Omul naiv, care consideră real numai ceea ce vede cu ochii și poate prinde cu mâinile, pretinde și pentru viața sa morală mobiluri perceptibile cu ajutorul simțurilor. El simte nevoia unei ființe de la care să primească aceste mobiluri pe o cale inteligibilă pentru simțurile sale. Consimte că aceste mobiluri să-i fie dictate drept porunci de către un om pe care îl consideră mai înțelept și mai puternic decât el, ori în care recunoaște, din alte motive, o putere ce stă deasupra lui. Pe această cale se ajunge la amintitele principii morale, la autoritatea familiei, a statului, la autoritatea socială, bisericească și divină. Omul cu un orizont limitat acordă încredere și unui alt om; cel ce se găsește pe o treaptă superioară admite dictarea conduitei sale morale de către o majoritate (stat, societate). El clădește tot mereu pe forțe perceptibile. Cel care, în cele din urmă, începe a se convinge că aceștia sunt niște oameni tot atât de slabi ca el, caută îndrumarea unei puteri superioare, a unei ființe divine, pe care o înzestrează însă cu însușiri fizice. Acceptă ca întreg conținutul conceptual al vieții sale morale să-i fie transmis de această ființă tot pe o cale perceptibilă, de către Dumnezeu care apare, fie în rugul aprins, fie într-un trup omenesc, care umblă printre oameni și le spune, într-un mod perceptibil urechilor acestora, ceea ce trebuie și ceea ce nu trebuie să facă.
Cea mai înaltă treaptă de evoluție a realismului naiv, în domeniul moralității, este treapta pe care poruncile morale (ideile morale) sunt considerate ca independente de orice ființă străină și sunt concepute, în mod ipotetic, ca o forță absolută, ce rezidă în propriul interior. Ceea ce omul percepea, la început, drept glas exterior al lui Dumnezeu, este perceput acum în interiorul său drept forță independentă și el vorbește despre acest glas lăuntric, identificându-l cu conștiința.
Dar, prin aceasta, am părăsit deja treapta conștienței naive și am intrat în regiunea în care legile morale devin independente ca norme. Atunci, ele nu mai au un purtător, ci devin entități metafizice, care există prin ele însele. Sunt asemănătoare forțelor invizibil-vizibile ale realismului metafizic, care nu caută realitatea prin participarea, pe care o are ființa omenească, în gândire, la această realitate, ci pe care și-o reprezintă ca fiind ceva ipotetic, alături de realitatea trăită direct. Normele morale extraomenești apar întotdeauna ca fenomen însoțitor al acestui realism metafizic. Acest realism metafizic trebuie să caute și originea moralității în câmpul realităților extra-omenești. Aici există diferite posibilități. Dacă ne imaginăm ființa presupusă ca lipsită de gândire și acționând după legi pur mecanice, așa cum și-o închipuie concepția materialistă, atunci ea va da naștere și unui individ uman, cu tot ceea ce ține de el, printr-o necesitate pur mecanică. Conștiența libertății poate fi atunci numai o iluzie. Căci deși eu mă consider autorul acțiunii mele, în mine acționează materia din care mă compun și procesele ei mecanice. Eu mă cred liber, dar toate acțiunile mele nu sunt decât rezultatele proceselor materiale care stau la temelia organismului meu trupesc și spiritual. Avem sentimentul libertății – așa crede această concepție – numai fiindcă nu cunoaștem motivele sub a căror constrângere ne găsim. „Trebuie să accentuăm că sentimentul libertății se întemeiază pe absența motivelor exterioare de constrângere”. „Acțiunea noastră este necesitată, întocmai ca gândirea noastră” (Ziehen [Note 46]: «Principii de psihologie fiziologică», pag. 207 și urm.).1
1 Despre modul în care se vorbește aici despre „materialism” și justificarea de a se vorbi astfel despre el, vezi «adaosul» de la sfârșitul acestui capitol.
O altă posibilitate este ca cineva să conceapă că absolutul extra-omenesc, care se află înapoia fenomenelor sensibile, o ființă spirituală. În această forță spirituală va căuta el și imboldul pentru acțiunile sale. Va considera principiile morale, pe care le află cu rațiunea sa, ca o emanație a acestei ființe în sine, care are intenții deosebite în privința omului. Pentru un astfel de dualism, legile morale sunt dictate de o ființă absolută, iar omului nu-i revine decât să examineze aceste legi cu rațiunea și să le îndeplinească. Ordinea morală a lumii este, pentru dualist, reflexul perceptibil al unei ordini mai înalte, care stă înapoia acesteia. Moralitatea pământeană este o manifestare a ordinii extra-omenești din univers. Nu omul este ceea ce interesează în această ordine morală, ci ființa în sine, ființa extraomenească. Omul trebuie să facă ceea ce vrea această ființă. Eduard von Hartmann, care își reprezintă ființa în sine ca o divinitate a cărei existență este suferința, crede că această ființă divină ar fi creat lumea, pentru ca, prin ea, să scape de nemărginita sa suferință. De aceea, acest filosof vede în evoluția morală a omenirii un proces ce are menirea de a mântui divinitatea. „Procesul de devenire al lumii își poate atinge ținta sa numai dacă individualități gânditoare și conștiente de ele însele vor construi o ordine morală a lumii”. „Existența reală este încarnarea divinității, iar procesul de devenire al lumii este istoria patimilor Dumnezeului care s-a făcut carne și, în același timp, este calea mântuirii Celui crucificat în carne; moralitatea însă este o colaborare la scurtarea acestei căi de suferință și mântuire”. (Hartmann [Note 47], «Fenomenologia conștienței morale», pag. 871). Aici omul nu acționează fiindcă vrea, ci trebuie să acționeze, fiindcă Dumnezeu vrea să fie mântuit. Așa după cum dualismul materialist face din om un automat, care acționează sub constrângerea legilor pur mecanice, tot așa dualistul spiritualist (respectiv, cel ce vede absolutul, ființa în sine, într-o spiritualitate la care omul nu poate participa în mod conștient) face din el un sclav al voinței acestui absolut. În cadrul materialismului, cât și în acela al spiritualismului unilateral, și, mai ales, în cadrul realismului metafizic – care conchide că realitatea extraumană este realitatea adevărată și că aceasta nu poate fi trăită de om – libertatea este exclusă.
În mod consecvent, realismul naiv, la fel ca acest realism metafizic, trebuie, pentru unul și același motiv, să nege libertatea, fiindcă nu văd în om decât un executant al principiilor ce i-au fost impuse în mod necesar. Realismul naiv omoară libertatea prin aceea că îl pune pe om sub autoritatea unei ființe perceptibile sau a unei ființe pe care și-o imaginează în analogie cu aceasta sau, în sfârșit, sub autoritatea unei abstracte voci lăuntrice, pe care o interpretează drept „conștiință”; metafizicianul, care pune temei numai pe realitatea extraumană, nu poate recunoaște libertatea fiindcă el consideră că omul este determinat, mecanic sau moral, de o „ființă în sine”.
Monismul va trebui să recunoască justificarea parțială a realismului naiv, fiindcă recunoaște lumea percepțiilor drept justificată. Cel ce nu este capabil să producă ideile morale prin intuiție, acela trebuie să le primească de la alții. Și, în măsura în care omul își primește principiile morale din afară, el este, într-adevăr neliber. Dar monismul atribuie ideii aceeași importanță ca și percepției. Ideea se poate, însă, manifesta în individualitatea omenească. În măsura în care omul urmează impulsurile ce vin din aceasta direcție, el se simte liber. Dar monismul contestă unei metafizici bazate numai pe deducție, orice justificare, prin urmare și aceea a impulsurilor pentru acțiune ce provin din așa-numita „ființă în sine”. Conform concepției moniste, omul poate să acționeze neliber când se supune unei constrângeri exterioare, perceptibile și, liber, când ascultă numai de el însuși. Monismul nu poate recunoaște o constrângere inconștientă care s-ar ascunde înapoia percepției și a noțiunii. Dacă cineva afirmă despre o acțiune a semenului său că nu a săvârșit-o liber, el trebuie să caute lucrul, omul sau orânduirea care l-au îndemnat la acțiune, în lumea perceptibilă; dacă cel ce face afirmația se referă la cauze ce se află dincolo de lumea realităților sensibile și spirituale, monismul nu poate accepta o astfel de afirmație.
Conform concepției moniste, omul acționează, pe de o parte, neliber, iar pe de alta parte, liber. Constată că, în lumea percepțiilor, el este neliber și realizează în sine spiritul liber.
Poruncile morale, pe care metafizicianul bazat numai pe deducție trebuie să le considere ca emanări ale unei puteri superioare, nu sunt, pentru adeptul monismului, decât gânduri ale oamenilor. Pentru el ordinea morală a lumii nu este clișeul unei ordini naturale, pur mecanice, și nici a unei ordini cosmice, extraumane, ci o operă a omului, absolut liberă. Omul nu are de îndeplinit voința unei ființe ce se găsește în afara lui, ci propria sa voință; el nu realizează vrerile și intențiile unei alte ființe, ci pe ale sale. Înapoia omului care acționează, monismul nu vede țelurile unei cârmuiri cosmice, străină de el, o cârmuire care să îl determine pe om după voința sa, ci, în măsura în care omul realizează idei intuitive, el urmărește țelurile sale proprii, omenești. Și anume, fiecare individ urmărește realizarea țelurilor sale deosebite. Căci lumea ideilor nu se manifestă într-o comunitate de oameni, ci numai în indivizi. Țelul comun al unei comunități omenești nu este decât consecința faptelor particulare de voință ale indivizilor și, de obicei, a unor puțin aleși, pe care ceilalți îl urmează ca pe niște autorități ale lor. Fiecare dintre noi este chemat a deveni un spirit liber, așa cum fiecare sămânță de trandafir este chemată să devină trandafir.
Prin urmare, în domeniul acțiunilor într-adevăr morale, monismul este o filosofie a libertății. Fiind o filosofie a realității, el respinge limitările metafizice și ireale făcute asupra spiritului liber, așa după cum recunoaște limitările fizice și istorice (naiv-reale) ale omului naiv. Fiindcă pentru monism omul nu este un produs finit, care să-și poată dezvălui întreaga ființă în fiecare moment al vieții sale, el consideră drept inutil a discuta dacă omul, ca atare, este liber sau nu. El vede în om o ființă ce evoluează și întreabă dacă, pe această cale a evoluției, poate fi atinsă și treapta spiritului liber.
Monismul știe că natura nu-l lasă pe om din mâinile sale, ca pe un spirit de-a dreptul liber, ci îl călăuzește până la o anumită treaptă, de pe care continuă a evolua tot ca ființă neliberă, până ajunge la punctul în care se va găsi pe sine însuși.
Monismul își dă seama că o ființă care acționează sub o constrângere fizică sau morală, nu poate fi într-adevăr morală. El consideră trecerea prin stadiul acțiunii săvârșite automat (acțiunea determinată de porniri și instincte) și aceea prin stadiul acțiunii săvârșite din supunere față de normele morale, ca o trecere prin niște faze premergătoare și necesare ale moralității, și recunoaște posibilitatea de a depăși aceste două faze premergătoare prin spiritul liber. În general, monismul eliberează concepția morală despre lume de cătușele pământești ale maximelor moralității naive și de maximele extra-pământești ale moralității metafizicianului speculativ. Pe cele dintâi nu le poate scoate din lume, așa cum nu poate să scoată din lume percepțiile; pe acestea din urmă le refuză, fiindcă el caută în lume și nu în afara lumii, principiile de explicare a fenomenelor din lume. Așa cum monismul refuză chiar și numai să gândească la alte principii de cunoaștere decât cele pentru oameni (vezi pag. 192 ș.u.), tot așa refuză și ideea unor alte maxime morale, decât cele hotărâtoare pentru om. Moralitatea omenească, precum și cunoașterea omenească, sunt condiționate de natura omului. Și așa cum alte ființe vor înțelege prin cunoaștere cu totul altceva decât ceea ce înțelegem noi, tot astfel ele vor avea și o altă morală. Pentru adeptul monismului, moralitatea este o însușire specific omenească, iar libertatea este forma omenească de a fi moral.
Primul adaos la noua ediție (1918). În aprecierea celor expuse în ultimele două capitole, poate să apară o dificultate atunci când credem că aici ne-am găsi în fața unei contradicții. Pe de o parte se vorbește despre gândire ca despre un lucru general și care are aceeași importanță pentru fiecare conștiență omenească; pe de altă parte, se arată că ideile care se realizează în viața morală sunt de același fel cu ideile elaborate în gândire, și că aceste idei se manifestă, în fiecare conștiență omenească, într-un mod individual. Cel ce se simte constrâns a se opri la această confruntare ca în fața unei „contradicții” și nu-și dă seama că în înțelegerea vie a acestui contrast, care este o realitate, ni se dezvăluie o parte din ființa omenească, aceluia nu i se va putea înfățișa, în adevărata sa lumină, nici ideea cunoașterii, nici aceea a libertății. Pentru concepția care își închipuie că noțiunile sale sunt numai o abstractizare a lumii simțurilor și care nu acordă intuiției adevăratul său rol, gândul la care ne-am referit aici, ca la o realitate, rămâne o „simplă contradicție”. Pentru o concepție care își dă seama că ideile sunt trăite în mod intuitiv, drept esență de sine stătătoare, va fi clar că în actul cunoașterii omul participă, în lumea ideilor, la o realitate comună pentru toți oamenii, dar că atunci când împrumută din această lume a ideilor intuițiile necesare actelor sale de voință, el individualizează o parte din această lume a ideilor prin aceeași activitate pe care o desfășoară în procesul spiritual-ideal al cunoașterii, ca o activitate general omenească. Ceea ce ni se înfățișează ca o contradicție logică, contradicția dintre generalitatea ideilor de cunoaștere și individualitatea ideilor morale, devine, de îndată ce ne dăm seama de realitatea ei, o noțiune vie. O caracteristică a ființei omenești constă în faptul că realitatea ce urmează a fi cunoscută intuitiv face în om o pendulare vie între cunoașterea valabilă în general și trăirea individuală a acestei realități generale. Pentru cel ce nu poate înțelege realitatea primei pendulări, gândirea este numai o manifestare subiectivă a omului; pentru cel ce nu o poate sesiza pe cea de a doua, prin activitatea omului în gândire, orice viață individuală a omului pare pierdută. Pentru unul dintre ei, un fapt de nepătruns este cunoașterea, pentru celălalt viața morală. Și unul, și celălalt vor aduce pentru explicarea lucrurilor tot felul de reprezentări, care-se vor dovedi neîndestulătoare, fiindcă atât unul, cât și celălalt, sau nu pot sesiza posibilitatea de trăire a gândirii, sau o înțeleg greșit considerând-o ca pe o activitate abstractizantă.
Al doilea adaos la noua ediție (1918). La pagina 215 ș.u. am vorbit despre materialism. Știu că există gânditori ca Th. Ziehen, citat mai sus, care nu se desemnează pe sine ca materialiști, dar care, cu toate acestea, din punctul de vedere înfățișat în această carte, trebuie desemnați ca atare. Nu este important ca cineva să spună că, pentru el, lumea nu se mărginește la existența exclusiv materială; și că de aceea el nu poate fi considerat materialist. Ci important este ca el să nu dezvolte idei care să-și găsească o aplicație numai în ceea ce privește existența materială. Cel ce spune: „Acțiunea noastră este necesitată întocmai ca gândirea noastră”, acela ne înfățișează o noțiune care este aplicabilă numai proceselor materiale, dar care nu poate fi întrebuințată nici pentru a exprima o acțiune și nici pentru a exprima o existență, și dacă ar continua să-și depene firul gândului până la capăt, ar trebui să gândească materialist. Că nu o face, se datorează numai inconsecvenței, care este, mai întotdeauna, o urmare a unui gând ce nu a fost dus până la capăt. Astăzi auzim spunându-se adeseori că materialismul secolului al nouăsprezecelea a fost abandonat de știință. Dar în realitate, acest lucru nu s-a petrecut deloc. Dar oamenii nu observă întotdeauna că, în prezent, ei nu dispun decât de idei ce se referă la lumea materială. Prin aceasta, peste materialismul vremii noastre se așterne un văl, în timp ce materialismul din a doua jumătate a secolului al nouăsprezecelea s-a manifestat în mod deschis. Față de o concepție spirituală despre viață, materialismul voalat al vremii noastre nu este mai puțin intolerant decât materialismul mărturisit al veacului trecut. El nu face decât să amăgească pe toți cei ce cred că le este îngăduit a refuza o concepție spirituală despre lume, numai fiindcă științele naturii au „abandonat de mult materialismul”.
