Se poate spune că, prin epoca în care și creștinismul își are începuturile, în cadrul culturii păgâne antice apar concepții despre lume care se prezintă ca о continuare a modului de gândire platonician și care pot fi de asemenea considerate drept о înțelepciune a misteriilor interiorizată, spiritualizată. Ele pornesc de la Filon din Alexandria (25 î.Hr. – 50 d.Hr.). La el, procesele care conduc spre Divin apar plasate în chiar interiorul sufletului omenesc. Am putea spune: templul de misterii în care Filon își caută consacrarea nu este altul decât propriul său for interior și înseși trăirile superioare ale acestuia. El înlocuiește procedurile săvârșite în lăcașurile de misterii prin procese pur spirituale. După părerea lui, contemplarea senzorială și logica cunoaștere intelectualista nu conduc spre Divin. Ele au a face doar cu cele trecătoare. Dar există pentru suflet о cale de a se ridica deasupra acestor modalități de cunoaștere. Sufletul trebuie să iasă din ceea ce numește „Eul” său obișnuit. El trebuie răpit acestui ,,Eu”. Atunci el intră într-o stare de înălțare spirituală, de iluminare, în care nu mai știe, nu mai gândește și nu mai cunoaște în sensul obișnuit. Caci el a crescut împletit strâns cu Divinul, a curs contopindu-se cu acesta. Divinul este trăit ca ceva care nu poate fi format în gânduri și împărtășit în concepte. El este trăit. Iar cel care îl trăiește știe că poate comunica din el doar dacă ajunge să dea cuvintelor viață. Lumea este copia acestei entități mistice, trăite în cele mai profunde straturi ale sufletului. Ea a luat naștere din Dumnezeul care nu poate fi văzut și nici gândit. О imagine nemijlocită a acestei divinități este armonia plină de înțelepciune a lumii, căreia îi urmează fenomenele sensibile. Această armonie plina de înțelepciune este chipul spiritual al divinității. Este spiritul divin revărsat în lume: rațiunea cosmică, Logosul, vlăstarul sau Fiul lui Dumnezeu. Logosul este mijlocitorul între lumea sensibilă și Dumnezeul de neimaginat. Pătrunzându-se de cunoaștere, omul se unește cu Logosul. Logosul se întrupează în el. Personalitatea care a evoluat către spiritualitate este purtătorul Logosului. Deasupra Logosului se află Dumnezeu; dedesubtul Logosului este lumea trecătoare. Omul are menirea de a închide lanțul dintre amândouă. Ceea ce el trăiește ca spirit în interiorul său este spiritul cosmic. Asemenea reprezentări ne aduc nemijlocit aminte de modul de gândire pitagoreic (vezi p. 56). – În viața lăuntrică este căutat sâmburele existenței. Dar viața lăuntrică este conștientă de valoarea sa cosmică. Unui mod de gândire asemănător celui al lui Filon i se datorează, de fapt, cuvintele lui Augustin: „Noi vedem toate lucrurile care sunt făcute, pentru ca ele exista; dar ele exista, deoarece Dumnezeu le privește”. – Iar despre ceea ce și prin ceea ce vedem, el adaugă semnificativ: ,,Și deoarece ele sunt, le vedem exterior; și pentru ca sunt desăvârșite, le vedem interior”. La Platon există aceeași reprezentare fundamentală (vezi p. 59 și urm.). Exact ca Platon, Filon a văzut în destinele sufletului omenesc finalul marii drame cosmice, trezirea Dumnezeului fermecat. Faptele lăuntrice ale sufletului, el le-а descris cu cuvintele: înțelepciunea din interiorul omului străbate „căile Tatălui, imitând și alcătuiește forme privind spre arhetipuri”. De aceea, atunci când omul alcătuiește în sine forme, el nu săvârșește о lucrare personală. Aceste forme sunt înțelepciunea veșnică, sunt viața cosmică. Aceasta concordă cu concepția misteriilor despre miturile populare. Mystul caută în mituri sâmburele mai profund al adevărului (vezi p. 78 și urm.). Iar ceea ce mystul face cu miturile păgâne, Filon realizează cu relatările mozaice ale creațiunii. Pentru el, povestirile Vechiului Testament sunt imagini ale unor procese sufletești. Biblia istorisește crearea lumii. Cel care о consideră о prezentare a unor întâmplări exterioare о cunoaște doar pe jumătate. Desigur, stă scris: „La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul. Și pământul era netocmit și gol. Întuneric era deasupra adâncului, și Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor”. Dar sensul adevărat, lăuntric al unor asemenea cuvinte trebuie trăit în adâncurile sufletului. Dumnezeu trebuie găsit în interior, atunci apare el ca „strălucire primordială, împrăștiind nenumărate raze, ce pot fi percepute nu prin simțuri, ci numai prin gândire”. Așa se exprima Filon. Aproape exact ca în Biblie se spune și la Platon, în Timaios: „Când însă Tatăl, care crease Universul, l-а privit cum prinsese viața, cum se mișcase și devenise о imagine a zeilor veșnici, el a simțit în aceasta mulțumire”. În Biblie citim: „Și a privit Dumnezeu toate câte a făcut și iată erau bune foarte”. – A recunoaște Divinul în sensul Bibliei înseamnă, ca și la Platon și în înțelepciunea misteriilor, a trăi evoluția creației ca pe un destin sufletesc propriu. Istoria creației și istoria sufletului care se îndumnezeiește se contopesc astfel într-o unitate. Convingerea lui Filon este că relatarea creației după Moise poate fi folosită pentru a scrie istoria sufletului care îl caută pe Dumnezeu. În felul acesta, toate lucrurile din Biblie capătă un sens profund simbolic. Filon devine tălmăcitorul acestui sens simbolic. El citește Biblia ca pe о istorie a sufletului.
Se poate spune că, prin acest mod de a citi Biblia, Filon se conforma unei tendințe caracteristice a epocii, tendință născută din înțelepciunea misteriilor. El a putut astfel relata existența aceluiași mod de tălmăcire a vechilor scrieri cu privire la terapeuți. „Ei posedă de asemenea lucrări ale unor scriitori vechi, care au călăuzit odinioară școala lor și au lăsat multe lămuriri asupra metodei obișnuite în scrierile alegorice... Explicarea acestor scrieri este îndreptată la ei înspre sensul mai adânc al istorisirilor alegorice” (vezi p. 144). Astfel, intenția lui Filon era îndreptată spre sensul mai adânc al istorisirilor „alegorice” din Vechiul Testament.
Să ne imaginăm la ce putea să ducă о asemenea tălmăcire. Citim relatarea Genezei și aflăm în ea nu doar о istorisire exterioară, ci modelul pentru căile pe care trebuie să apuce sufletul ca să ajungă la Divin. Prin urmare, sufletul trebuie să repete în sine, în mod microcosmic, căile lui Dumnezeu, căci numai în aceasta putea să constea năzuința sa mistică după înțelepciune. Drama cosmică trebuie să se desfășoare în fiecare suflet. Viața sufletească a înțelepților mistici este о realizare a modelului dat în relatarea Genezei. Moise n-a scris doar pentru a povesti fapte istorice, ci pentru a arăta în imagini ceea ce sufletul trebuie să ia drept căi, dacă vrea să găsească pe Dumnezeu.
În concepția despre lume a lui Filon, toate acestea rămân închise în lăuntrul spiritului. Omul trăiește în sine ceea ce Dumnezeu a trăit în lume. Cuvântul lui Dumnezeu, Logosul, devine eveniment sufletesc. Dumnezeu i-a condus pe evrei din Egipt spre Țara Făgăduinței; el i-a lăsat să treacă prin suferințe și lipsuri, pentru a le dărui apoi Țara Făgăduinței. Acesta e procesul exterior. Să-l trăim interior. Din țara Egiptului, din lumea trecătoare, prin lipsuri ce conduc la înăbușirea lumii sensibile, intrăm în țara făgăduită sufletului, ajungem la cele veșnice. La Filon, totul este proces lăuntric. Dumnezeul care s-а revărsat în lume își sărbătorește în suflet învierea, dacă Cuvântul său creator este înțeles și copiat în suflet. Atunci omul a născut în sine, în chip spiritual, pe Dumnezeu, pe Spiritul divin devenit om, Logosul, pe Hristos. În acest sens, pentru Filon și pentru cei care gândeau ca el cunoașterea era о naștere a lui Hristos în cadrul lumii spiritualului. О continuare a acestui mod de gândire filonian a fost și concepția neoplatonică despre lume, care s-а dezvoltat odată cu creștinismul. Să vedem cum își descrie Plotin (204-269 d.Hr.) trăirile sale spirituale:
„Adeseori, când mă trezesc din somnolența corporalității și mă întorc către mine părăsind lumea exterioară, mă reculeg și privesc о minunată frumusețe; atunci sunt sigur ca mă aflu în interiorul părții mele mai bune; dau dovadă de viață adevărată, sunt unit cu Divinul și, întemeiat în el, dobândesc forța de a mă plasa chiar deasupra lumii superioare. Apoi când, după această odihnă întru Dumnezeu, cobor iarăși din contemplarea spirituală către formarea de gânduri, mă întreb cum se face că acum eu cobor și că sufletul meu, intrând într-adevăr cândva în trup, este totuși în esența sa așa cum tocmai mi se arătase” și „care poate fi deci temeiul faptului că sufletele îl uită pe Tatăl, pe Dumnezeu și, în vreme ce ele provin totuși din lumea cealaltă și îi aparțin ei, nu știu nimic despre ea și despre ele însele? Începutul răului este pentru ele cutezanța, pofta devenirii, înstrăinarea de sine și plăcerea de a-și aparține doar lor înșile. Ele au râvnit la glorificarea de sine și s-au grăbit în acest sens, apucând astfel pe о cale greșita și înaintând spre căderea totală, iar prin aceasta au pierdut cunoașterea originii lor din lumea cealaltă, așa cum copiii, despărțiți devreme de părinții lor și crescuți în depărtare, nu știu cine sunt ei și părinții lor”. Evoluția vieții, pe care trebuie s-о caute sufletul, este prezentată de Plotin astfel: „Împăcata să fie viața sa corporală și tălăzuirea acesteia, împăcat să privească sufletul tot ceea ce îl înconjoară: pământul și marea și aerul și cerul însuși, fără patimă să le privească. Să învețe a fi atent la felul cum sufletul se revarsă parcă din afară în cosmosul în repaus și curge, împins și pătruns de raze din toate părțile; așa cum razele soarelui luminează un nor întunecat și îl fac să strălucească la fel ca aurul, tot astfel sufletul, atunci când pătrunde în trupul lumii cuprinse de cer, îi dă viață și nemurire.”
Rezultă că această concepție despre lume are о profundă asemănare cu creștinismul. La credincioșii comunității lui Iisus se spune: „Ceea ce s-а întâmplat de la început, ceea ce am auzit și am văzut cu ochii, ceea ce noi înșine am privit, ceea ce mâinile noastre au atins din Cuvântul vieții... aceea vă vestim”; în sensul neoplatonismului s-ar putea spune astfel: Ceea ce s-а întâmplat de la început, ceea ce nu putem auzi și vedea: aceasta trebuie s-о trăim spiritual drept Cuvânt al vieții. – Evoluția vechii concepții despre lume se face, așadar, scindat. Ea duce, pe de о parte, în neoplatonism și în concepțiile despre lume orientate asemănător, la о idee de Hristos, care se referă la spiritualul pur; pe de altă parte, duce la о contopire a acestei idei de Hristos cu un fenomen istoric, cu personalitatea lui Iisus. Pe scriitorul Evangheliei după Ioan îl putem numi cel care leagă ambele concepții despre lume. „La început a fost Cuvântul.” Această convingere el о împărtășește cu neoplatonicii. Cuvântul devine spirit în interiorul sufletului; iată concluzia neoplatonicilor. Cuvântul s-а făcut trup în Iisus: iată concluzia scriitorului Evangheliei după Ioan și, împreună cu el, a comunității creștine. Sensul mai intim al felului cum Cuvântul a putut deveni trup a fost dat prin întreaga evoluție a vechilor concepții despre lume. Platon povestește acest lucru într-o perspectivă macrocosmică: Dumnezeu a întins în formă de cruce sufletul cosmic pe trupul cosmic. Acest suflet cosmic este Logosul. Dacă este ca Logosul să devină trup, el trebuie să repete în existența trupească procesul cosmic al lumii. Trebuie bătut pe cruce și trebuie să învie. În vechile concepții despre lume ideea aceasta, cea mai importantă a creștinismului, a fost de mult prefigurată, ca reprezentare spirituală. La „inițiere” mystul făcea experiența ei, ca trăire personală. Ca realitate cu valoare pentru lumea întreagă, experiența ei trebuia s-о facă „Logosul devenit om”. Prin urmare, ceea ce era proces misteric în vechea evoluție a înțelepciunii devine prin creștinism fapt istoric. Astfel, creștinismul a fost împlinirea nu numai a ceea ce preziseseră profeții evrei, ci a fost și împlinirea a ceea ce prefiguraseră misteriile. – Crucea de pe Golgota este cultul misteric al Antichității concentrat într-un singur fapt. Această cruce ne întâmpină mai întâi în vechile concepții despre lume; ne întâmpină apoi, în momentul apariției creștinismului, în cadrul unui eveniment unic, ce trebuie să aibă valoare pentru întreaga omenire. Plecând de la acest punct de vedere poate fi înțeles elementul mistic din creștinism. Creștinismul ca fapt mistic este о treaptă de evoluție în procesul de devenire al omenirii; iar evenimentele din misterii și efectele determinate prin ele sunt pregătirea pentru acest fapt mistic.
