității lăuntrice a experienței. Prin urmare însuși acest lăuntru trebuie să apară într-un punct al experienței ca atare. Experiența va fi astfel aprofundată cu ajutorul ei însăși. Teoria noastră a cunoașterii ridică cerința experienței la forma cea mai înaltă; ea respinge orice încercare de a introduce în experiență ceva din exterior. Determinările gândirii le găsește chiar în sânul experienței. Felul în care se înfățișează gândirea este același ca la restul lumii experienței.
Principiul experienței este de cele mai multe ori neînțeles în anvergura și însemnătatea lui propriu-zisă. în forma sa cea mai categorică, el este cerința de a lăsa lucrurile realității în prima formă a apariției lor și de a le face numai în acest mod obiecte ale științei. Acesta este un principiu pur metodic. El nu afirmă absolut nimic în legătură cu conținutul experienței. Dacă am vrea să susținem că numai percepțiile simțurilor pot fi obiect al științei, așa cum face materialismul, nu am avea voie să ne sprijinim pe acest principiu. Este conținutul experienței sensibil ori ideatic? În legătură cu aceasta, principiul nostru nu formulează nici o judecată. Dacă trebuie să fie însă aplicabil într-un caz anume, în forma sa amintită cea mai severă, aceasta presupune în orice caz o premiză. Și anume, cere ca obiectele să aibă deja, așa cum ele sunt trăite, o formă care să fie suficientă strădaniei științifice. În experiența simțurilor exterioare, lucrurile nu stau așa, după cum am văzut. Așa stau lucrurile numai cu gândirea.
Numai la gândire poate fi aplicat principiul experienței în importanța lui extremă.
Aceasta nu exclude ca principiul să fie extins și asupra restului lumii. El are doar și alte forme decât cea extremă. Dacă nu putem lăsa un obiect, în vederea explicării lui științifice, așa cum îl percepem în mod nemijlocit, explicația poate avea loc totuși cu mijloace pe care ea le pretinde din alte domenii ale lumii experienței. În acest caz tot nu am depășit domeniul „experienței în genere”.
O știință a cunoașterii întemeiată în sensul concepției goetheene despre lume pune principalul accent pe faptul că ea rămâne cu totul credincioasă principiului experienței. Nimeni nu a recunoscut ca Goethe valabilitatea exclusivă a acestui principiu. El a afirmat acest principiu la fel de riguros cum am cerut-o noi mai sus. Tuturor ideilor mai înalte despre natură nu le era îngăduit, după el, să-i apară altfel decât ca experiență. Ele urmau să fie „natură superioară în sânul naturii” [Obs 9.I].
În articolul „Natura”, el spune: nu ne este posibil să ieșim din natură. Dacă vrem, deci, să ne lămurim în acest sens asupra naturii trebuie să găsim în interiorul ei mijloacele pentru aceasta.
Cum s-ar putea însă întemeia o știință a cunoașterii pe principiul experienței, dacă n-am găsi într-un punct oarecare al experienței însăși elementul fundamental al științificului, legitatea ideatică? Noi nu avem decât să preluăm acest element, așa cum am văzut; avem doar să ne adâncim în acesta. Căci el se află în experiență.
Să vedem acum, se apropie oare gândirea cu adevărat de noi într-un anume mod, devine ea conștientă individualității noastre așa încât să avem dreptul deplin a pretinde că ea posedă caracteristicile subliniate mai sus? Oricine își îndreaptă atenția asupra acestui punct, va constata că există o deosebire esențială între felul cum devenim conștienți de un fenomen exterior al realității sensibile, ba chiar și de un alt proces al vieții noastre spirituale, și felul cum sesizăm propria noastră gândire. În primul caz suntem în mod cert conștienți de faptul că pășim în fața unui lucru gata făcut; și anume, gata făcut în măsura în care el a devenit fenomen, fără ca noi să fi exercitat asupra acestei deveniri o influență determinantă. În cazul gândirii, lucrurile stau altfel. Numai în prima clipă ne apare ea similară restului experienței. Când concepem un gând oarecare, noi știm, cu tot felul direct în care intră acesta în conștiența noastră, că suntem intim uniți cu modul său de a se naște. Dacă îmi vine o idee oarecare, din senin, a cărei apariție poate fi pusă întru totul, într-un anumit sens, pe aceeași treaptă cu un eveniment exterior, pe care abia ochii și urechile trebuie să mi-l transmită, eu știu totuși că terenul pe care acest gând ajunge să se manifeste este conștiența mea, eu știu că activitatea mea trebuie mai întâi solicitată, pentru ca acea idee, picată din senin, să devină fapt. La orice obiect exterior, eu sunt sigur că el îndreaptă spre simțurile mele, în primă instanță, numai latura sa exterioară; în cazul gândului, știu cu precizie că ceea ce îndreaptă el spre mine, este în același timp, tot ceea ce este el, știu că el intră în conștiența mea ca totalitate desăvârșită în sine. Forțele motrice exterioare pe care trebuie să le presupunem mereu în cazul unui obiect sensibil, nu există în cazul gândului. Tocmai ele sunt acelea cărora trebuie să le atribuim faptul că fenomenul sensibil ne întâmpină ca ceva gata făcut; lor trebuie să le punem în seamă devenirea acestuia. În cazul gândului îmi este clar că acea devenire nu este posibilă fără activitatea mea. Eu trebuie să prelucrez gândul în întregime, să-i recreez conținutul, trebuie să-l trăiesc lăuntric până în detaliile sale cele mai mici, dacă este ca el să aibă vreo importanță pentru mine.
Până acum am dobândit următoarele adevăruri: pe prima treaptă a studierii lumii, întreaga realitate ne întâmpină ca agregat incoerent; gândirea este inclusă în sânul acestui haos. Străbătând această diversitate, găsim în ea ceva care are deja, în prima ei formă de apariție, acel caracter pe care restul agregatului incoerent trebuie să-l dobândească odată. Acesta componentă este gândirea. Ceea ce trebuie depășit la restul experienței, forma nemijlocită de apariție a acesteia, în cazul gândirii este tocmai ceea ce trebuie reținut. Acest factor al realității, lăsat în forma lui inițială, îl găsim în conștiența noastră și suntem în așa fel uniți cu el, încât activitatea spiritului nostru este totodată și manifestare a acestui factor. Este unul și același lucru privit din două direcții. Acest lucru este conținutul de gânduri al lumii. El apare o dată ca activitate a conștientei noastre, altă dată ca manifestare nemijlocită a unei legități desăvârșite în sine, un conținut ideatic determinat în sine. Vom vedea numaidecât care latură are importanță mai mare.
Pentru că noi ne aflăm înlăuntrul conținutului gândurilor, pentru că-l pătrundem în toate părțile lui componente, suntem în stare să cunoaștem realmente natura cea mai intimă a acestuia. Felul cum se apropie el de noi este o chezășie a faptului că însușirile pe care i le-am atribuit mai sus îi revin cu adevărat. El poate sluji deci cu siguranță drept punct de plecare pentru orice alt mod de a studia în continuare lumea. Caracterul său esențial îl putem lua din el însuși; dacă vrem să-l dobândim pe acela al restului lucrurilor, trebuie să începem cercetările pornind de la el. Vrem să ne explicăm mai clar. De vreme ce numai în gândire avem parte de o legitate reală, de o determinare ideatică, legitatea restului lumii, pe care nu o trăim în contact cu ea însăși, trebuie că este deja conținută în gândire. Cu alte cuvinte: fenomenul pentru simțuri și gândirea, își stau față în față în experiență. Cel dintâi nu ne dă însă nici o lămurire asupra propriei sale esențe; aceasta din urmă ne dă lămuriri totodată despre sine însuși și despre esența acelui fenomen pentru simțuri.
Se pare că acum introducem noi înșine elementul subiectiv, pe care cu atâta hotărâre voiam să-l ținem departe de teoria noastră, în ea. Din dezbaterile noastre s-ar putea conchide că dacă restul lumii percepției nu ar avea un caracter subiectiv, gândul, chiar după părerea noastră, ar avea totuși un astfel de caracter.
Această obiecție se bazează pe o confuzie care se face între scena gândurilor noastre și acel element de la care își primesc ele determinările de conținut, legitatea lor lăuntrică. Noi nu producem nicidecum un conținut de gândire hotărând în ce legături trebuie să intre gândurile noastre în această producere. Noi doar oferim motivul ocazional conținutului gândului, pentru ca el să se dezvolte conform cu propria lui natură. Noi concepem gândul a și gândul b și le dăm posibilitatea să intre într-o legătură legică, prin faptul că le aducem în interacțiune. Nu organizarea noastră subiectivă este aceea care determină, într-un anume fel, această legătură dintre a și b, ci înseși conținuturile lui a și b sunt singurii factori determinanți. Că a se comportă față de b tocmai într-un mod anume și nu altfel, asupra acestui lucru nu avem nici cea mai mică influență. Spiritul nostru efectuează reunirea masei de gânduri numai potrivit conținutului lor. Noi îndeplinim deci în gândire principiul experienței în forma lui cea mai severă.
Cu aceasta este infirmată părerea lui Kant și Schopenhauer și, într-un sens mai larg, de asemenea, cea a lui Fichte, că legile pe care le adoptăm în scopul explicării lumii ar fi doar un rezultat al propriei noastre organizări spirituale, că noi le introducem în lume numai în virtutea individualității noastre spirituale.
S-ar mai putea obiecta încă ceva de pe poziția subiectivă adoptată. Chiar dacă noi efectuăm legătura legică dintre masele de gânduri nu după măsura organizării noastre, ci dependent de conținutul lor, s-ar putea totuși ca tocmai acest conținut să fie un produs pur subiectiv, o simplă calitate a spiritului nostru; așa că noi am uni numai elementele pe care le producem noi înșine. În acest caz lumea gândurilor noastre nu ar fi decât o aparență subiectivă. Dar este ușor să ne opunem acestei obiecții. Căci dacă ar fi întemeiată, noi am îmbina conținutul gândurilor noastre după niște legi despre care cu adevărat n-am ști de unde provin. Dacă ele nu izvorăsc din subiectivitatea noastră, lucru pus deja sub semnul întrebării, și pe care acum îl putem considera rezolvat, ce fel de conținut ar trebui să ne furnizeze legile de îmbinare, conținut pe care îl producem noi înșine?
Prin urmare, lumea gândurilor noastre este o entitate clădită în întregime pe ea însăși, un întreg închis în sine, desăvârșit și încheiat în sine. Vedem aici care dintre cele două laturi ale lumii gândurilor este esențială: cea obiectivă a conținutului ei, și nu cea subiectivă a manifestării ei.
Această înțelegere a solidității și desăvârșirii lăuntrice a gândirii apare cel mai clar în sistemul științific al lui Hegel. Nimeni nu atribuie gândirii, în gradul în care a făcut-o el, o putere atât de desăvârșită, încât să poată întemeia din sine o concepție despre lume. Hegel are o încredere absolută în gândire, ceva mai mult, ea este singurul factor al realității căruia el îi acordă încredere în înțelesul adevărat al cuvântului. Pe cât este de justă concepția lui în general, totuși, tocmai el este acela care, prin forma mult prea abruptă cu care apără gândirea, a reușit s-o lipsească pe aceasta de întreaga considerație. Prin felul cum și-a prezentat concepția sa, el este vinovat de fatala confuzie care a pătruns în a noastră „gândire despre gândire”. El a vrut să ilustreze cât mai sugestiv importanța gândului, a ideii, prin aceea că a desemnat necesitatea gândirii ca fiind în același timp necesitate a faptelor. Cu aceasta el a stârnit eroarea că determinările gândirii nu ar fi pur ideatice, ci faptice. Părerea lui a fost curând înțeleasă ca și cum el ar fi căutat gândul chiar în lumea realității sensibile, ca pe un lucru. El nici n-a clarificat vreodată pe deplin aceasta. Chiar de aceea trebuie stabilit că scena gândului este exclusiv conștiența umană. Apoi trebuie arătat că prin aceasta lumea gândurilor nu-și pierde nimic din obiectivitatea ei. Hegel a scos în evidență numai latura obiectivă a gândului; majoritatea oamenilor o vede însă, pentru că este mai ușor, numai pe cea subiectivă; și i se pare că Hegel ar fi tratat ceva pur ideatic ca pe un obiect senzorial, că l-ar fi mistificat. Chiar și mulți învățați ai epocii prezente nu pot fi absolviți de această eroare. Ei îl condamnă pe Hegel pentru o deficiență pe care nu o are în sine, dar care i se poate desigur atribui, pentru că el a clarificat prea puțin chestiunea menționată.
Recunoaștem că aici se află o dificultate pentru capacitatea noastră de judecată. Credem însă că orice gândire energică o poate învinge. Noi trebuie să ne reprezentăm două lucruri diferite: întâi că noi facem prin activitatea noastră să apară lumea ideatică și în același timp că ceea ce chemăm noi în mod activ la existență se bazează pe propriile sale legi. Noi suntem, firește, obișnuiți, să ne reprezentăm o manifestare întâmpinând-o pasiv, doar ca observatori. Dar aceasta nu este o cerință necondiționată. Oricât de neobișnuită ne-ar fi reprezentarea faptului că noi înșine facem în mod activ să apară ceva obiectiv, că noi, cu alte cuvinte, nu percepem doar un fenomen, ci totodată îl și producem: ea (reprezentarea) nu este inadmisibilă.
Nu trebuie decât să renunțăm la părerea obișnuită că există atâtea lumi de gânduri câți indivizi umani. Această părere nu este, de altminteri, decât o prejudecată tradițională. Ea este pretutindeni presupusă în mod tacit, fără conștiența faptului că o alta este cel puțin la fel de acceptabilă și că temeiurile valabilității uneia sau alteia trebuie totuși mai întâi cumpănite. Imaginați-vă o dată în locul acestei păreri, următoarea: există numai un singur conținut de gânduri, iar gândirea noastră individuală nu este altceva decât o activitate prelucrătoare a sinei noastre, a personalității noastre individuale în centrul de gânduri al lumii. Nu este locul, aici, de a cerceta dacă această părere este justificată sau nu; dar ea este posibilă și noi am realizat ceea ce voiam; și anume, am arătat că obiectivitatea, prezentată de noi ca necesară, a gândirii, să apară de asemenea ca necontradictorie.
În privința obiectivității, munca gânditorului poate fi foarte bine comparată cu cea a mecanicului. După cum acesta aduce în interacțiune forțele naturii și face astfel să ia naștere o activitate și o manifestare de forță utilă, gânditorul face ca masele de gânduri să intre în interacțiune vie, iar acestea se dezvoltă, devenind sistemele de gânduri care constituie științele noastre.
O concepție nu este prin nimic mai bine pusă în lumină decât prin dezvăluirea erorilor care-i stau împotrivă. Vrem să apelăm aici la această metodă, deja de multe ori aplicată de noi cu rodnicie.
Se crede, de obicei, că noi unim anumite noțiuni în complexe mai mari, sau că noi gândim într-un anumit fel pentru că simțim o anumită constrângere lăuntrică (logică) de a face aceasta. Și Volkelt s-a alăturat acestei păreri. Dar cum se acordă aceasta cu claritatea transparentă cu care întreaga noastră lume de gânduri este prezentă în conștiența noastră? Noi nu cunoaștem în lume, într-adevăr, nimic mai exact decât gândurile noastre. Să stabilim noi oare o anumită legătură pe baza unei constrângeri lăuntrice, acolo unde totul este atât de clar? Ce nevoie am de constrângere, când cunosc natura elementelor ce trebuie unite, o cunosc până în pânzele albe și mă pot orienta după ea? Toate operațiile noastre de gândire sunt procese care se efectuează pe baza înțelegerii entităților gândurilor și nu după măsura vreunei constrângeri. O asemenea constrângere contrazice natura gândirii.
Ce-i drept, s-ar putea să fie așa, că în esența gândirii se află faptul de a imprima în manifestarea ei în același timp și conținutul ei, dar că noi totuși nu-l putem percepe în mod nemijlocit pe acesta din urmă, din cauza organizării spiritului nostru. Dar nu așa stau lucrurile. Felul în care conținutul de gânduri se apropie de noi, este o garanție a faptului că avem în fața noastră esența lucrului. Suntem conștienți de faptul că noi însoțim fiecare proces din lumea gândurilor cu spiritul nostru. Cu toate acestea, ne putem gândi doar că forma de manifestare este condiționată de esența lucrului. Cum am crea din nou ulterior forma de manifestare, dacă nu am cunoaște esența lucrului? Ne putem prea bine gândi că forma de manifestare ne iese în întâmpinare ca un tot gata făcut și că noi căutăm mai pe urmă miezul acesteia. Nu putem fi însă nicidecum de părerea că am colabora la producerea fenomenului, fără să acționăm în această producere dinspre esență către exterior.
Să ne apropiem de gândire cu încă un pas. Până acum am studiat numai poziția acesteia față de restul lumii experienței. Am ajuns la ideea că ea ocupă în cadrul acesteia o poziție cu totul privilegiată, că joacă în ea un rol central. Ne propunem să facem acum abstracție de aceasta. Să ne limităm numai la natura lăuntrică a gândirii. Dorim să cercetăm caracterul specific, propriu, al lumii gândurilor, spre a afla cum depinde un gând de celălalt, cum se raportează gândurile unul la celălalt. De-abia de aici vor rezulta mijloacele de a lămuri întrebarea: ce este, de fapt, cunoașterea? Sau, cu alte cuvinte: ce înseamnă să ne facem gânduri asupra realității; ce înseamnă să vrem să abordăm lumea prin gândire? Trebuie să ne păstrăm aici liberi de orice părere preconcepută. O asemenea părere este presupunerea că noțiunea (gândul) ar fi imaginea în interiorul conștienței noastre, cu ajutorul căreia noi ne lămurim în privința unui obiect aflat în afara acesteia. Despre această premiză sau altele asemenea ei nu este vorba în acest loc. Noi luăm gândurile așa cum le găsim. Dacă ele au un raport cu altceva, și ce fel de raport anume, tocmai aceasta vrem să cercetăm. De aceea nu avem voie să luăm aici această presupunere ca punct de plecare. Tocmai această părere despre raportul dintre noțiune și obiect este foarte frecventă. Noțiunea este adeseori definită drept replica spirituală a unui obiect aflat în afara spiritului. Noțiunile copiază, se spune, lucrurile, ne transmit o fotografie fidelă a acestora. Cugetăm adeseori, când se vorbește despre gândire, numai la acest presupus raport. Aproape nicicând nu se încearcă să se cutreiere odată lumea gândurilor în propriul ei domeniu, spre a vedea ce iese aici la iveală.
Noi vrem să cercetăm aici această lume, ca și cum în afara limitelor ei n-ar mai exista absolut nimic, ca și cum gândirea ar fi întreaga realitate. Facem abstracție pentru un timp de tot restul lumii.
Faptul că în încercările de teorie a cunoașterii sprijinite pe Kant, s-a omis acest lucru, a devenit fatal pentru știință. Omisiunea amintită a dat în știință imboldul spre o direcție care este total opusă direcției noastre. Această direcție în știință, potrivit cu întreaga ei natură, nu-l poate înțelege niciodată pe Goethe. Este negoethean în cel mai adevărat înțeles al cuvântului să pornești de la o afirmație pe care nu o găsești în observație, pe care o introduci tu însuți în cele observate. Aceasta se întâmplă însă dacă punem în fruntea științei părerea următoare: între gândire și realitate, între idee și lume există raportul amintit. În sensul lui Goethe acționăm numai dacă ne cufundăm chiar în propria natură a gândirii și observăm apoi ce raport rezultă, dacă această gândire, cunoscută potrivit cu entitatea ei, este pusă într-un raport cu experiența.
Goethe urmează pretutindeni calea experienței în sensul cel mai riguros. El ia mai întâi obiectele așa cum sunt ele, caută să pătrundă în natura lor, ținând complet deoparte orice păreri subiective; apoi, el creează condițiile în care obiectele pot intra în interacțiune și așteaptă ceea ce rezultă din aceasta. Goethe caută să-i dea naturii prilejul de a-și arăta legitatea în împrejurări deosebit de caracteristice, pe care el le provoacă, de a rosti, ca să zicem așa, ea însăși legile ei.
Cum ne apare gândirea noastră privită în sine? Ea este o pluralitate de gânduri care sunt întrețesute și unite organic în modul cel mai variat. Această pluralitate însă, dacă am pătruns-o suficient de mult în toate direcțiile, constituie totuși, iarăși o unitate, o armonie. Toate părțile se raportează unele la celelalte, există unele pentru celelalte; una o modifică pe cealaltă, o limitează ș.a.m.d. De îndată ce spiritul nostru își reprezintă două gânduri corespunzătoare, observă curând că ele de fapt se contopesc într-unul singur. El găsește pretutindeni în sfera gândurilor sale conexiuni; această noțiune se alătură aceleia, o a treia o explică sau o sprijină pe o a patra ș.a.m.d. Așa, de pildă, găsim în conștiența noastră conținutul de gând: „organism”; dacă trecem în revistă lumea reprezentărilor noastre, dăm de un al doilea: „dezvoltare legică, creștere”. Imediat devine clar că aceste două conținuturi de gândire își aparțin, că reprezintă doar două laturi ale unuia și aceluiași lucru. Dar așa este cu întregul nostru sistem de gânduri. Toate gândurile izolate sunt părți ale unui mare întreg pe care-l numim lumea noastră de noțiuni.
Dacă în conștientă se ivește un oarecare gând izolat, eu nu-mi găsesc odihna până când el nu este pus în acord cu restul gândirii mele. O asemenea noțiune separată, despărțită de restul lumii mele spirituale, îmi este cu totul insuportabilă. Căci eu am conștiența faptului că există o armonie lăuntric întemeiată a tuturor gândurilor, că lumea gândurilor este una unitară. De aceea, pentru noi orice asemenea separare este ceva nenatural, un neadevăr.
Când am ajuns până acolo, că întreaga noastră lume de gânduri poartă caracterul unui acord lăuntric desăvârșit, atunci avem parte de acea mulțumire după care tinde spiritul nostru. Atunci ne simțim în posesia adevărului.
Dacă socotim adevărul drept acordul general dintre toate noțiunile asupra cărora dispunem, ni se impune întrebarea: ei bine, oare gândirea, dacă facem abstracție de întreaga realitate perceptibilă, de lumea manifestării sensibile, are ea și un conținut? Nu rămâne un gol total, o simplă fantasmă, dacă ne imaginăm că am înlăturat întreg conținutul sensibil?
Că așa ar fi, va fi fiind o părere larg răspândită, așa că trebuie să o studiem mai îndeaproape. După cum am observat deja mai sus, mulți își imaginează întregul sistem de noțiuni numai ca pe o fotografie a lumii exterioare. Se menține, ce-i drept, cu fermitate părerea: cunoașterea noastră se dezvoltă în forma gândirii, dar se cere de la o „știință riguros obiectivă” să își ia conținutul numai din afară. Lumea exterioară ar trebui să furnizeze materialul [Obs 10/I] ce se revarsă în noțiunile noastre. Fără această lume exterioară, noțiunile ar fi scheme goale, fără nici un conținut. Dacă lumea exterioară ar dispare, noțiunile și ideile nu ar mai avea nici un sens, deoarece ele există doar pentru ea. Am putea numi această părere și negarea noțiunii. Căci noțiunea nu mai are în acest caz nici o importanță pentru obiectivitate, este ceva adăugat acesteia din urmă. Lumea ar fi absolut desăvârșită și dacă nu ar exista noțiuni. Căci ele nu aduc nimic nou pentru completarea ei. Ele nu conțin nimic din ceea ce n-ar exista fără ele. Ele există numai pentru că subiectul cunoscător vrea să se slujească de ele, spre a avea într-o formă potrivită pentru el acel lucru care există deja și fără el. Ele sunt pentru acesta doar mijlocitoarele unui conținut care este de natură non-noțională. Aceasta este părerea la care ne-am referit.
Dacă ea ar fi întemeiată, ar trebui să fie justă una dintre următoarele trei presupuneri:
1. Lumea noțiunilor se află într-un asemenea raport cu lumea exterioară, încât nu face decât să redea întregul conținut al acesteia în altă formă. Prin lume exterioară se înțelege aici lumea simțurilor. Dacă ar fi așa, atunci cu adevărat nu am putea înțelege ce necesitate există de a ne înălța deasupra lumii simțurilor. Am avea întregul rost al cunoașterii dat deja odată cu aceasta din urmă.
2. Lumea noțională preia drept conținut al ei numai o parte a „manifestării prin simțuri”. Gândiți-vă cam așa. Facem o serie de observații. Dăm de cele mai diferite obiecte. Remarcăm că anumite însușiri pe care le descoperim la un lucru, le-am observat deja. Ochiul nostru, să zicem, examinează o serie de obiecte A, B, C, D etc. A să aibă însușirile p q a r; B: l m b n; C: k h c g și D: p u a v. La D dăm iarăși de însușirile a și p, pe care le-am întâlnit deja la A. Desemnăm aceste însușiri drept esențiale. Și în măsura în care A și D au aceleași însușiri esențiale, le numim obiecte de aceeași natură. Luăm atunci pe A și D împreună, prin aceea că reținem în gândire însușirile lor esențiale. Avem atunci o gândire care nu se suprapune în întregime cu lumea sensibilă, care nu are caracterul inutil la care ne-am referit mai sus și care este totuși la fel de departe de a introduce în lumea sensibilă ceva nou. Împotriva acestei păreri se poate spune, înainte de toate: ca să recunoaștem ce însușiri îi sunt esențiale unui lucru, este nevoie fără îndoială de o anumită normă care ne dă posibilitatea să distingem esențialul de neesențial. Această normă nu se poate afla în obiect, căci acesta conține esențialul și neesențialul într-o unitate nedespărțită. Această normă trebuie să fie deci conținut absolut propriu al gândirii noastre.
Această obiecție nu răstoarnă însă pe de-a întregul părerea la care ne referim. Căci se poate spune: este o presupunere nejustificată, aceea care afirmă că o însușire sau alta este mai esențială sau mai neesențială pentru un lucru. Dar nici să nu ne preocupe aceasta. Este vorba, se spune, numai de faptul că noi întâlnim anumite însușiri identice la mai multe lucruri, iar pe acestea din urmă le numim de aceeași natură. Nu este vorba deloc de faptul ca aceste însușiri comune să fie și esențiale. Dar această concepție face o presupunere cu totul greșită. Anume că în două lucruri din aceeași clasă de obiecte nu este nimic cu adevărat comun, dacă ne oprim la experiența simțurilor. Un exemplu va clarifica aceasta. Lucrul cel mai simplu este cel mai bun, pentru că poate fi privit mai ușor în ansamblu. Să privim următoarele două triunghiuri.
Ce au ele cu adevărat asemănător, dacă ne oprim la experiența simțurilor? Absolut nimic. Ceea ce au ele în comun, și anume legea după care sunt formate și care face ca ele să se afle amândouă sub noțiunea de „triunghi”, o obținem abia când depășim experiența simțurilor. Noțiunea „triunghi” cuprinde toate triunghiurile. Noi nu ajungem la ea prin simpla observare a tuturor triunghiurilor particulare. Această noțiune rămâne mereu aceeași, oricât de des aș reprezenta-o, deși aproape că nu îmi va reuși să privesc de două ori același triunghi. Ceea ce face ca triunghiul particular să fie „acest” triunghi deplin determinat și nu un altul, nu are nimic a face cu noțiunea. Un triunghi determinat este acest triunghi, determinat anume nu prin faptul că el corespunde acelei noțiuni, ci prin elemente aflate cu totul în afara noțiunii: lungimea laturilor, mărimea unghiurilor, poziție etc. Este însă absolut inadmisibil să afirmăm: conținutul noțiunii „triunghi” este luat din lumea obiectivă, când vedem că acest conținut al lui nu este cuprins deloc în nici un fenomen sensibil.
3. Mai este posibilă și o a treia variantă. S-ar putea ca noțiunea să fie mijlocitoarea sesizării unor entități care nu sunt perceptibile pe cale senzorială, dar care au totuși un caracter întemeiat în sine însuși. Acesta ar fi atunci conținutul non-noțional al formei noționale a gândirii noastre. Cel care presupune asemenea entități existente dincolo de experiență și admite posibilitatea unei cunoașteri a acestora, trebuie în mod necesar să vadă în noțiune tălmaciul acestei cunoașteri.
Vom arăta mai târziu în mod special insuficiența acestei concepții. Aici vrem doar să atragem atenția asupra faptului că ea, în orice caz, nu vorbește împotriva faptului că lumea noțiunilor ar avea conținut. Căci dacă obiectele asupra cărora gândim s-ar afla dincolo de orice experiență și dincolo de gândire, aceasta din urmă ar trebui cu atât mai mult să aibă în lăuntrul ei însăși conținutul pe care ea se sprijină. Ea n-ar putea gândi asupra unor obiecte din care n-ar întâlni nici o urmă în interiorul lumii gândurilor.
În orice caz, este deci clar că gândirea nu este un vas gol de conținut, ci că, luată absolut în sine, ea este plină de conținut iar conținutul ei nu se suprapune cu cel al unei alte forme de manifestare.
