Știința impregnează realitatea percepută cu noțiunile sesizate și prelucrate de gândirea noastră. Ea întregește și aprofundează cele primite pasiv prin ceea ce spiritul nostru însuși a ridicat, prin activitatea lui, din întunericul simplei posibilități, în lumina realității. Aceasta presupune că percepția are nevoie de întregire prin spirit, că ea nu este deloc ceva definitiv, ultim, încheiat.
Eroarea fundamentală a științei moderne este faptul că ea consideră percepția simțurilor drept ceva încheiat, terminat. De aceea își propune ca misiune fotografierea pur și simplu a acestei existențe, desăvârșită în sine. Consecvent în această privință este desigur numai pozitivismul, care respinge pur și simplu orice depășire a percepției. Totuși, în zilele noastre se observă aproape în toate științele tendința de a privi acest punct de vedere ca fiind cel just. În sensul adevărat al cuvântului, acestei cerințe i-ar da satisfacție numai o știință care enumeră și descrie pur și simplu lucrurile, așa cum există ele unele lângă altele în spațiu și evenimentele, așa cum se succed ele în timp. Istoria naturală de stil vechi se apropie încă cel mai mult de această cerință. Cea modernă ce-i drept, cere același lucru, proclamă o teorie completă a experienței, pentru a o încălca de îndată ce face primul pas în știința reală.
Noi ar trebui să ne înstrăinăm complet de gândire dacă am vrea să ne ținem de experiența pură. Înjosim gândirea dacă îi retragem posibilitatea de a percepe în sine însăși entități care sunt inaccesibile simțurilor. Trebuie ca în realitate să existe, în afară de calitățile sensibile, încă un factor, unul care este sesizat de gândire. Gândirea este un organ al omului menit să observe ceva mai înalt decât ceea ce oferă simțurile. Gândirii îi este accesibilă acea latură a realității despre care o ființă înzestrată numai cu simțuri n-ar afla niciodată nimic. Ea nu există pentru a „rumega” cele sensibile, ci pentru a pătrunde ceea ce acestora le este ascuns. Percepția simțurilor furnizează numai una din laturile realității. Cealaltă latură este sesizarea prin gândire a lumii. În prima clipă însă gândirea ne iese în întâmpinare drept ceva absolut străin percepției. Percepția năvălește asupra noastră, din afară; gândirea își croiește drum din lăuntrul nostru înspre afară. Conținutul gândirii ne apare drept un organism desăvârșit lăuntric; totul este în cea mai riguroasă conexiune. Părțile izolate ale sistemului gândirii se determină reciproc; fiecare noțiune în parte își are în cele din urmă rădăcinile în totalitatea edificiului nostru de gânduri.
La prima vedere s-ar părea că lipsa de contradicție lăuntrică a gândirii, suficiența sa în sine, ar face imposibilă orice punte de legătură înspre percepție. Dacă determinările gândirii ar fi de așa natură, încât li s-ar putea da satisfacție numai într-un singur fel, atunci ea ar fi realmente închisă în sine; nu am putea ieși din ea. Dar nu așa stau lucrurile. Aceste determinări sunt de așa natură, încât li se poate da satisfacție în moduri multiple. Numai că elementul care produce această multiplicitate nu trebuie căutat în interiorul gândirii. Dacă luăm următoarea determinare ideatică: pământul atrage orice corp, am observa de îndată că gândul lasă liberă posibilitatea de a fi împlinit în modurile cele mai diferite. Acestea sunt însă deosebiri ce nu mai pot fi atinse cu gândirea. Aici este loc pentru un alt element. Acest element este percepția senzorială. Percepția oferă un asemenea mod de specializare a determinărilor ideatice, mod care este lăsat liber chiar de acestea din urmă.
Sub forma acestei specializări ne iese în întâmpinare lumea, dacă ne slujim numai de experiență. Din punct de vedere psihologic, pe primul loc se află ceva ce, din punctul de vedere faptic, este derivat.
În cazul oricărei prelucrări științifice a realității procesul este acesta: noi pășim în fața percepției concrete. Ea stă ca o enigmă înaintea noastră, în noi se face simțit imboldul de a cerceta ce-ul ei propriu-zis, esența pe care nu o exprimă ea însăși. Acest imbold nu este altul decât acela de a ridica, prin prelucrare, o noțiune din întunericul conștientei noastre. Noi reținem această noțiune, în timp ce percepția senzorială merge în paralel cu acest proces de gândire. Percepția mută grăiește pe neașteptate o limbă pe care o putem înțelege; noi ne dăm seama că noțiunea pe care am sesizat-o este acea esență căutată de noi a percepției.
Ceea ce a avut loc aici este o judecată. Ea este diferită de acea formă a judecății care unește două noțiuni, fără a ține seama de percepție. Când spun: libertatea este determinarea unei ființe din ea însăși, am formulat tot o judecată. Părțile acestei judecăți sunt noțiuni pe care eu nu le am date în percepție. Pe asemenea judecăți se bazează unitatea lăuntrică a gândirii noastre, pe care am tratat-o în capitolul precedent
Judecata pe care o considerăm acum, are drept subiect o percepție, drept predicat o noțiune. Acest animal anume care se află în fața mea este un câine. Într-o asemenea judecată, o percepție este integrată într-un anumit loc în sistemul meu de gânduri. Să numim o asemenea judecată, – judecată de percepție.
Prin judecata de percepție recunoaștem că un anumit obiect perceptibil senzorial se suprapune, potrivit cu natura lui, cu o anumită noțiune.
Prin urmare, dacă vrem să înțelegem ceea ce percepem, percepția trebuie să fie prefigurată în noi ca noțiune determinată. Pe lângă un obiect la care nu acesta ar fi cazul, am trece fără să-l înțelegem.
Cea mai bună dovadă că așa stau lucrurile, o furnizează faptul că oamenii cu o viață spirituală mai bogată pătrund mai adânc în lumea experienței decât alții. Multe dintre lucrurile care trec pe lângă aceștia din urmă fără să lase vreo urmă, fac o impresie adâncă asupra celor dintâi. („De n-ar fi ochiul meu solar, el Soare n-ar putea zări vreodată.” [Ind 12] Da, dar, se va spune: nu întâlnim noi oare în viață multe lucruri despre care nu ne-am făcut înainte nici cea mai vagă noțiune? Și nu ne formăm imediat, la fața locului, noțiunile despre ele? Desigur că da. Dar este oare identică suma tuturor noțiunilor posibile cu suma acelora pe care mi le-am făcut în viață până acum? Oare sistemul meu de noțiuni nu este capabil de dezvoltare? În fața unei realități pe care nu o înțeleg, nu îmi pot pune imediat gândirea în activitate, pentru ca ea să dezvolte tot la fața locului noțiunea pe care trebuie să o aduc în întâmpinarea obiectului? Se cere numai ca eu să am facultatea de a lăsa ca din fondul lumii gândurilor să iasă o anumită noțiune. Nu este vorba numai de faptul că un gând anume a fost deja conștientizat în cursul vieții mele, ci esențial este că poate fi dedus din lumea gândurilor accesibile mie. Pentru conținutul acestuia este neesențial unde și când îl sesizez. Eu iau toate determinările gândului din lumea gândurilor. Din obiectul sensibil tot nu se revarsă nimic în acest conținut. Eu nu fac decât să recunosc în obiectul sensibil gândul pe care l-am scos din lăuntrul meu. Acest obiect mă determină, ce-i drept, să scot într-un anumit moment tocmai acest conținut de gândire din unitatea tuturor gândurilor posibile, dar el în nici un caz nu-mi furnizează pietrele de construcție pentru acesta. Pe ele trebuie să le scot din mine însumi.
De-abia când lăsăm gândirea să acționeze, realitatea dobândește determinări veridice. Ea, care înainte era mută, vorbește un limbaj lămurit.
Gândirea noastră este tălmaciul care lămurește gesturile experienței.
Suntem atât de obișnuiți să privim lumea noțiunilor drept o lume goală, lipsită de conținut, și de a-i opune percepția drept factorul plin de conținut, întru totul determinat, încât adevăratei stări de lucruri îi va fi greu să-și cucerească poziția ce i se cuvine. Se trece complet cu vederea faptul că simpla percepere este ceva cum nu se poate mai gol de conținut și că ea își primește întregul conținut de-abia de la gândire. Singurul adevăr în toată această chestiune este că percepția reține gândul mereu fluid, într-o formă anumită, fără ca noi să fim obligați a colabora în mod activ la aceasta. Dacă un om cu o bogată viață sufletească vede o mie de lucruri, care pentru cel sărac spiritualicește sunt un zero, aceasta dovedește clar ca lumina zilei că acest conținut al realității este numai imaginea oglindită a conținutului spiritului nostru și că din afară noi primim doar forma goală. Desigur că trebuie să avem în noi forța de a ne recunoaște drept producătorii acestui conținut, altminteri vedem veșnic numai imaginea oglindită, niciodată spiritul nostru, care se oglindește. Și acela care se privește într-o oglindă obișnuită trebuie să se cunoască pe sine ca personalitate, spre a se recunoaște în imagine.
Orice percepție senzorială se dizolvă în cele din urmă, în ceea ce privește esența, într-un conținut ideatic. Abia atunci ne apare ea drept transparentă și limpede. În multe privințe, științele nu sunt nici măcar atinse de conștiența acestui adevăr. Se consideră că determinarea ideatică face parte din însușirile obiectelor, precum culoarea, mirosul etc. Se crede astfel că ar fi o însușire a tuturor corpurilor, determinarea de a rămâne în starea de mișcare sau de repaos în care se găsesc, până când o influență din afară schimbă această stare. În această formă se enunță legea inerției în științele naturii. Adevărata situație este însă cu totul alta. în sistemul meu de noțiuni gândul corp există în forme multiple. Una dintre acestea este ideea unui lucru care se poate transpune cu de la sine putere în repaos sau în mișcare, o alta este noțiunea unui corp care își schimbă starea numai ca urmare a unei influențe din afară. Pe aceste corpuri din urmă le desemnăm drept anorganice. Apoi, dacă îmi iese în întâmpinare un anumit corp care în percepție îmi reflectă determinarea noțională de mai sus, îl desemnez drept anorganic și unesc cu el toate determinările care rezultă din noțiunea corpului anorganic.
Această convingere ar trebui să pătrundă toate științele, anume: conținutul lor este doar conținut ideatic și ele nu stau în nici o altă legătură cu percepția, decât aceea că văd în obiectul percepției o formă particulară a noțiunii.
Gândirea noastră are de îndeplinit o dublă misiune: în primul rând, să creeze noțiuni cu contururi bine definite, în al doilea rând, să cuprindă noțiunile distincte astfel create într-un tot unitar. În primul caz este vorba de activitatea diferențiatoare, în al doilea de cea unificatoare. În știință, aceste două tendințe spirituale nu se bucură nicidecum de aceeași atenție. Acuitatea care se coboară, în distincțiile ei, până la cele mai neînsemnate detalii, este dată unui număr de oameni considerabil mai mare decât forța sintetizatoare a gândirii, care pătrunde în adâncul esențelor.
Multă vreme s-a căutat misiunea științei numai într-o distingere precisă a lucrurilor. Nu avem decât să ne aducem aminte de starea în care a găsit Goethe istoria naturală. Prin Linné, idealul ei devenise acela de a căuta cu exactitate deosebirile dintre diferiții indivizi vegetali, spre a putea folosi însușirile cele mai neînsemnate la stabilirea de noi specii și subspecii. Două varietăți de animale sau plante, care se deosebesc numai în privințe absolut neesențiale, erau clasate imediat la noi specii diferite. Dacă la o ființă oarecare, repartizată până atunci unei anumite specii, se găsea o deviere neașteptată de la caracterul arbitrar stabilit al speciei, nu se cugeta la cum poate fi explicată o asemenea deviere, pornind chiar de la acest caracter, ci se înființa pur și simplu o nouă specie.
Această diferențiere îi revine intelectului. El trebuie doar să separe și să rețină noțiunile astfel separate. El este o treaptă preliminară oricărei realități științifice superioare. Înainte de toate avem, desigur, nevoie de noțiuni precis determinate, clar definite, înainte de a putea căuta o armonie a acestora. Dar nu avem voie să rămânem la separare. Pentru intelect sunt separate lucrurile; cele despre care omul simte, ca o nevoie esențială, că trebuie să le vadă într-o unitate armonioasă. Pentru intelect sunt separate: cauză și efect, mecanism și organism, libertate și necesitate, idee și realitate, spirit și natură ș.a.m.d. Toate aceste distincții sunt făcute prin intelect. Ele trebuie făcute, pentru că altminteri lumea ne-ar apărea ca un haos confuz, întunecat, care ar constitui o unitate numai pentru că ar fi pentru noi cu totul nedeterminată.
Intelectul nu este în stare să depășească această separare. El fixează părțile distincte.
Această depășire este misiunea rațiunii. Ea trebuie să facă în așa fel încât noțiunile create de intelect să treacă unele într-altele. Rațiunea trebuie să arate că ceea ce intelectul reține într-o riguroasă separare este, de fapt, o unitate lăuntrică. Separarea este ceva provocat în mod artificial, un moment de trecere necesar pentru cunoașterea noastră, nu finalul ei. Cel care sesizează realitatea numai conform intelectului, se îndepărtează de ea. Pe când ea este într-adevăr o unitate, intelectul pune în locul ei o multiplicitate artificială, o diversitate care nu are nimic a face cu esența realității.
De aici vine dezbinarea dintre știința practicată în mod raționalist și inima omenească. Mulți oameni a căror gândire nu este atât de dezvoltată încât să ajungă până la o concepție unitară despre lume, pe care s-o sesizeze cu o deplină claritate noțională, sunt însă prea bine în stare să pătrundă cu sentimentul armonia lăuntrică a întregului lumii. Lor le dă inima ceea ce omului cultivat științific îi dă rațiunea.
Dacă asemenea oameni întâlnesc concepția raționalistă despre lume, ei refuză cu dispreț infinita pluralitate și rămân atașați de unitatea pe care, desigur, nu o cunosc, dar o simt, în mod mai mult sau mai puțin viu. Ei văd foarte bine că intelectul se depărtează de natură, că pierde din vedere liantul spiritual care unește părțile realității.
Rațiunea conduce înapoi la realitate. Unitatea întregii existențe, care înainte a fost simțită sau doar presimțită în mod obscur, este pe deplin înțeleasă de rațiune. Concepția intelectului trebuie aprofundată prin concepția rațiunii. Dacă cea dintâi, în loc să fie considerată un punct de trecere necesar, este privită drept scop în sine, ea nu furnizează realitatea, ci o imagine alterată a acesteia.
Unirea gândurilor create prin intelect provoacă uneori dificultăți. Istoria științelor ne furnizează multiple dovezi pentru aceasta. Vedem adeseori spiritul uman luptându-se să clădească punți între diferențele create de intelect.
În concepția rațională despre lume, omul se ridică la lumea aflată în unitate neseparată.
Kant a atras atenția tocmai asupra deosebirii dintre intelect și rațiune [Ind 13]. El desemnează rațiunea drept facultatea de a percepe idei, pe când intelectul este limitat la a vedea lumea numai în separația, în izolarea ei.
Rațiunea este într-adevăr facultatea de a percepe idei. Trebuie să stabilim aici deosebirea dintre noțiune și idee, deosebire pe care până acum nu am luat-o în considerare. Pentru scopurile noastre de până aici esențialul era numai de a găsi acele calități ale elementului de gândire care se manifestă în noțiune și în idee. Noțiunea este gândul particular, izolat, așa cum este el fixat de intelect. Dacă eu pun în curgere vie o pluralitate de asemenea gânduri particulare, așa încât ele trec unele într-altele, se unesc, atunci iau naștere formațiuni de gânduri care există numai pentru rațiune, la care intelectul nu poate ajunge. Pentru rațiune creațiile intelectului renunță la existențele lor separate și continuă să trăiască numai ca parte a unei totalități. Aceste formațiuni create de rațiune le vom numi idei.
Că ideea readuce la unitate o pluralitate de noțiuni ale intelectului, a spus-o deja și Kant. Totuși, el a prezentat formațiunile pe care le face să apară rațiunea [Ind 14], drept simple imagini amăgitoare, drept iluzii pe care spiritul uman și le pune veșnic în față, pentru că năzuiește veșnic spre o unitate a experienței, care nu-i este dată nicăieri. Unitățile care sunt create în idei, nu se bazează, după Kant, pe raporturi obiective, ele nu decurg din lucrul însuși, ci sunt norme pur subiective conform cărora noi ne punem în ordine cunoștințele. De aceea Kant desemnează ideile nu drept principii constitutive, care ar trebui să fie dătătoare de ton pentru lucrul respectiv, ci drept principii reglatoare, care au sens și importanță numai și numai pentru sistematizarea cunoștințelor noastre.
Această concepție se arată imediat a fi eronată dacă privim la felul cum iau naștere ideile. Este adevărat că rațiunea subiectivă [Obs 11.I]are nevoie de unitate. Dar această nevoie este lipsită de orice conținut, ea este o năzuință goală spre unitate. Dacă-i vine în întâmpinare ceva absolut lipsit de orice natură unitară, această nevoie nu poate crea, ea însăși, unitatea, cu de la sine putere. Dacă îi vine însă în întâmpinare o multitudine care permite întoarcerea la o armonie lăuntrică, atunci ea o realizează. O asemenea multitudine este lumea noțiunilor creată de intelect.
Rațiunea nu presupune o anumită unitate, ci forma goală a unității, ea este facultatea de a scoate la lumina zilei armonia, dacă aceasta se află în obiectul însuși. În rațiune, noțiunile se compun ele însele, formând idei. Rațiunea scoate la iveală unitatea superioară a noțiunilor intelectului, pe care intelectul o are de fapt în formațiunile sale, dar pe care nu este în stare să o vadă. Faptul că acest lucru este trecut cu vederea, este cauza multor confuzii la aplicarea rațiunii în științe.
Într-un grad redus, orice știință, chiar de la începuturile ei, ba chiar și gândirea cotidiană, au nevoie de rațiune. Când în judecata: „orice corp este greu”, unim noțiunea-subiect de noțiunea-predicat, avem deja o unire a două noțiuni, așadar cea mai simplă activitate a rațiunii.
Unitatea pe care rațiunea o face obiect al ei, există, desigur, înainte de orice gândire, înaintea oricărei activități a rațiunii; numai că ea este ascunsă, există doar ca posibilitate, nu ca manifestare faptică. Apoi, spiritul uman provoacă separarea, pentru ca în unirea prin rațiune a părților separate, să înțeleagă complet realitatea.
Cine nu presupune aceasta, trebuie fie să vadă în orice unire de gânduri ceva arbitrar al spiritului subiectiv, fie să presupună că unitatea se află în spatele lumii trăite de noi și că ea ne constrânge, într-un mod necunoscut nouă, să readucem diversitatea la o unitate. Atunci noi unim gânduri fără a înțelege adevăratele temeiuri ale legăturii pe care o stabilim; în acest caz, adevărul nu este cunoscut de noi, ci ne este impus din afară, noi am numi dogmatică orice știință care pornește de la această premiză. Vom mai reveni asupra ei.
Orice asemenea concepție științifică va întâmpina greutăți dacă trebuie să indice motivele pentru care săvârșim o conexiune de gânduri sau alta. Căci ea trebuie să caute temeiurile subiective ale unirii obiectelor a căror legătură obiectivă va rămâne ascunsă. De ce emit eu o judecată, dacă lucrul care cere potrivirea dintre noțiunea-subiect și noțiunea-predicat nu are nimic comun cu emiterea ei?
Kant a făcut din această întrebare punctul de plecare al lucrării lui critice. La începutul cărții sale «Critica rațiunii pure» găsim întrebarea: cum sunt posibile judecăți sintetice a priori? Adică, cum este posibil ca eu să unesc două noțiuni (subiect, predicat), când conținutul uneia nu este deja cuprins în celălalt și când judecata nu este simplă judecată de experiență, adică nu este constatarea unui fapt singular? Kant este de părere că asemenea judecăți sunt posibile doar când experiența poate exista numai sub premiză valabilității lor. Posibilitatea experienței este deci decisivă pentru noi, ca să emitem o asemenea judecată. Dacă eu îmi pot spune: numai dacă judecata sintetică a priori cutare sau cutare este adevărată, numai atunci este posibilă experiența, atunci judecata are valabilitate. Dar acest lucru nu poate fi aplicat ideilor înseși. După Kant ele nu au nici măcar acest grad de obiectivitate. Kant găsește că legile, teoremele matematicii și ale științelor pure ale naturii sunt astfel de propoziții sintetice valabile a priori. El ia de pildă propoziția 7 + 5 = 12. În 7 și 5 nu este nicidecum conținută suma 12, așa conchide Kant. Eu trebuie să merg dincolo de 7 și 5 și să apelez la intuiția mea și atunci găsesc noțiunea de 12. Intuiția îmi impune necesitatea acestei propoziții. Obiectele experienței mele trebuie însă să se apropie de mine prin intermediul intuiției mele, deci să se supună legilor acesteia. Dacă este ca experiența să fie posibilă, trebuie ca asemenea propoziții, legi, teoreme să fie adevărate.
În fața unei cumpăniri obiective, acest întreg edificiu artificial de gânduri al lui Kant nu mai rămâne în picioare. Este imposibil ca eu să nu am în noțiunea-subiect absolut nici un punct de legătură care să mă ducă la noțiunea-predicat. Căci ambele noțiuni sunt dobândite de intelectul meu, și aceasta în contact cu un lucru care, în sine, este unitar. Să nu ne amăgim aici. Unitatea matematică ce stă la baza numărului nu este factorul primar. Factorul primar este mărimea, care este o repetare de atâtea și atâtea ori a unității. Eu trebuie să presupun o mărime atunci când vorbesc despre o unitate. Unitatea este o formațiune a intelectului nostru, pe care acesta o separă dintr-o totalitate, așa cum separă efectul de cauză, substanța de însușirile ei, etc. Când eu gândesc acum 7 + 5, de fapt eu am în gând 12 unități matematice, dar nu deodată, ci în două părți. Dacă gândesc totalitatea unităților matematice, este exact același lucru. Iar această identitate o exprim în judecata 7 + 5 = 12. Tot așa este cu exemplul de geometrie pe care îl dă Kant. Un segment de dreaptă cu capetele A și B este o unitate compactă. Intelectul meu își poate forma despre aceasta două noțiuni. O dată el poate lua dreapta ca direcție, iar apoi ca drum între cele două puncte A și B. De aici rezultă judecata: linia dreaptă este drumul cel mai scurt dintre două puncte.
Orice activitate de judecată, în măsura în care părțile ce intră în judecată sunt noțiuni, nu este altceva decât o reunire a ceea ce a despărțit intelectul. Legătura rezultă imediat, dacă ne aplecăm asupra conținutului noțiunilor intelectului.
Realitatea s-a despărțit pentru noi în două domenii: cel al experienței și cel al gândirii. Experiența se prezintă sub două aspecte. În primul rând, în măsura în care realitatea globală, în afară de gândire, are o manifestare care trebuie să apară în forma experienței, în al doilea rând, în măsura în care este în natura spiritului nostru, a cărui esență constă, firește, în a lua în considerare (deci într-o activitate îndreptată în afară), ca obiectele de observat să intre în orizontul lui, deci să-i fie date tot pe calea experienței. Se poate acum ca această formă a celor date să nu conțină în sine esența lucrului și atunci lucrul însuși cere să apară mai întâi în percepție (experiență), pentru a-și prezenta mai târziu esența unei activități a spiritului nostru care depășește percepția. O altă posibilitate este ca în datul nemijlocit să fie conținută deja esența și noi să nu sesizăm imediat această esență, urmând ca spiritului nostru să trebuiască să-i treacă totul prin fața ochilor, ca experiență. Așa stau lucrurile cu gândirea, pe când primul caz se aplică restului realității. În cazul gândirii se cere numai să biruim prejudecata noastră subiectivă, pentru a pătrunde gândirea în miezul ei. Ceea ce la realitatea în genere își are temeiul faptic în percepția obiectivă, că forma nemijlocită de apariție trebuie depășită ca s-o explicăm, rezidă, în cazul gândirii, numai într-o însușire specifică spiritului nostru. Acolo lucrul însuși își dă forma experienței, aici o dă organizarea spiritului nostru. Acolo nu avem încă [Ind 15] lucrul întreg când sesizăm experiența; aici îl avem.
Pe aceasta se întemeiază dualismul pe care trebuie să-l depășească știința, cunoașterea prin gândire. Omul se găsește față în față cu două lumi, a căror legătură trebuie s-o stabilească. Una dintre ele este experiența, despre care el știe că ea conține numai o jumătate a realității, cealaltă este gândirea, care este desăvârșită în sine, în care trebuie să se reverse acea realitate a experienței exterioare, dacă este să rezulte o concepție satisfăcătoare despre lume. Dacă lumea ar fi locuită de ființe înzestrate numai cu simțuri, esența ei (conținutul ei ideatic) ar rămâne mereu ascuns; legile ar guverna, ce-i drept, lumea, dar n-ar ajunge să iasă la iveală. Ca să se întâmple aceasta, între forma de manifestare și lege trebuie să pășească o ființă căreia-i sunt date atât organe prin care să perceapă acea formă a realității sensibile, dependentă de legi, cât și facultatea de a percepe legitatea însăși. De o asemenea ființă trebuie să se apropie dintr-o direcție lumea sensibilă, din cealaltă, esența ideatică a acesteia, iar ea trebuie să unească prin activitate proprie acești doi factori ai realității.
Desigur, aici se vede absolut clar că spiritul nostru nu trebuie privit ca un recipient al lumii ideilor, care conține în el gândurile, ci ca un organ care le percepe pe acestea.
El este organ de percepție întocmai ca ochiul și urechea. Gândul nu se comportă față de spiritul nostru altfel decât lumina față de ochi și sunetul față de ureche. Sigur că nimănui nu-i trece prin minte să vadă în culoare ceva care se imprimă persistent în ochii lui, ceva care rămâne atașat de aceștia. În cazul spiritului, tocmai această concepție este cea dominantă. Se pretinde că în conștiență se formează despre fiecare lucru un gând care rămâne apoi în aceasta, spre a fi scos apoi de acolo la nevoie. S-a întemeiat pe aceasta o teorie proprie, aceea că gândurile de care nu suntem pe moment conștienți sunt păstrate de fapt în spiritul nostru; numai că ele se află sub pragul conștienței.
Aceste concepții hazardate se risipesc imediat dacă ne gândim că lumea ideilor este totuși una determinată din sine. Ce are a face acest conținut determinat din sine cu multitudinea conștiențelor? Doar nu o să presupunem că el se determină într-o multitudine nedeterminată în așa fel încât un conținut parțial să fie mereu independent de celălalt! Chestiunea este absolut clară. Conținutul de gânduri este de așa natură, încât e necesar un singur organ spiritual pentru ca el să se manifeste, însă este indiferent numărul ființelor înzestrate cu acest organ. Așadar, un număr nedeterminat de indivizi înzestrați cu spirit pot sta în fața aceluiași conținut de gândire. Spiritul percepe, deci, ca un organ de percepție, conținutul de gânduri al lumii. Există numai un conținut de gânduri al lumii. Conștiența noastră nu este facultatea de a crea și a păstra gânduri, așa cum cred mulți, ci de a percepe gândurile (ideile). Goethe a exprimat cum nu se poate mai nimerit aceasta prin cuvintele: „Ideea este veșnică și unică [Ind 16]; este nepotrivit că folosim și pluralul. Tot ceea ce percepem și despre care putem vorbi, sunt numai manifestări ale ideii; noi exprimăm noțiuni și, în această măsură, ideea însăși este o noțiune”.
Cetățean a două lumi, lumea simțurilor și lumea gândurilor, una răzbătând înspre el de jos, cealaltă luminând de sus, omul ia în stăpânire știința, prin care le unește pe amândouă într-o unitate nedespărțită. Dintr-una din direcții ne face semn forma exterioară, din cealaltă esența lăuntrică; noi trebuie să le unim pe amândouă. Cu aceasta teoria noastră a cunoașterii s-a înălțat deasupra acelui punct de vedere pe care îl adoptă cercetări similare și care de cele mai multe ori nu depășesc formalismele. Acolo se spune: „Cunoașterea este prelucrarea experienței”, fără a se preciza ce se introduce în aceasta prin prelucrarea ei; se precizează: „În cunoaștere, percepția se revarsă în gândire, sau gândirea pătrunde, în virtutea unei constrângeri lăuntrice, de la experiență la esența aflată în spatele ei.” Acestea sunt însă numai simple formalisme. O știință a cunoașterii care vrea să sesizeze cunoașterea în rolul ei de importanță capitală pentru lume, trebuie să indice, în primul rând, scopul ideal al acesteia. El constă în a da experienței neterminate încheierea ei, prin dezvăluirea miezului său. Ea trebuie să determine, în al doilea rând, ce este acest miez, din punctul de vedere al conținutului. El este gând, idee. În sfârșit, în al treilea rând, ea trebuie să arate cum are loc această dezvăluire. Capitolul nostru «Gândire și percepție» dă lămuriri în această privință. Teoria noastră a cunoașterii duce la rezultatul pozitiv că gândirea este esența lumii și că gândirea umană individuală este forma de manifestare particulară a acestei esențe. O știință a cunoașterii pur formală nu poate face aceasta, ea rămâne în veci sterilă. Ea nu are nici un punct de vedere despre raportul pe care-l are ceea ce dobândește știința cu esența lumii și cu viața lumii. Ori tocmai din teoria cunoașterii trebuie să rezulte acest raport. Această știință trebuie să ne arate unde ajungem prin cunoașterea noastră, unde ne duce orice altă știință.
Pe nici o altă cale în afară de aceea a teoriei cunoașterii nu se ajunge la concepția că gândirea este miezul realității. Căci ea ne arată legătura dintre gândire și restul realității. De unde să ne dăm însă seama în ce raport se află gândirea cu experiența, dacă nu de la știința care își propune direct drept scop să cerceteze acest raport? Și mai departe, de unde să știm despre o esență spirituală sau senzorială că este forța originară a lumii, dacă n-am cerceta raportul ei cu realitatea? Dacă este vorba deci de a găsi undeva esența unui lucru, această găsire constă întotdeauna în întoarcerea la conținutul de idei al lumii. Nu ne este îngăduit să depășim domeniul acestui conținut, dacă vrem să rămânem în sânul determinărilor clare, dacă nu vrem să tatonăm în vag. Gândirea este o totalitate în sine, sieși suficientă, căreia nu-i este îngăduit să se depășească pentru a ajunge în gol. Cu alte cuvinte: ea nu are voie, pentru a explica ceva, să se refugieze la lucruri pe care nu le găsește în sine însăși. Un lucru care n-ar putea fi circumscris cu gândirea, ar fi o anomalie. Toate sunt absolute, în ultimă instanță, în gândire, toate își găsesc locul în sânul ei.
Exprimat în raport cu conștiența noastră individuală, acest lucru înseamnă: pentru constatări științifice trebuie să rămânem strict în interiorul celor date nouă în conștientă, nu o putem depăși pe aceasta. Dacă ne dăm seama acum că nu ne putem depăși limitele conștienței fără a ajunge la non-existență, dar nu realizăm totodată că esența lucrurilor poate fi întâlnită în cadrul conștienței noastre în perceperea ideilor, atunci iau naștere acele noi erori care vorbesc despre o limită a cunoașterii noastre. Dacă noi nu putem ieși din conștiență și dacă esența realității nu este dată în interiorul acesteia, atunci nu putem răzbate nicicum până la esență. Gândirea noastră este legată de lumea de aici și nu știe nimic despre lumea de dincolo.
Față de concepția noastră, această părere nu este altceva decât o gândire care se înțelege greșit pe sine însăși. O limită a cunoașterii ar fi posibilă numai dacă experiența exterioară în sine ne-ar impune cercetarea esenței ei, dacă ea ar determina întrebările care trebuie puse în prezența ei. Dar nu așa stau lucrurile. Gândirii i se naște nevoia de a pune în fața experienței pe care o sesizează, esența acesteia. Gândirea nu poate avea decât tendința cu totul precisă de a vedea și în restul lumii legitatea ei proprie, iar nu ceva despre care ea însăși nu are nici cea mai mică știre.
O altă eroare trebuie să își mai afle aici îndreptarea și anume părerea că gândirea n-ar fi suficientă să constituie lumea, că pe lângă conținutul de gânduri ar mai trebui să existe ceva (forță, voință etc.) care să facă posibilă lumea.
La o cumpănire mai exactă vedem însă de îndată că toți factorii de acest fel nu rezultă decât ca abstracțiuni din lumea percepțiilor, care așteaptă ele însele să fie explicate prin gândire. Orice altă componentă a esenței lumii, în afară de gândire, ar face imediat necesar și un alt mod de înțelegere, de cunoaștere, decât cel prin gândire. Ar trebui să ajungem la acea altă componentă altfel decât prin gândire. Căci gândirea furnizează totuși numai gânduri. Dar deja prin faptul că vrem să explicăm măsura în care acea a doua componentă participă la viața lumii și că ne slujim la aceasta de noțiuni, ne contrazicem pe noi înșine. Pe lângă aceasta, în afară de percepția simțurilor și de gândire nu ne este dat un al treilea factor. Și noi nu putem lăsa nici o parte a celei dintâi să fie considerată miez al lumii, pentru că toate părțile ei arată, la o studiere mai profundă, că ele, ca atare, nu conțin esența. De aceea, aceasta din urmă, nu poate fi căutată decât exclusiv în gândire.
Kant a făcut un mare pas în filosofie în măsura în care l-a îndreptat pe om spre sine însuși. Omul trebuie să caute temeiurile certitudinii afirmațiilor sale în cele ce-i sunt date în facultatea lui spirituală și nu în adevăruri impuse din afară. Convingere științifică numai prin tine însuți, aceasta este lozinca filosofiei kantiene. De aceea a și numit-o el critică, în opoziție cu cea dogmatică, care primește prin tradiție afirmații de-a gata și caută ulterior dovezile pentru acestea. Cu aceasta este dată opoziția dintre două direcții în știință; ea n-a fost însă gândită de Kant cu acea acuitate de care era el capabil.
Să observăm odată cu rigurozitate felul cum se poate naște o afirmație a științei. Ea unește două lucruri: fie o noțiune cu o percepție, fie două noțiuni. Din ultima categorie face parte, de exemplu, afirmația: nici un efect fără cauză. Se poate întâmpla acum ca motivele obiective pentru care se unesc cele două noțiuni, să se afle dincolo de ceea ce conțin ele însele, și care este de altminteri singurul lucru care îmi este dat. Eu mai pot avea oarecare motive formale (lipsă de contradicție, anumite axiome), care mă îndrumă spre o anumită legătură de gânduri. Dar asupra lucrului însuși ele nu au nici o influență. Afirmația se sprijină pe ceva la care faptic eu nu pot ajunge niciodată. De aceea mie nu îmi este posibilă o înțelegere reală a lucrului, eu am știre de acesta numai ca spectator din afară. Ceea ce exprimă afirmația, se află în acest caz într-o lume necunoscută mie; numai afirmația este în lumea mea. Acesta este caracterul dogmei. Există o dublă dogmă. Dogma revelației și aceea a experienței. Prima transmite omului într-un mod oarecare adevăruri despre lucruri care se sustrag orizontului său. El nu poate arunca nici o privire în lumea din care vin afirmațiile. El trebuie să creadă în adevărul acestora, el nu se poate apropia de temeiuri. Cu totul asemănător stau lucrurile cu dogma experienței. Dacă cineva este de părere că trebuie să ne oprim la simpla experiență și că nu putem urmări decât transformările acesteia, fără a ajunge până la forțele acționânde, el, de asemenea, face afirmații în legătură cu lumea la ale cărei temeiuri nu are acces. Nici aici adevărul nu este dobândit prin înțelegerea activității lăuntrice a lucrului, ci este impus de ceva exterior lucrului însuși. Dacă dogma revelației stăpânea știința trecutului, actuală suferă de dogma experienței.
Concepția noastră a arătat că orice presupunere despre un temei al existenței, aflat în afara ideii, este o absurditate. Întreg temeiul existenței s-a revărsat în lume, el s-a contopit cu aceasta. În gândire el se arată în forma lui cea mai desăvârșită, așa cum este în și pentru sine. De aceea, dacă gândirea săvârșește o conexiune, emite o judecată, atunci ceea ce unește ea este conținutul temeiului lumii însăși care s-a revărsat în această judecată. În gândire nu ne sunt date afirmații despre vreun temei transcendental al lumii, ci acesta s-a revărsat în mod substanțial în gândire. Noi înțelegem în mod nemijlocit temeiurile faptice, nu doar pe cele formale, pentru care se săvârșește o judecată. Judecata își spune cuvântul nu despre ceva străin oarecare, ci despre propriul ei conținut. Concepția noastră întemeiază, de aceea, o cunoaștere adevărată. Teoria noastră a cunoașterii este realmente critică. Potrivit concepției noastre nu numai față de revelație nu este îngăduit să fie admis ceva pentru care în gândire nu există temeiuri faptice; ci și experiența trebuie cunoscută în gândire, nu numai în direcția formei ei de manifestare, ci ca factor activ. Prin gândirea noastră noi ne înălțăm de la contemplarea realității ca produs, la contemplarea ei ca producător.
Astfel esența unui lucru iese la lumina zilei numai atunci când el este pus în legătură cu omul. Căci numai în acesta apare esența fiecărui lucru. Aceasta întemeiază un relativism drept concepție despre lume, și anume acea orientare de gândire care admite că noi vedem toate lucrurile în lumina pe care le-o conferă omul însuși. Această concepție poartă și numele de antropomorfism. Ea are mulți reprezentanți. Majoritatea acestora cred însă că prin această particularitate a cunoașterii noastre ne îndepărtăm de obiectivitate, așa cum este ea în și pentru sine. Noi percepem totul, cred ei, prin ochelarii subiectivității noastre. Concepția noastră ne arată tocmai contrariul. Noi trebuie să privim lucrurile prin acești ochelari, dacă vrem să ajungem la esența lor. Lumea nu este cunoscută numai așa cum ne apare, ci ea apare așa cum este ea, în orice caz numai studierii prin gândire. Acea formă a realității pe care o elaborează omul în cadrul științei este ultima înfățișare adevărată a ei.
Ne mai revine acum sarcina de a extinde acea modalitate a cunoașterii, pe care am recunoscut-o drept cea justă, adică drept cea care duce la esența realității, asupra domeniilor particulare ale realității. Vom arăta deci cum trebuie căutată în formele singulare ale experienței esența acesteia.
