Două domenii stau așadar față în față: gândirea noastră și obiectele de care se ocupă aceasta. Pe acestea din urmă le desemnăm de obicei, în măsura în care sunt accesibile observației noastre, drept conținutul experienței. Dacă în afara câmpului nostru de observație mai există obiecte ale gândirii și de ce natură sunt acestea, la această întrebare nu vrem deocamdată să răspundem. Următoarea noastră sarcină va fi să circumscriem cu precizie fiecare din domeniile caracterizate: experiența și gândirea. Trebuie să avem mai întâi în fața noastră experiența în contururi precise și să cercetăm apoi natura gândirii. Ne îndreptăm spre prima dintre aceste două sarcini.
Ce este experiența? Oricine este conștient de faptul că gândirea lui se aprinde în conflict cu realitatea. Obiectele din spațiu și timp ne vin în întâmpinare; percepem o lume exterioară, împărțită în toate felurile, de cea mai mare diversitate și parcurgem prin trăire o lume interioară mai mult sau mai puțin dezvoltată. Prima formă în care ne întâmpină toate acestea, stă încheiată în fața noastră. Nu am participat în nici un fel la nașterea ei. Realitatea se oferă în primă instanță percepției noastre senzoriale și spirituale, ca izvorând dintr-o lume de dincolo, necunoscută nouă. În primă instanță, ne putem doar lăsa privirea să se plimbe peste diversitatea care ne întâmpină.
Această primă activitate a noastră [Obs 3.II] este perceperea senzorială a realității. Ce anume trebuie să reținem, este ceea ce se oferă acesteia. Căci numai pe aceasta o putem numi experiență pură.
Noi simțim neîntârziat nevoia de a pătrunde cu rațiunea ordonatoare nesfârșita varietate de forme, forțe, culori, sunete etc. ce ne apare în față. Avem tendința de a lămuri dependențele reciproce ale tuturor lucrurilor izolate ce ne întâmpină. Dacă într-un anumit ținut ne apare un animal, ne întrebăm care este influența regiunii respective asupra vieții animalului; dacă vedem cum o piatră începe să se rostogolească, noi căutăm alte fapte cu care are legătură aceasta. Dar ceea ce ia naștere în acest fel, nu mai este experiență pură. Aceasta are deja o dublă origine: experiența și gândirea.
Experiența pură este acea formă a realității în care aceasta ne apare atunci când pășim în fața ei lăsând cu totul la o parte sinea noastră.
Acestei forme a realității îi sunt aplicabile cuvintele pe care le-a rostit Goethe în articolul «Natura» [Obs 4.II]: „Noi suntem înconjurați și îmbrățișați de ea. Nepoftiți și nepreveniți, ne preia în circuitul ei.”
La obiectele simțurilor exterioare aceasta sare în ochi atât de mult încât aproape nimeni nu o va nega. Un corp ne întâmpină mai întâi ca o pluralitate de forme, de culori, de impresii calorice și luminoase care se află brusc în fața noastră ca ieșite dintr-un izvor originar necunoscut nouă.
Convingerea psihologică potrivit căreia lumea simțurilor, așa cum se așterne înaintea noastră, nu e nimic în sine, ci doar un rezultat al interacțiunii dintre o lume exterioară moleculară necunoscută nouă și organismul nostru, nu contrazice afirmația noastră. Chiar dacă ar fi realmente adevărat că: culoarea, căldura, etc. nu sunt altceva decât felul cum organismul nostru este afectat de lumea exterioară, totuși, procesul care transformă lumea exterioară în culoare, căldură etc., se află cu totul în afara conștienței. Orice rol ar juca organismul nostru, în fața gândirii noastre se află, ca formă a realității impuse nouă (experiența), nu procesul molecular, ci acele culori, sunete etc.
Nu tot așa de clar stau lucrurile cu viața noastră lăuntrică. O cumpănire mai atentă însă va face să dispară aici orice îndoială că și stările noastre lăuntrice intră în orizontul conștientei noastre sub aceeași formă ca și lucrurile și faptele lumii exterioare. Un sentiment mi se impune întocmai la fel ca o senzație provocată de lumină. Faptul că îl pun în mai strânsă legătură cu propria mea personalitate, este în această privință lipsit de importanță. Trebuie să mergem și mai departe. Chiar și gândirea ne apare, în primă instanță, drept obiect al experienței. Deja când ne apropiem de gândirea noastră, cercetând, ne-o așezăm în față ca opunându-ni-se, ne reprezentăm prima ei formă ca venind din ceva necunoscut nouă.
Și nu poate fi altfel. Gândirea noastră, mai ales dacă luăm seama la forma ei, ca activitate individuală în conștiența noastră, este contemplare, adică își îndreaptă privirea spre exterior, spre ceva care-i stă în față. La aceasta rămâne ea, în primă instanță, ca activitate. Ar privi în gol, în nimic, dacă nu i s-ar pune ceva în față.
Acestei forme a situării față în față trebuie să i se supună tot ceea ce urmează să devină obiect al cunoașterii noastre. Noi suntem în imposibilitatea de a ne ridica deasupra acestei forme. Dacă este să dobândim în gândire un mijloc de a pătrunde mai adânc în lume, ea trebuie să devină mai întâi experiență. Noi trebuie să căutăm gândirea chiar în cadrul faptelor de experiență, drept un asemenea fapt.
Numai în acest fel concepția noastră despre lume nu va fi lipsită de unitate lăuntrică. Acesta ar fi cazul, imediat ce am vrea să introducem în ea un element străin. Noi pășim în întâmpinarea simplei experiențe pure și căutăm chiar în lăuntrul ei elementul ce răspândește lumină asupra sa și asupra restului realității.
Să privim acum experiența pură. Ce conține ea, așa cum trece pe dinaintea conștientei noastre, fără ca noi să o prelucrăm cu gândirea? Ea este numai alăturare în spațiu și succesiune în timp; un agregat format exclusiv din detalii, fără legătură între ele. Nici unul din lucrurile care vin și pleacă nu are ceva de a face cu celălalt. Pe această treaptă faptele pe care le percepem, pe care le traversăm cu trăirea lăuntrică, sunt absolut indiferente unul pentru celălalt.
Lumea este aici o diversitate de lucruri de absolut aceeași valoare. Nici un lucru, nici un eveniment nu are voie să ridice pretenția de a juca în viața lumii un rol mai mare decât un alt component al lumii experienței. Dacă e să ne devină limpede că acest fapt sau acela are o importanță mai mare decât un altul, nu trebuie să observăm doar lucrurile, ci să le punem deja în legătură, prin gândire. Organul rudimentar al unui animal, care poate nu are nici cea mai mică importanță pentru funcțiile organice ale acestuia, este pentru experiență de absolut aceeași valoare cu organul cel mai important al corpului animalului. Acea importanță mai mare sau mai mică ne devine limpede abia când reflectăm la raporturile diferitelor părți ale observației, deci când prelucrăm experiența.
Pentru experiență, melcul aflat pe o treaptă inferioară de organizare este de aceeași valoare cu animalul cel mai evoluat. Deosebirea în ceea ce privește gradul de perfecțiune a organizării ne apare abia când sesizăm și prelucrăm pe cale rațională diversitatea dată. De valoare egală sunt în această privință și cultura eschimosului și cea a europeanului cult; importanța lui Cezar pentru dezvoltarea istorică a omenirii nu-i apare simplei experiențe mai mare decât aceea a unuia dintre soldații lui. În istoria literaturii, Goethe nu se ridică deasupra lui Gottsched, dacă e vorba de simplele fapte de experiență.
Pe această treaptă a examinării, lumea este, din punctul de vedere al gândirii, o suprafață perfect netedă. Nici o parte a acestei suprafețe nu se ridică deasupra celorlalte; nici una nu prezintă vreo diferență de gândire față de cealaltă. Abia când scânteia gândului se izbește de această suprafață, apar ridicături și adâncituri, o parte apare înălțându-se mai mult sau mai puțin deasupra celeilalte, totul ia formă într-un anumit fel, se împletesc fire de la o formațiune la alta; totul devine, atunci, o armonie desăvârșită în sine.
Credem că prin exemplele noastre am arătat îndeajuns ce înțelegem prin acea mai mare sau mai mică importanță a obiectelor percepției (având aici același înțeles ca lucrurile experienței), ce ne imaginăm prin acele cunoștințe care iau naștere abia când studiem aceste lucruri în conexiune. Cu aceasta credem că suntem puși la adăpost de obiecția că lumea experienței noastre prezintă deja infinite deosebiri în obiectele ei, mai înainte ca gândirea să o abordeze. O suprafață roșie se deosebește de una verde și fără activitatea gândirii. Aceasta este adevărat. Dar cine ar vrea prin aceasta să ne combată a înțeles cu totul greșit afirmația noastră; noi tocmai acest lucru îl susținem, că în experiență ni se oferă un număr nesfârșit de detalii. Aceste detalii trebuie, bineînțeles, să fie diferite între ele, altfel nu ne-ar ieși în întâmpinare ca diversitate infinită, incoerentă. Dar nu e absolut deloc vorba despre faptul că nu ar exista diferențe între lucrurile percepute, ci de lipsa completă de legătură între ele, de lipsa de însemnătate necondiționată a diferitelor fapte sensibile pentru întregul imaginii noastre despre realitate. Tocmai pentru că recunoaștem această diversitate calitativă nesfârșită suntem împinși la afirmațiile noastre.
Dacă ne-ar ieși în întâmpinare o unitate rotunjită în sine, organizată în mod armonios, n-am putea vorbi de o indiferență a diverselor părți ale acestei unități, unele față de altele.
Cine nu ar găsi din acest motiv comparația folosită mai sus ca potrivită nu a sesizat esența comparației. Ar fi desigur greșit dacă am vrea să comparăm lumea, cu infinit de multele aspecte ale experienței, cu netezimea uniformă a unei suprafețe plane. Dar suprafața noastră plană nu este nicidecum menită să concretizeze variata lume fenomenologică, ci imaginea de ansamblu unitară pe care o avem despre această lume, cât timp gândirea nu s-a apropiat de ea. Pe acest tablou de ansamblu, după intrarea în activitate a gândirii, fiecare detaliu apare nu așa cum îl mijlocesc doar simțurile, ci deja cu importanța pe care îl are pentru întregul realității. El apare astfel cu însușiri care, în forma experienței, îi lipsesc cu desăvârșire.
După convingerea noastră, lui Johannes Volkelt [ Obs 6.I ] i-a reușit în mod excelent să prezinte în contururi precise ceea ce suntem îndreptățiți să numim experiență pură. Deja acum cinci ani, ea a fost în mod cât se poate de nimerit caracterizată în cartea sa despre «Teoria kantiană a cunoașterii», iar în publicația lui cea mai recentă: «Experiență și gândire», el a dus lucrurile mai departe. El a făcut-o, desigur, întru sprijinirea unei concepții fundamental diferită de a noastră și într-o cu totul altă intenție decât este a noastră în prezent. Aceasta însă nu ne poate împiedica să amintim aici excelenta lui caracterizare făcută experienței pure. Ea ne descrie pur și simplu imaginile care defilează prin fața conștientei noastre în mod absolut incoerent, într-o perioadă de timp limitată. Volkelt spune [Obs 7.I]: „Acum, de pildă, conștiența mea are drept conținut reprezentarea ‹de a fi lucrat azi cu sârguință›; imediat după acesta urmează conținutul de reprezentare de ‹a putea să merg la plimbare cu conștiința împăcată›; dar brusc apare imaginea – reprezentare a ușii ce se deschide și a poștașului care intră; imaginea poștașului apare când întinzând mâna, când deschizând gura, când făcând contrariul; totodată, cu conținutul de percepție al deschiderii gurii se leagă tot felul de impresii auditive, printre altele și una conform căreia afară începe să plouă. Imaginea poștașului dispare din conștiența mea și reprezentările care apar acum au pe rând drept conținut: apucarea foarfecii, deschiderea scrisorii, reproșul adresat scrisului neciteț, imagini vizuale ale celor mai diverse semne grafice, multe și variate imagini ale fanteziei și gânduri care se leagă de acestea; abia s-a terminat această serie, că reapare reprezentarea ‹a fi lucrat cu sârguință› și percepția însoțită de neplăcere a ploii care continuă, dar ambele dispar din conștiența mea și apare o reprezentare având drept conținut faptul că o dificultate crezută rezolvată în timpul lucrului de azi, nu este de fapt rezolvată; cu aceasta și-au făcut din nou apariția reprezentările: libertate a voinței, necesitate empirică, responsabilitate, valoare a virtuții, întâmplare absolută, incomprehensibilitate etc. și se unesc între ele în modul cel mai divers, mai complicat; și tot așa mai departe”.
Avem aici descris, pentru o anumită porțiune limitată de timp, ce anume experimentăm cu adevărat, acea formă a realității la care gândirea nu participă deloc.
Nu trebuie însă nicidecum să credem că am fi ajuns la un alt rezultat dacă în locul acestei experiențe cotidiene am fi descris-o pe aceea pe care o facem în cazul unui experiment științific, sau al unui fenomen deosebit al naturii. Aici, ca și acolo, prin fața conștienței noastre trec imagini izolate, fără legătură între ele. Abia gândirea stabilește legătura.
Meritul de a fi arătat în contururi precise ceea ce ne dă de fapt experiența golită de orice element de gândire, trebuie să i-l recunoaștem și micii scrieri: «Creier și conștiență» a dr. Richard Wahle (Viena, 1884), doar cu rezerva că ceea ce Wahle prezintă drept însușiri necondiționat valabile ale fenomenelor lumii exterioare și interioare, este valabil numai pentru prima treaptă a studierii lumii, pe care am caracterizat-o. Conform lui Wahle, noi știm numai despre o alăturare în spațiu și despre o succesiune în timp. Despre o legătură între lucrurile existente unul lângă altul sau unul după altul în concepția lui Wahle nu poate fi vorba deloc. S-ar putea, de pildă, să existe oricum undeva o legătură lăuntrică între raza caldă de Soare și încălzirea pietrei; noi nu știm nimic despre o legătură cauzală, nouă ne devine limpede numai că după primul fapt urmează al doilea. De asemenea, poate că undeva, într-o lume inaccesibilă nouă, există o legătură lăuntrică între mecanismul creierului nostru și activitatea noastră spirituală; noi știm numai faptul că cele două sunt procese care se desfășoară în paralel; nu suntem nicidecum îndreptățiți să presupunem, de pildă, o legătură cauzală a celor două fenomene.
Chiar dacă Wahle prezintă această afirmație totodată drept ultim adevăr al științei, noi contestăm această extindere; ea este însă cu desăvârșire valabilă pentru prima formă, în care noi devenim conștienți de realitate.
Pe această treaptă a cunoașterii noastre, nu numai lucrurile lumii exterioare și procesele celei interioare stau fără legătură între ele, ci și propria noastră personalitate e un detaliu izolat de restul lumii. Noi ne găsim drept una dintre nenumăratele percepții fără legătură cu obiectele ce ne înconjoară.
Aici este locul să atragem atenția asupra unei prejudecăți existente de la Kant încoace [Ind 11] și care s-a încetățenit deja într-atât în anumite cercuri, încât este considerată drept axiomă. Oricine ar vrea să o pună la îndoială, ar fi considerat un diletant, un om care nu a depășit noțiunile cele mai elementare ale științei moderne. Mă refer la părerea că ar fi din capul locului sigur că întreaga lume a percepției, această nesfârșită diversitate de culori și forme, de sunete și diferențe calorice, etc. n-ar fi altceva decât lumea noastră subiectivă de reprezentare, care există numai atâta vreme cât ne ținem simțurile deschise influențelor unei lumi necunoscute nouă. Întreaga lume fenomenală este declarată de către această concepție drept reprezentare în interiorul conștientei noastre individuale și pe baza acestei premize se clădesc alte afirmații referitoare la natura cunoașterii. Și Volkelt s-a atașat acestei păreri și și-a întemeiat pe ea teoria sa a cunoașterii care, din punctul de vedere al tratării științifice, vădește o mână de maestru. Totuși, acesta nu este un adevăr fundamental și în nici un caz nu are menirea de a sta în fruntea științei despre cunoaștere.
Să nu fim înțeleși greșit. Noi nu vrem să ridicăm un protest, fără îndoială neputincios, împotriva cuceririlor prezente din fiziologie. Dar ceea ce este perfect îndreptățit din punct de vedere fiziologic, nu este încă nici pe departe chemat să stea la poarta teoriei cunoașterii. Poate fi un adevăr fiziologic de necontestat acela că abia prin colaborarea organismului nostru ia naștere complexul de senzații și percepții pe care l-am numit experiență. Rămâne totuși sigur, că o asemenea cunoaștere poate fi abia rezultatul multor reflecții și cercetări. Această caracteristică, potrivit căreia lumea noastră fenomenologică este, în sens fiziologic, de natură subiectivă, este deja o determinare ideatică a acesteia; nu are, deci, absolut nimic de a face cu prima ei apariție. Ea presupune deja aplicarea gândirii asupra experienței. De aceea, ei trebuie să-i premeargă cercetarea legăturii dintre acești doi factori ai cunoașterii.
Cu această părere, filosofii se cred ridicați deasupra „naivității” prekantiene, care lua lucrurile din spațiu și timp drept realitate, așa cum omul naiv, fără formație științifică, o mai face și astăzi.
Volkelt afirmă [Obs 8.I] „că toate actele ce ridică pretenția de a fi cunoaștere obiectivă, sunt indisolubil legate de conștiența cunoscătoare individuală, că ele nu se petrec, în primă instanță și în mod nemijlocit, altundeva decât în conștiența individului, și că ele sunt total lipsite de posibilitatea de a aborda ceva dincolo de sfera individului și de a sesiza sfera realului aflat în afara sa, ori de a păși în această sferă”.
Pentru o gândire nepărtinitoare însă, este cu totul de neînțeles ce anume poartă în sine acea formă a realității care se apropie în mod nemijlocit de noi (experiența), și care să ne poată îndreptăți în vreun fel să o desemnăm drept simplă reprezentare.
Chiar simpla reflecție că omul naiv nu observă la lucruri absolut nimic ce l-ar putea duce la această părere, ne învață că în obiectele înseși nu se află nici un motiv care să ne constrângă la această presupunere. Ce anume poartă în sine un copac, o masă, ce m-ar putea determina să le privesc drept simple plăsmuiri ale reprezentării? Așadar, cel puțin acest lucru nu trebuie prezentat drept un adevăr de la sine înțeles.
Când face aceasta, Volkelt se încâlcește într-o contradicție cu propriile lui principii fundamentale. După convingerea noastră, el a trebuit să trădeze adevărul, recunoscut de el, că experiența nu conține nimic altceva decât un haos incoerent de imagini lipsite de orice determinări ideatice, și aceasta pentru ca să poată afirma natura subiectivă a aceleiași experiențe. Altfel, el ar fi trebuit să își dea seama că subiectul cunoașterii, omul care studiază, stă la fel de lipsit de legături în sânul lumii experienței ca orice alt obiect al acesteia. Dacă, însă, lumii percepute îi atribuim calificativul de subiectiv, aceasta este tot o determinare ideatică, întocmai ca și atunci când privim piatra ce cade, drept cauza adânciturii din sol. Însă Volkelt însuși nu vrea să admită nici un fel de legături între obiectele experienței. În aceasta constă contradicția concepției sale, aici devine el infidel principiului său pe care îl formulează în legătură cu experiența pură. Prin aceasta el se închide în individualitatea sa și nu mai este în stare să iasă din ea. Chiar el o recunoaște fără rezervă. Tot ceea ce se află dincolo de imaginile disparate ale percepțiilor, rămâne pentru el îndoielnic. Ce-i drept, gândirea noastră se străduiește, potrivit concepției lui, ca din această lume de reprezentări să tragă concluzii asupra unei realități obiective; numai că orice ieșire din lumea de reprezentări nu ne poate duce la adevăruri realmente sigure. După Volkelt, întreaga cunoaștere pe care o obținem prin gândire nu este pusă la adăpost de îndoială. În ceea ce privește certitudinea acestei cunoașteri, ea nu poate fi în nici un caz pusă pe aceeași treaptă cu cea a experienței nemijlocite. Numai aceasta furnizează o cunoaștere ce nu poate fi pusă la îndoială. Iar noi am văzut cât este aceasta de deficitară.
Dar toate acestea provin din faptul că Volkelt atribuie realității sensibile (experienței) o însușire care nu-i poate reveni în nici un fel și apoi clădește pe această premiză presupunerile ulterioare.
A trebuit să luăm seama în mod deosebit la Volkelt, pentru că este cea mai importantă realizare a epocii prezente pe acest tărâm și, de asemenea, pentru că poate fi luată drept tipul tuturor strădaniilor din domeniul teoriei cunoașterii care se opun principial direcției reprezentate de noi pe baza concepției goetheene despre lume.
Vrem să evităm eroarea de a atribui din capul locului celor date nemijlocit, primei forme de apariție a lumii exterioare și interioare, o însușire, și de a ne valida astfel expunerile, pe baza unei premize. Mai mult chiar, tocmai desemnăm experiența drept ceva la care gândirea noastră nu participă absolut deloc. Așadar, de o eroare de gândire nu poate fi vorba la începutul expunerilor noastre.
Tocmai în aceasta constă eroarea fundamentală a multor strădanii științifice, mai ales din prezent, că ele cred că redau experiența pură, pe când nu fac decât să scoată iarăși la iveală noțiunile pe care chiar ele le-au introdus mai întâi în ea. Ni se poate obiecta acum că și noi am atribuit experienței pure o mulțime de însușiri. Noi am desemnat-o drept diversitate nesfârșită, drept un agregat de particularități fără legătură între ele, ș.a.m.d. Oare nu sunt și acestea determinări ideatice? Fără îndoială că nu, în sensul în care le-am folosit noi. Noi ne-am slujit de aceste noțiuni doar pentru a îndrepta privirea cititorului asupra realității lipsite de gânduri. Noi nu vrem să atribuim aceste noțiuni experienței; ne slujim de ele numai pentru a atrage atenția asupra acelei forme a realității care este lipsită de orice noțiune.
Toate cercetările științifice trebuie efectuate, firește, prin mijlocirea limbajului, iar acesta, la rândul lui, nu poate exprima decât noțiuni. Dar este totuși în mod esențial altceva să folosim anumite cuvinte pentru a atribui unui lucru în mod direct o însușire sau alta, sau să ne slujim de ele numai pentru a îndrepta privirea cititorului sau auditorului asupra unui obiect. Dacă ne-ar fi îngăduit să folosim o comparație, am spune: una este că A îi spune lui B: „Observă-l pe acel om în cercul familiei lui și îți vei forma despre el o părere esențial diferită, decât dacă-l cunoști numai la locul de muncă”; altceva este dacă el spune: „Omul acela este un excelent tată de familie”, în primul caz, atenția lui B este condusă într-o anumită direcție; i se atrage atenția să judece o persoană în anumite condiții, în cel de-al doilea caz, acelei personalități i se atribuie o anumită însușire, se face, deci, o anumită afirmație. Așa cum se raportează primul caz la cel de al doilea, se raportează și începutul nostru, din această scriere, la acela al unor publicații similare ale literaturii de specialitate. Dacă undeva, din cauza stilizării necesare sau de dragul unei exprimări mai bune, lucrurile par altfel, noi menționăm aici în mod expres că expunerile noastre au numai sensul arătat aici și că ele sunt foarte departe de a fi proclamat vreo afirmație valabilă despre lucrurile înseși.
Dacă am vrea acum să avem un nume pentru prima formă în care observăm realitatea, credem că-l găsim pe cel mai potrivit în expresia: manifestări pentru simțuri [Obs 5.II ]. Prin simț înțelegem aici nu numai simțurile exterioare, mijlocitoarele lumii de afară, ci toate organele trupești și spirituale care slujesc perceperii faptelor nemijlocite. De altfel, expresia simț lăuntric este o denumire foarte uzuală în psihologie, asociată facultății de a percepe trăirile lăuntrice.
Prin cuvântul manifestare noi vrem însă pur și simplu să desemnăm un lucru, sau un proces perceptibil pentru noi, în măsura în care acesta apare în spațiu sau în timp.
Trebuie să mai provocăm aici încă o întrebare, menită să ne conducă spre cel de al doilea factor pe care-l avem de studiat cu ajutorul științei despre cunoaștere, spre gândire.
Oare felul cum ne-a devenit cunoscută până acum experiența trebuie privit drept ceva întemeiat în esența chestiunii? Este el oare o însușire a realității?
De răspunsul la această întrebare atârnă foarte multe lucruri. Căci dacă acest fel este o însușire esențială a lucrurilor experienței, ceva care le revine acestora, în înțelesul cel mai adevărat al cuvântului, potrivit cu natura lor, atunci nu putem întrevedea posibilitatea de a depăși vreodată această treaptă a cunoașterii. Ar trebui pur și simplu să ne limităm întreaga activitate la a consemna tot ceea ce percepem în notițe fără legătură între ele, iar o asemenea culegere de notițe ar fi toată știința noastră. Căci ce sens ar avea întreaga căutare a conexiunii lucrurilor, dacă izolarea totală ce le caracterizează în forma experienței ar fi adevărata lor însușire?
Cu totul altfel ar sta lucrurile [Obs 6.II] dacă în această formă a realității nu am avea a face cu esența ei, ci numai cu latura ei exterioară cu totul neesențială, dacă am avea înaintea noastră numai un înveliș al adevăratei esențe a lumii, înveliș care ne-o ascunde și ne invită să cercetăm mai departe spre a o găsi. Ar trebui atunci să căutăm să străpungem acest înveliș. Ar trebui să pornim de la această primă formă a lumii pentru a putea sesiza însușirile ei adevărate (esențiale). Ar trebui să depășim manifestarea pentru simțuri, ca să dezvoltăm din aceasta o formă de manifestare superioară. – Răspunsul la această întrebare este dat în cercetările care urmează.
