Influența cea mai profundă asupra adepților creștinismului trebuia s-о exercite faptul că principiul divin, Cuvântul, Logosul veșnic nu-i mai întâmpină în întunericul tainic al misteriului, ca spirit doar, ci, dacă vorbeau despre acest Logos, ei erau întotdeauna îndrumați spre persoana istorică, omenească a lui Iisus. Înainte, în cadrul realității, acest Logos putea fi văzut ființând doar pe diferitele trepte ale desăvârșirilor umane. Puteau fi observate diferențele subtile, intime din existența spirituală a personalității și se putea vedea în ce mod și în ce grad era viu Logosul în personalitățile singulare ce căutau inițierea. Un grad superior de maturitate trebuia considerat drept о treaptă superioară de evoluție a existenței spirituale. Treptele premergătoare acestui nivel trebuiau căutate într-o viață spirituală încheiată. Iar viața prezentă putea fi considerată drept treaptă premergătoare a viitoarelor trepte de evoluție spirituală. Păstrarea forței spirituale a sufletului, veșnicia acestei forțe putea fi afirmată, în sensul învățăturii oculte iudaice (Cartea Zohar) astfel: „Nimic în lume nu se pierde, nimic nu cade în deșertăciune, nici măcar cuvintele și glasul omului; totul își are locul și rostul său”. Personalitatea, una, era doar о metamorfoză a sufletului, care se transformă de la personalitate la personalitate. Viața singulară a personalității intra în discuție doar ca о verigă de evoluție dintr-un lanț ce arată spre înainte și spre înapoi. – Acest Logos, care se transformă, a fost condus prin creștinism de la personalitatea singulară la personalitatea unică a lui Iisus. Ceea ce înainte era împărțit asupra întregii lumi, acum era întrunit într-o singură persoană. Iisus a devenit singurul Om-Dumnezeu. О singură dată, în Iisus a fost prezent ceva, ce trebuia să-i apară omului drept cel mai mare ideal cu care, în viitor, prin repetatele sale vieți, omul о să se unească tot mai mult. Iisus a luat asupra sa îndumnezeirea întregii omeniri. În el era căutat ceea ce înainte putea fi căutat doar în propriul suflet. Din personalitatea omului s-a smuls ceea ce, până atunci, era aflat în ea însăși ca principiu divin, ca principiu veșnic. Și întreg acest veșnic putea fi privit în Iisus. Nu principiul veșnic din suflet este cel care biruie moartea și se deșteaptă cândva, prin forța sa, ca principiu divin, ci ceea ce era în Iisus, unicul Dumnezeu, va apărea și va deștepta sufletele. De aici rezultă că personalitatea capătă о semnificație absolut nouă. I-a fost luat principiul veșnic, nemuritor. A rămas, ca atare, suficientă sieși. Dacă nu voiai să tăgăduiești veșnicia, trebuia să-i atribui chiar acestei personalități nemurirea. Credința în veșnica transformare a sufletului a fost înlocuită de credința nemuririi personale. Această personalitate a dobândit о infinită importanță, fiind singurul lucru ce ținea de om. – De atunci nu mai există nimic între personalitate și nemărginitul Dumnezeu. Față de El trebuie să te așezi într-un raport nemijlocit. Nu mai erai capabil de îndumnezeire, într-o măsură mai mare sau mai mică; erai un simplu om și stăteai față de Dumnezeu într-un raport nemijlocit, dar exterior. Cel care cunoștea vechea viziune a misteriilor trebuia să simtă acest lucru ca pe о nuanță absolut nouă în concepția despre lume. În această situație se aflau numeroase personalități ale primelor veacuri creștine. Ei cunoșteau metoda misteriilor; dacă voiau să devină creștini, trebuiau să se debaraseze de această metodă veche. Acest lucru a fost de natură să declanșeze în ei cele mai grave lupte sufletești. Ei au căutat în cele mai diferite chipuri о împăcare între cele două direcții ale concepției despre lume. Scrierile primelor veacuri creștine oglindesc această luptă. Atât scrierile păgânilor, care erau atrași de măreția creștinismului, cât și cele ale creștinilor, cărora le era greu să renunțe la metoda misteriilor. Încet-încet, creștinismul crește ridicându-se din ființa misteriilor. Convingerile creștine sunt expuse sub forma adevărurilor misterice, înțelepciunea misteriilor este îmbrăcată în cuvintele creștinismului. Clement Alexandrinul, scriitorul creștin de formație păgână (mort în 217 d.Hr.), oferă în legătură cu aceasta un exemplu: „De aceea Domnul n-a oprit să se facă bine sâmbăta, ci a îngăduit celor care sunt în stare, să ia parte la dumnezeieștile taine și la lumina sfântă. – La fel Domnul n-a descoperit multora cele care nu erau destinate celor mulți, ci la puțini pe care îi știa că li se cuvine, care puteau să le primească și să-și formeze sufletul după ele; acelea sunt tainice ca și Dumnezeu; ele se încredințează cuvântului, nu literei, nu scrisului. – „Dumnezeu a dat Bisericii pe unii apostoli, pe alții prooroci, pe alții evangheliști, pe alții păstori și învățători, pentru desăvârșirea sfinților, pentru lucrul slujirii, pentru zidirea trupului lui Hristos”* Personalitățile încearcă în chipul cel mai diferit să afle calea de la concepțiile vechi la cele creștine. Și cel care crede că se află pe drumul cel drept îi consideră pe ceilalți eretici. În tot acest timp, Biserica se consolidează tot mai mult ca instituție exterioară. Pe măsură ce forța ei creștea, calea pe care – prin hotărârile sinoadelor, prin stabilire exterioară – о recunoștea ca fiind calea cea dreaptă înlocuia cercetarea personală. Biserica decidea cine se abătuse prea mult de la adevărul divin păzit de ea. Noțiunea de „eretic” se conturează tot mai clar. În primele secole ale creștinismului, căutarea căii divine era о chestiune personală într-o măsură mult mai mare decât în secolele de mai târziu. Trebuia străbătut mai întâi un lung drum pentru ca apoi, să devină posibilă convingerea lui Augustin: „Eu n-aș crede în Evanghelie, dacă nu m-ar îndemna la aceasta autoritatea Bisericii catolice” (vezi p. 163 și urm.).
* Clement Alexandrinul, Scrieri, Partea a II-a. Stromatele, trad, de pr. prof. Dumitru Fecioru. Colecția „Părinți și scriitori bisericești, vol.V, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, București, 1982, p. 17-18 (n. trad.).
Lupta dintre tipul misteric și cel creștin capătă o reliefare deosebită prin diferitele secte și scriitori „gnostici”. Îi putem considera gnostici pe toți scriitorii din primele secole creștine, care căutau un sens mai adânc, spiritual al învățăturilor creștine. (O strălucită prezentare a evoluției Gnosei oferă cartea mai sus amintită a lui Mead: Fragmente eines verschollenen Glaubens.) Îi înțelegem pe acești gnostici, dacă îi considerăm îmbibați de vechea înțelepciune a misteriilor și doritori să pătrundă creștinismul din punctul de vedere al misteriilor. Pentru ei Hristos este Logosul. Ca atare, el este în primul rând spiritual. Prin esența sa primordială, el nu se poate apropia de om din afară. El trebuie deșteptat în suflet. Dar Iisus cel istoric trebuie să aibă о legătură cu acest Logos spiritual. Aceasta era problema gnostică fundamentală. Unul putea s-о rezolve într-un fel, altul în alt fel. Important rămâne faptul că nu pura tradiție istorică trebuia să ducă la о înțelegere reală a ideii de Hristos, ci înțelepciunea misteriilor sau filosofia neoplatonică, inspirată din același izvor și înfloritoare în primele secole creștine. Se manifesta încredere în înțelepciunea umană și se credea că ea ar putea naște un Hristos, cu care poate fi măsurat Hristosul istoric. Abia în acest fel ar putea fi el înțeles și privit în lumina cea adevărată.
De un interes deosebit din acest punct de vedere este învățătura prezentată în cărțile lui Dionisie Areopagitul. Firește, aceste scrieri vor fi menționate abia în secolul al VI-lea. Important nu este când și unde au fost scrise, ci că ele conțin о prezentare a creștinismului, învelită în întregime în felul de a gândi al filosofiei neoplatonice și într-o viziune spirituală a lumii superioare. Aceasta este în orice caz о formă de prezentare, care aparține primelor secole creștine. Pe vremuri, această formă de prezentare se transmitea ca tradiție orală; tocmai în vremile mai vechi, ceea ce era mai important nu era încredințat scrierii. Creștinismul prezentat de scrierile areopagitice ar putea fi considerat drept acel creștinism care ar fi reflectat de oglinda concepției neoplatonice despre lume. Percepția sensibilă îi tulbură omului contemplarea spiritului. El trebuie să depășească cele sensibile. Dar toate conceptele umane sunt extrase cu precădere din observația senzorială. Se consideră că există ceea ce observă omul sensibil; ceea ce el nu observă este socotit ca neexistând. De aceea, dacă omul vrea să-și deschidă о perspectivă reală spre cele divine, el trebuie să treacă și dincolo de ceea ce există și ceea ce nu există, căci și acestea provin în concepția sa din sfera sensibilă.
În acest sens, Dumnezeu nu este nici existent, nici ne-existent. El este deasupra existenței (supraexistent). El nu poate fi deci atins cu mijloacele cunoașterii obișnuite, care are a face cu ceea ce există. Trebuie să te ridici deasupra ta, deasupra observației tale senzoriale, a logicii tale raționale și să afli trecerea spre contemplarea spirituală; atunci poți privi presimțitor în perspectiva celor divine. – Dar această divinitate supraexistentă a dat naștere temeliei pline de înțelepciune a lumii, a dat naștere Logosului. Acesta poate fi atins și de forța inferioară a omului. El își manifestă prezența în edificiul universului ca Fiu spiritual al lui Dumnezeu; este mijlocitorul dintre Dumnezeu și om. El poate fi prezent în om pe diferite trepte. Pe el îl poate face real о instituție pământească, în măsura în care ea unește într-o ierarhie pe oamenii plini de el în diferite feluri. О asemenea „biserică” este Logosul sensibil-real; iar forța care trăiește în ea a trăit în mod personal în Hristosul devenit trup, în Iisus. Prin Iisus Biserica s-а unit deci cu Dumnezeu, în el își are ea culmea și sensul.
Era limpede pentru întreaga Gnosă că trebuia să se împace cu ideea personalității lui Iisus. Hristos și Iisus trebuiau puși într-un anumit raport. Divinitatea îi fusese luată personalității omenești; într-un fel oarecare, ea trebuia regăsită. Trebuia să existe posibilitatea de a о regăsi în Iisus. Mystul avea a face cu un anumit grad de divinitate din sine și cu personalitatea sa pământesc-sensibilă. Creștinul avea a face cu aceasta și cu Dumnezeu desăvârșit, aflat dincolo de tot ceea ce omenește poate fi atins. Dacă aceasta concepție era respectată cu rigurozitate, atunci dispoziția mistică fundamentală a sufletului putea fi creată numai dacă acestui suflet, în măsura în care el afla în sine spiritualul superior, i se deschidea ochiul spiritual, astfel încât asupra acestuia să cadă lumina iradiind de la Hristosul din Iisus. Unirea sufletului cu forțele sale cele mai înalte este în același timp unire cu Hristosul istoric. Căci mistica este simțire nemijlocită și sesizare a Divinului în propriul suflet. Dar un Dumnezeu care se înalță deasupra a tot ce este omenesc nu poate niciodată să sălășluiască în suflet în adevăratul sens al cuvântului. Gnosa, ca și întreaga mistică creștină de mai târziu, reprezintă strădania de a face ca, într-un fel oarecare, sufletul să se împărtășească totuși nemijlocit din acest Dumnezeu. Aici trebuia să apară mereu о luptă. Nu puteai să găsești în realitate decât principiul tău divin, care este însă unul omenesc-divin, este un principiu divin aflat pe о anumită treaptă de evoluție. Dar Dumnezeul creștin este totuși un Dumnezeu anume, desăvârșit în sine. Puteai găsi în tine forța de a năzui în sus, spre el; dar nu puteai considera că ceea ce trăiești în suflet pe о treaptă oarecare ar fi una cu el. Între ceea ce putea fi recunoscut în suflet și ceea ce creștinismul desemna ca divin, se căsca о prăpastie. Este prăpastia dintre știință și credință, dintre cunoaștere și simțire religioasă. Pentru mystul în sens vechi, această prăpastie nu putea exista. Căci el știa că nu poate cuprinde Divinul decât treptat și știa și de ce îl poate cuprinde doar astfel. Îi era clar că în acest principiu divin cucerit treptat el îl avea totuși pe adevăratul, viul principiu divin; și îi era greu să vorbească despre un principiu divin desăvârșit, închis. Un asemenea myst nu voia deloc să cunoască pe Dumnezeul-desăvârșit, ci voia să facă experiența vieții divine. Voia ca el însuși să fie îndumnezeit și nu voia о relație exterioară cu divinitatea. Era în natura creștinismului ca mistica sa să nu fie în acest sens lipsită de premise. Misticul creștin vrea să vadă în el însuși divinitatea, dar el trebuie să privească spre Hristosul istoric așa cum ochiul fizic privește spre Soare; așa cum ochiul fizic își spune: grație acestui soare voi privi ceea ce pot vedea prin forțele mele, tot astfel mystul creștin spune: îmi înalț forul meu interior spre divina contemplare; lumina, care îmi mijlocește о asemenea contemplare, este data în Hristosul care a apărut. El este cel prin care pot urca în mine către Prea-înaltul. Tocmai aceasta este deosebirea dintre misticii creștini ai Evului Mediu și mystii vechilor misterii. (Vezi cartea mea: Die Mystik im Aufgange des neuzeitlichen Geisteslebens, Berlin, 1901.)
