Teoria noastră a cunoașterii a dezbrăcat cunoașterea de caracterul ei pur pasiv ce i se atribuie adeseori și a conceput-o drept activitate a spiritului uman. De obicei se crede că orice conținut al științei este preluat din afară; ba se crede chiar că-i păstrăm științei obiectivitatea într-un grad cu atât mai înalt, cu cât spiritul se abține de la orice adaos propriu la materialul preluat. Expunerile noastre au arătat că adevăratul conținut al științei nu este deloc materialul exterior perceput, ci ideea sesizată în spirit, care ne introduce mai adânc în mecanismele lumii decât orice disecare și observare a lumii exterioare ca simplă experiență. Ideea este conținutul științei. Față de percepția preluată pasiv, știința este astfel un produs al activității spiritului uman.
Prin aceasta, am apropiat cunoașterea de creația artistică, care este și ea o producere activă a omului. Am trezit totodată necesitatea de a clarifica raportul reciproc dintre cele două.
Atât activitatea de cunoaștere, cât și cea artistică se bazează pe faptul că omul se înalță de la realitatea ca produs la ea ca producător; că se ridică de la cele create la creare, de la întâmplător la necesar. Pe când realitatea exterioară ne prezintă mereu numai un produs al naturii creatoare, în spirit ne înălțăm la unitatea naturii, care ne apare drept creatoare. Fiecare obiect al realității ne pune în față una dintre infinitele posibilități ce află ascunse în sânul naturii creatoare. Spiritul nostru se înalță la contemplarea acelui izvor în care sunt conținute toate aceste posibilități. Știința și arta sunt acum obiectele cărora omul le întipărește aspecte ce-i sunt oferite de către contemplare. În știință aceasta se întâmplă numai în forma ideii, adică în mediul nemijlocit spiritual; în artă, într-un obiect perceptibil pe cale sensibilă sau spirituală. În știință, natura apare în mod pur ideatic drept „cea care le cuprinde pe toate cele particulare”; în artă, un obiect al lumii exterioare apare reprezentând acest ceva cuprinzător. Infinitul, pe care știința îl caută în cele finite și pe care încearcă să-l prezinte în forma ideii, arta îl imprimă unui material luat din lumea existentă. Ceea ce în știință apare ca idee, este în artă imagine. Același infinit este obiectul științei ca și al artei, doar că acolo apare altfel decât aici. Modalitatea redării este diferită. Goethe îi mustra, de aceea, pe cei care vorbeau despre o idee a frumosului [Ind 36], ca și cum frumosul n-ar fi pur și simplu reflexul sensibil al ideii.
Aici se arată cum adevăratul artist trebuie să creeze pornind direct din izvorul originar al întregii existențe, cum el imprimă lucrărilor sale necesarul în natură și spirit, pe care îl căutăm prin științe, pe cale ideatică. Știința surprinde în natură legitatea acesteia; arta nu mai puțin, numai că ea o imprimă pe cea din urmă și materialului brut. Un produs de artă nu este mai puțin natură decât un obiect al naturii, numai că lui legitatea naturii i-a fost imprimată așa cum a apărut ea spiritului uman. Marile opere de artă pe care Goethe le-a văzut în Italia [Ind 37], i-au apărut drept amprenta nemijlocită a necesarului pe care îl sesizează omul în natură. De aceea și arta este pentru el o manifestare a unor legi tainice ale naturii [Ind 38].
La opera de artă totul depinde de măsura în care artistul a imprimat materialului său ideea. Este esențial nu ce tratează, ci cum tratează. Dacă în știință materialul perceput din exterior are să dispară cu totul, așa încât să rămână numai esența sa, ideea, în opera de artă el are să rămână, numai că particularitatea, întâmplătorul său trebuie cu desăvârșire depășit prin tratarea artistică. Obiectul trebuie scos și înălțat cu totul din sfera accidentalului și transpus în cea a necesarului. În frumosul artistic nu este îngăduit să rămână nimic căruia artistul să nu-i fi pus pecetea spiritului său. Ce-ul trebuie depășit prin cum.
Depășirea senzorialității prin spirit este țelul artei și al științei. Aceasta din urmă depășește senzorialitatea prin faptul că o dizolvă total în spirit; cea dintâi, prin faptul că-i implantează spiritul. Știința privește prin senzorialitate la idee, arta privește ideea în senzorialitate. Fie ca o frază a lui Goethe, care exprimă în mod cuprinzător aceste adevăruri, să încheie considerațiile noastre: „Eu cred că știință am putea numi [Ind 39] cunoașterea generalului, cunoștința abstrasă; dimpotrivă, arta ar fi știința aplicată în faptă; știința ar fi înțelepciune, iar arta, mecanismul ei, motiv pentru care am mai putea-o numi știință practică. Și astfel, în cele din urmă, știința ar fi teorema, iar arta problema”.
