Întreaga intensitate a luptei purtate în sufletele adepților creștinismului la trecerea de la păgânism la noua religie se descoperă în personalitatea lui Augustin (354-430). Urmărim pe ascuns luptele sufletești ale unui Origen, Clement Alexandrinul, Grigorie de Nazians, Ieronim și alții, atunci când vedem cum aceste lupte au ajuns să se potolească în spiritul lui Augustin.
Augustin este о personalitate în care, dintr-o natura pătimașă, se dezvolta cele mai profunde necesitați spirituale. El face experiența unor reprezentări păgâne și semicreștine. Este chinuit de cele mai teribile îndoieli ce se pot abate asupra unui om, care a încercat neputința multor gânduri provocate de interesele spirituale și a gustat din sentimentul descurajant al întrebării: Poate deci omul să știe, în general, ceva?
La începutul strădaniei sale, reprezentările lui Augustin erau strâns legate de ceea ce este senzorial trecător. Spiritualul și-l putea reprezenta doar în imagini sensibile. Atunci când a depășit această treaptă, a resimțit momentul ca pe о eliberare. О descrie în Confesiunile sale: ,,Și, fiindcă atunci voiam să cuget despre Dumnezeul meu, nu știam să mă gândesc decât la mase corporale — căci socoteam că nu există nimic care să nu fie așa – ceea ce era cea mai mare cauză și aproape singura a greșelilor mele de neînlăturat.”* Augustin arată astfel încotro trebuie să se îndrepte omul, care caută adevărata viață în spirit. Există gânditori, și nu sunt puțini, care susțin că în general n-am putea ajunge la о capacitate de reprezentare pură, liberă de orice substanță sensibilă. Acești gânditori confundă ceea ce cred ei că trebuie spus despre propria lor viață sufletească cu ceea ce este omenește posibil. Adevărul este mai degrabă că la о cunoaștere superioară poți ajunge abia atunci când ai evoluat la о gândire liberă de orice materie sensibilă; la о viață sufletească, ale cărei reprezentări nu mai încetează atunci când încetează concretizarea prin impresii senzoriale. Augustin povestește cum s-а ridicat el la privirea spirituală. El a întrebat pretutindeni unde este „divinul”. „Am întrebat pământul, și mi-а răspuns: «Nu sunt eu» și cele ce sunt pe pământ mi-au răspuns același lucru. Am întrebat marea și abisurile și viețuitoarele din ele și mi-au răspuns: «Nu suntem Dumnezeul tău, caută deasupra noastră». Am întrebat adierile care suflă și a zis tot aerul cu locuitorii săi: «Se înșală Anaximenes, eu nu sunt Dumnezeu ». Am întrebat cerul, soarele, luna și stelele și îmi răspund: «Nici noi nu suntem Dumnezeul pe care-L cauți.»”** Și Augustin a recunoscut că există un singur lucru care îi dă răspuns la întrebarea sa privitoare la divin, și acesta este sufletul propriu. Acesta a spus: Nici ochiul, nici urechea nu pot să-ți comunice ceea ce există în mine. Numai eu însumi ți-о pot spune. Și ți-о spun în chip neîndoielnic. „Dacă există forță vitală în aer sau în foc, de aceasta oamenii ar putea să se îndoiască, dar cine ar vrea să se îndoiască de faptul că el trăiește, își amintește, înțelege, vrea, gândește, știe și judecă? Dacă se îndoiește, el trăiește; își amintește de ce se îndoiește; înțelege că se îndoiește; vrea să se convingă; gândește, știe că nu știe nimic; cugetă că n-ar trebui să se împace cu nimic în grabă”. Lucrurile exterioare nu se opun, dacă le contestăm esența și existența. Dar sufletul se opune. El nu s-ar putea îndoi de sine, dacă n-ar exista. Chiar și prin îndoiala lui el își confirmă existența. „Existăm și cunoaștem existența noastră și iubim existența și cunoașterea noastră: în aceste trei chestiuni nu ne poate neliniști nici о eroare asemănătoare adevărului, căci nu le cuprindem ca pe niște lucruri exterioare cu un simț trupesc”. De cele divine omul are parte în măsura în care își aduce sufletul în situația de a se cunoaște mai întâi pe sine însuși ca realitate spirituală, pentru a găsi, ca spirit, calea spre lumea spirituală. Augustin s-а zbătut mult până la a recunoaște acest lucru. Dintr-o asemenea dispoziție, la popoarele păgâne, personalitățile ce căutau cunoașterea erau cuprinse de dorința de a bate la porțile misteriilor. În epoca lui Augustin, cu asemenea convingeri puteai deveni creștin. Logosul devenit om, Iisus, a arătat calea pe care trebuie să meargă sufletul, dacă vrea să ajungă la acel ceva, de care trebuie să vorbească atunci când este cu sine însuși. În anul 385, la Milano, Augustin s-а împărtășit din învățătura lui Ambroziu. Toate ezitările lui legate de Vechiul și Noul Testament au dispărut atunci când învățătorul i-a explicat pasajele cele mai importante nu numai după sensul cuvintelor, ci „îndepărtând vălul mistic din spirit”***. Pentru Augustin, în tradiția istorică a Evangheliilor și în comunitatea care păstra aceasta tradiție era întrupat ceea ce era păzit în misterii. Treptat, el se convinge ca „porunca de a crede ceea ce nu se demonstra era cuminte și fără înșelăciune”. El ajunge la reprezentarea: „Cine ar putea fi atât de orbit să spună că Biserica Apostolilor nu merită nici о credință, ea, care este atât de fidelă și care este susținută prin acordul unor frați atât de numeroși care au transmis conștiincios posterității scripturile ei, după cum și ea a menținut catedrele ei până la episcopii din prezent, printr-o succesiune riguros asigurată”. Modul de a gândi al lui Augustin i-a arătat că, prin evenimentul hristic, pentru sufletul care năzuiește după spirit s-au ivit alte condiții decât existaseră înainte. Pentru Augustin nu exista nici о îndoială că, prin Hristos Iisus, în lumea istorică exterioară s-а revelat ceea ce căuta mystul prin pregătirea în misterii. Iată una din sentințele sale semnificative: „Ceea ce se numește în prezent religie creștină exista încă la cei vechi și n-a lipsit la începuturile neamului omenesc, până când s-а arătat în trup Hristos, de la care adevărata religie, ce existase și mai înainte, a primit numele de creștină”. Pentru un asemenea mod de reprezentare erau posibile două căi. Una este cea care își spune: dacă sufletul omenesc dezvoltă în sine acele forțe, prin care el ajunge la cunoașterea sinelui său adevărat, atunci, dacă merge destul de departe, va ajunge și la cunoașterea lui Hristos și a tot ceea ce este în legătură cu El. Aceasta ar fi о cunoaștere misterică îmbogățită prin evenimentul hristic. – Cealaltă cale este cea pe care a mers de fapt Augustin și datorită căreia el a devenit pentru urmașii săi un mare model. Ea constă în a încheia, la un anumit punct, dezvoltarea propriilor forțe sufletești și a extrage reprezentările legate de evenimentul hristic din însemnările scrise și din tradițiile orale asupra acestui eveniment. Prima cale a fost respinsă de Augustin, considerând-o izvorâtă din mândria sufletului; cea de a doua îi părea a fi calea unei juste smerenii. Celor care vor să meargă pe prima cale, el le spune următoarele: „Ați putea găsi într-adevăr pacea, dar pentru aceasta este necesară smerenia, care se împacă atât de greu cu cerbicia voastră”. El resimțea însă într-o fericire lăuntrică nemărginită faptul ca, de la „apariția lui Hristos în trup”, se putea spune: la trăirea spiritualului poate ajunge orice suflet, care, căutând în sine însuși, merge atât de departe cât poate el merge și apoi, pentru a ajunge la cele supreme, poate avea încredere în ceea ce afirmă despre Hristos și revelația Sa tradițiile scrise și orale ale comunității creștine. Despre toate acestea el spune următoarele: „Ce fel de încântare și ce fel de plăcere de durată a binelui suprem și adevărat se oferă acum, ce fel de seninătate, ce fel de adiere a veșniciei, cum s-о spun eu? Au spus acest lucru, atât cât putea fi el spus, acele suflete mari incomparabile, despre care credem că au văzut și încă vad... Ajungem la un punct în care recunoaștem cât de adevărat este ceea ce ni s-а poruncit să credem și cât de bine și mântuitor am fost crescuți la mama noastră, biserica, și de ce folos a fost acel lapte, pe care Apostolul Pavel l-а dat de băut celor mici...” (Nu intră în spațiul acestei scrieri luarea în considerație a ceea ce se dezvoltă din celălalt mod de reprezentare posibil, ceea ce se dezvolta din cunoașterea misterică îmbogățită cu evenimentul hristic. Prezentarea acestui lucru se află în lucrarea mea Geheimwissenschaft – Știința ocultă.) — Dacă în vremurile precreștine omul care voia să caute temeliile spirituale ale existenței trebuia îndrumat pe calea misteriilor, Augustin putea spune și acelor suflete care nu puteau merge prin ele însele pe un astfel de drum: Înaintați în cunoaștere atât cât se poate înainta cu forțele voastre omenești; de acolo vă duce apoi mai departe încrederea, credința în tărâmurile spirituale superioare. – Acum nu mai era de făcut decât un singur pas mai departe pentru a spune: rezidă în esența sufletului omenesc ca prin propriile lui forțe el să ajungă doar până la о anumită treaptă a cunoașterii; de acolo, sufletul ar putea merge mai departe doar prin încredere, prin credința în tradiția scrisă și orală. Acest pas a fost făcut prin acel curent spiritual, care a atribuit cunoașterii naturale un domeniu precis, dincolo de care sufletul nu se poate ridica prin sine însuși; din tot ceea ce se afla dincolo de acest domeniu, acest curent a făcut obiect al credinței, care trebuie să se întemeieze pe tradiția scrisă și orală, pe încrederea în purtătorii ei. Cel mai mare Părinte al Bisericii, Toma d’Aquino (1224-1274) a exprimat această doctrină în scrierile sale în modul cel mai felurit. Cunoașterea omenească poate ajunge până acolo unde a dus Augustin cunoașterea de sine, până la certitudinea Divinului. Esența acestui Divin și relația lui cu lumea constituie atunci pentru el teologia revelată, inaccesibilă cunoașterii omenești, teologia care, ca și conținut de credință, este deasupra oricărei cunoașteri.
* Fericitul Augustin, Scrieri alese. Partea întâi. Mărturisiri, trad. de prof. dr. docent Nicolae Barbu. Colecția „Părinți și scriitori bisericești”. Ed.
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1985, p. 126-127 (n. trad.).
** Op. cit., p.209 (n. trad.).
*** Ibid., p. 135 (n.trad.)
Acest punct de vedere poate fi urmărit formal în apariția sa în concepția despre lume a lui Johannes Scotus Erigena, care a trăit în secolul al IX-lea la curtea lui Carol cel Pleșuv și care, în modul cel mai natural, face legătură între primele epoci ale creștinismului și punctele de vedere ale lui Toma d’Aquino. Concepția sa despre lume este orientată în sensul neoplatonismului. Învățăturile lui Dionisie Areopagitul au fost dezvoltate de Scotus în opera sa despre „împărțirea naturii”. Aceasta era о doctrină care, pornind de la Dumnezeu, aflat mai presus de orice element senzorial-trecător, deduce din acesta lumea (vezi p. 152 și urm.). Omul este cuprins în evoluția tuturor ființelor către acest Dumnezeu, care ajunge la sfârșit ceea ce era la început. Totul cade iarăși înapoi în divinitatea trecută prin procesul cosmic și, în cele din urmă, desăvârșită. Dar, pentru a ajunge acolo, omul trebuie să găsească drumul către Logosul devenit trup. La Erigena, această idee duce la о alta: ceea ce este cuprins în scripturile ce relatează despre acest Logos conduce, ca și conținut de credință, la mântuire. Rațiunea și autoritatea scrisului, credința și cunoașterea stau alături. Una nu contrazice pe cealaltă; dar credința trebuie să ducă acolo unde cunoașterea nu poate aproape niciodată să se ridice prin sine însăși.
*
Ceea ce în sensul misteriilor trebuia tăinuit mulțimii, cunoașterea veșnicului, a devenit pentru acest mod de reprezentare, prin felul creștin de a gândi, conținut de credință, conținut care, potrivit naturii sale, se referă la ceva inaccesibil simplei cunoașteri. Mystul precreștin era convins că lui îi este rezervată cunoașterea divinului, iar poporului credința în imagini. Convingerea creștinismului era că, prin revelația Sa, Dumnezeu a dezvăluit omului înțelepciunea; prin cunoașterea sa, omului îi parvine о copie a revelației divine. Înțelepciunea misteriilor este о plantă de seră, revelată câtorva, maturi pentru а о primi; înțelepciunea creștină este un misteriu care, ca și cunoaștere nu este nimănui dezvăluită, dar ca și conținut de credință este dezvăluită tuturor. În creștinism a continuat să fie valabil punctul de vedere din misterii. Dar a continuat într-o formă preschimbată. Nu individul deosebit, ci toți trebuiau să aibă parte de adevăr. Dar trebuia ca, de la un anume punct, să îți dai seama că cunoașterea este incapabilă de a merge mai departe și să te înalți apoi la credință. Creștinismul aduce conținutul evoluției cu caracter misteric din întunericul templului la lumina clară a zilei. Una din direcțiile spirituale din cadrul creștinismului caracterizate mai sus conducea la ideea că acest conținut trebuie să rămână în forma credinței.
