La mijloc, între trup și spirit, trăiește sufletul. Impresiile care ajung la acesta prin mijlocirea trupului sunt trecătoare. Ele sunt prezente numai atât timp cât trupul își deschide organele spre lucrurile lumii exterioare. Ochiul percepe culoarea trandafirului numai atât timp cât trandafirul se află în fața sa și cât timp el însuși este deschis. Sunt necesare atât prezența obiectului în lumea înconjurătoare cât și a organului corporal, ca să poată lua naștere o impresie, o senzație sau o percepție. Dar ceea ce am recunoscut în spirit ca adevăr despre trandafir nu trece o dată cu prezența acestuia. Și nici nu este dependent în adevărul său de mine. El ar fi adevărat chiar dacă nu m-aș fi aflat niciodată în fața trandafirului. Ceea ce recunosc prin spirit este fundamentat într-un element al vieții sufletești prin care sufletul se leagă de un conținut al lumii care se revelează în el, independent de bazele sale trupești trecătoare. Nu este vorba de faptul că ceea ce se revelează este netrecător, ci că revelația se realizează pentru suflet prin intermediul organismului său fizic sau prin ceea ce este independent de acest element trecător din el. Ceea ce este durabil în suflet este pus sub observație în clipa în care devii conștient că există trăiri care nu sunt limitate prin partea lor trecătoare. Nu este vorba de faptul că aceste trăiri devin conștiente prin amenajări trecătoare ale alcătuirii corporale, ci de acela că ele trebuie să conțină ceva care trăiește, de fapt, în suflet, dar care este totuși independent de procesul pasager al percepției. Sufletul este plasat între prezent și permanență prin aceea că este la mijloc între corp și spirit. Dar el mijlocește și prezentul și permanența. El conservă prezentul pentru amintire. Prin aceasta, îl smulge vremelniciei și-l ia în permanența spiritualității sale. El imprimă temporalului trecător permanența prin aceea că în viața sa nu se dăruiește numai excitațiilor trecătoare, ci determină lucrurile din sine, încorporându-le ființa sa în acțiunile pe care le întreprinde. Prin amintire sufletul conservă ieriul, prin acțiune el pregătește mâinele.
Sufletul meu ar trebui să perceapă mereu roșul trandafirului pentru a-l avea, dacă nu l-ar putea păstra prin amintire. Ceea ce rămâne după impresia exterioară, ceea ce poate fi păstrat de către suflet poate deveni din nou reprezentare, independent de impresia exterioară. Prin aceasă însușire, sufletul face astfel din lumea exterioară lumea sa interioară proprie, în așa fel încât o poate păstra pentru amintire, prin memorie, și-și poate trăi mai departe o viață proprie, independentă de impresiile obținute. Viața sufletului devine astfel un efect permanent al impresiilor trecătoare ale lumii exterioare.
Dar și acționarea capătă durată o dată ce a fost imprimată lumii exterioare. Dacă tai o ramură dintr-un copac, în sufletul meu s-a întâmplat ceva care modifică complet cursul evenimentelor din lumea exterioară. Cu creanga rămasă în copac s-ar fi întâmplat cu totul altceva, dacă nu aș fi intervenit acționând. Am creat o serie de efecte care, în absența mea, nu ar fi fost prezente. Ceea ce am făcut azi rămâne pentru mâine. Rămâne durabil prin faptă, așa cum au devenit durabile pentru sufletul meu impresiile de ieri prin memorie.
Pentru această permanentizare prin faptă nu se formează în conștiența obișnuită, în același mod, o reprezentare ca cea pe care o avem pentru memorie, pentru permanentizarea unei trăiri care are loc pe baza unei percepții. Dar oare eul omului nu se leagă de transformarea produsă în lume prin fapta sa la fel cum se leagă cu reprezentarea ce rezultă dintr-o impresie? Eul judecă diferit impresiile noi în funcție de faptul că are sau nu o amintire. Dar eul a intrat și într-o altă legătură cu lumea, după cum a făcut sau nu o faptă oarecare. Dacă am făcut sau nu asupra unui alt om o impresie printr-o anumită acțiune, de aceasta depinde dacă este prezent sau nu ceva în raportul dintre lume și eul meu. Eu sunt în relația mea cu lumea un altul, după cum am făcut o impresie asupra ambianței mele. Dacă nu observăm ceva asemănător cu modificarea eului prin obținerea unei amintiri se datorează faptului că amintirea se leagă, imediat după formarea ei, de viața sufletului, că am resimțit-o întotdeauna ca pe ceva al său; acțiunea exterioară a faptei se desfășoară însă desprinsă de viața sufletului, în urmări care sunt altceva decât ceea ce păstrăm despre ea în amintire. Făcând însă abstracție de aceasta, ar trebui să admitem că, după o acțiune făptuită, există în lume ceva căruia i-a fost imprimată o trăsătură prin eu. Dacă aprofundăm în gândire observațiile făcute aici, vom ajunge la întrebarea: Nu este oare posibil ca urmările unei acțiuni făptuite a cărei esență a primit pecetea eului să prezinte o tendință de a reveni în eu, așa cum retrăiește în memorie o impresie păstrată, atunci când i se oferă o ocazie exterioară? Aici prezentăm acest lucru numai ca pe o întrebare, căci s-ar putea, desigur, ca prilejul să nu apară niciodată, ca urmările faptei pecetluite cu trăsătura eului să nu poată fi întâlnite. Dar că ele sunt prezente ca atare și că determină prin prezența lor relația dintre lume și eu apare ca o reprezentare posibilă, îndată ce se urmăresc aceste lucruri prin reflectare. În expunerile următoare vom cerceta dacă în viața omului există ceva care, plecând de la această reprezentare „posibilă”, să conducă la un adevăr.
* * *
Să observăm mai întâi memoria. Cum ia ea naștere? Evident, într-un mod cu totul diferit decât senzația sau percepția. Fără ochi eu nu pot avea senzația „albastrului”. Dar prin ochi nu am încă amintirea „albastrului”. Pentru ca ochiul să-mi dea senzatia aceasta, trebuie să-i stea în față un obiect albastru. Corporalitatea ar lăsa mereu impresiile să recadă într-un nimic, dacă prin actul percepției nu s-ar forma reprezentarea prezentă, ca și cum între lumea exterioară și suflet s-ar derula ceva care ar avea pentru om o asemenea consecință încât el să poată avea mai tărziu, prin fenomene din interiorul său, o reprezentare a ceea ce anterior produsese din afară o anumită reprezentare. Cine s-a exersat în a observa sufletul, va putea spune că este cu totul eronată expresia care pleacă de la părerea că, dacă am avea într-o zi o reprezentare, iar mâine, prin memorie, această reprezentare va apărea din nou, după ce între timp s-a menținut undeva în om. Nu, reprezentarea pe care o am acum este un fenomen care trece o dată cu „acumul”. Dacă intervine amintirea, în mine are loc un fenomen care este urmarea a ceva care a avut loc în afara apariției reprezentării prezente în relația dintre lumea exterioară și mine. Reprezentarea provocată prin amintire este una nouă și nu cea veche conservată. Amintirea constă din aceea că poate fi din nou reprezentată, nu în aceea că o reprezentare poate fi readusă la viață. Ceea ce apare din nou este altceva decât reprezentarea. (Facem această observație pentru că în planul științei spiritului este necesar ca asupra anumitor lucruri să avem reprezentări mai precise decât în viața obișnuită și chiar și decât în știința obișnuită.) Eu îmi amintesc înseamnă: trăiesc ceva care în sine nu mai este aici. Eu leg o trăire trecută cu viața mea actuală. Așa stau lucrurile cu fiecare amintire. Să presupunem că mă întâlnesc cu un om pe care-l recunosc fiindcă l-am întâlnit ieri. El ar fi pentru mine un necunoscut desăvârșit dacă nu aș putea lega imaginea pe care mi-am făcut-o ieri prin percepție, adică prin organizarea mea senzorială. Dar cine îmi trezește ca prin vrajă în suflet ceea ce a fost ieri? În mine este aceeași ființă care ieri a fost prezentă la trăirea mea și este prezentă și la trăirea mea de astăzi. În expunerile anterioare am numit-o suflet. Fără acest păstrător fidel al trecutului orice impresie exterioară ar fi pentru om mereu ceva nou. Sigur este că sufletul imprimă corpului, ca un semn, procesul prin care ceva devine amintire; totuși sufletul trebuie să facă această imprimare și apoi să-și perceapă propria-i imprimare, așa cum percepe ceva exterior. În felul acesta el este păstrătorul amintirii.
Ca păstrător al trecutului, sufletul colectează continuu tezaure pentru spirit. Faptul că eu pot deosebi ceea ce este corect de ceea ce este greșit depinde de faptul că sunt, ca om, o ființă gânditoare care poate cuprinde în spirit adevărul. Adevărul este veșnic; și el mi s-ar putea revela din lucruri, chiar dacă aș pierde din vedere trecutul și fiecare impresie ar fi pentru mine nouă. Dar spiritul din mine nu este limitat numai la impresiile prezentului; sufletul îi lărgește orizontul peste trecut. Și cu cât mai mult poate adăuga prezentului din trecut, cu atât el îl îmbogățește mai mult. În felul acesta sufletul îi predă spiritului ceea ce a obținut el de la corp. Prin aceasta, spiritul poartă în sine, în fiecare clipă a vieții, două lucruri. În primul rând, legile veșnice ale adevărului și binelui și în al doilea rând amintirea trăirilor trecutului. În ceea ce face, el împlinește sub influența acestor doi factori. Dacă vrem să înțelegem un spirit uman, trebuie să știm despre el, din acest motiv, două lucruri: mai întâi cât din eternitate i s-a relevat, și în al doilea rând câte comori ale trecutului zac în el.
În nici un caz aceste comori nu rămân în spirit nemodificate. Impresiile obținute de om din trăirile avute dispar treptat din memorie. Nu însă și roadele lor. Nu-ți amintești de toate trăirile avute în timpul copilăriei în timp ce îți însușeai arta cititului și a scrisului. Dar nu ai putea citi și scrie dacă nu ai fi avut aceste trăiri și dacă nu ai fi păstrat roadele lor sub forma de capacități. Aceasta este transformarea pe care o realizează spiritul cu comorile memoriei. El lasă în grija destinului său ceea ce poate conduce la imagini ale unor experiențe particulare și extrage numai forța pentru o creștere a capacităților sale. În felul acesta este sigur că nici o trăire nu trece nefolosită: sufletul o păstrează ca amintire, iar spiritul extrage din ea ceea ce poate îmbogăți capacitățile sale, conținutul său de viață. Spiritul uman crește prin trăirile prelucrate. Așadar, chiar dacă nu putem găsi trăirile trecute în spirit păstrate ca într-o cămară, efectele lor se află în capacitățile pe care omul și le-a însușit.
* * *
Până aici au fost luate în considerare spiritul și sufletul numai în timpul dintre naștere și moarte. Nu putem însă să ne oprim la aceasta. Cel care ar face-o s-ar asemăna celui care ar vrea să cunoască corpul uman numai în cadrul acestor limite. Desigur, se pot întâmpla multe lucruri între aceste două granițe. Dar niciodată nu am putea explica forma umană prin ceea ce se află între acestea. Forma umană nu se poate construi nemijlocit din substanțe și forțe fizice. Ea poate izvorî numai dintr-o formă asemănătoare ei, care rezultă în baza a ceea ce s-a reprodus. Substanțele și forțele fizice construiesc trupul în timpul vieții: forțele de reproducere permit ca din el să apară un altul care poate avea forma sa, așadar unul care să poată fi purtătorul aceluiași corp eteric. Fiecare corp eteric este o repetare a ascendentului său. Numai pentru că aceasta este realitatea el nu apare în orice fel de formă, ci în aceea care îi este ereditară. Forțele care au făcut posibilă forma mea umană s-au aflat în părintele meu. Dar și spiritul omului apare într-o anumită formă (caz în care cuvântul „formă” este înțeles, desigur, în sens spiritual). Nu există doi oameni care să aibă aceeași formă spirituală. În acest domeniu trebuie numai să observăm în liniște și obiectiv, la fel ca și în planul fizic. Nu se poate spune că diferențele dintre oameni în privința formei spirituale își au originea numai în diferențele dintre ambianțele lor, dintre educația primită etc. Nu este cazul; căci doi oameni se dezvoltă sub aceleași influențe în mod cu totul diferit. Din această cauză, trebuie să admitem că ei au pășit pe drumul vieții cu predispoziții total diferite. Ne aflăm aici în fața unui fapt important, care aruncă lumină asupra entității omului, dacă îi recunoaștem toată amploarea. Cine vrea să-și orienteze concepția numai în direcție materialistă ar putea spune că deosebirile individuale dintre personalitățile umane își au obârșia în diferențele calitative dintre germenii materiali. (Ținând seama de legile eredității găsite de Gregor Mendel și dezvoltate de alții, o astfel de părere poate spune multe care să-i dea aparența de justificare și în fața judecății științifice.) Un astfel de evaluator demonstrează însă faptul că el nu are o înțelegere a relației adevărate a omului cu trăirea acestuia. Căci observarea obiectivă arată că împrejurările exterioare acționează asupra diferitor persoane în mod diferit, prin ceva care nu interacționează nemijlocit cu dezvoltarea materială. Pentru cercetătorul din acest domeniu se arată că ceea ce vine din structurile materiale poate fi diferențiat de ceea ce ia, de fapt, naștere prin interacțiunea omului cu trăirile, dar nu se poate modela decât prin aceea că însuși sufletul este implicat în această interacțiune. Sufletul este în mod clar în relație cu ceva din cadrul lumii exterioare care după ființa sa nu poate avea o legătură cu structurile materiale ale germenului.
Prin forma lor fizică, oamenii se deosebesc de semenii lor animali de pe Pământ. Dar, între anumite limite, ei sunt, cu privire la forma lor, asemănători între ei. Există doar un neam omenesc. Oricât ar fi de mari deosebirile dintre rase, trunchiuri, popoare și personalități, din punct de vedere fizic, asemănarea dintre oameni este mai mare decât dintre oameni și un gen oarecare de animale. Tot ce se exprimă în genul uman este condiționat de ereditatea transmisă de la strămoși la urmași. Iar forma umană este legată de această ereditate. Așa cum leul nu-și poate moșteni forma decât prin strămoșii săi lei și omul își moștenește forma fizică numai prin strămoși umani.
Așa cum asemănarea fizică a oamenilor este evidentă, tot astfel i se dezvăluie clarvederii spirituale lipsite de prejudecăți diferențele dintre formele lor spirituale. Există un fapt evident prin care se exprimă aceasta. El constă în existența unei biografii a omului. Dacă omul ar fi o ființă cu apartenență la un singur gen nu ar putea exista biografii. Un leu sau un porumbel trezesc un interes în măsura în care ei aparțin speciei leu, speciei porumbel. Individul izolat îl înțelegi sub toate aspectele sale dacă descrii specia. În această situație nu are importanță dacă ai de-a face cu tatăl, cu fiul sau cu nepotul. Ce interesează în cazul lor există în comun la tată, fiu sau nepot. Ce înseamnă omul este o problemă care se pune când știi că el nu este numai o ființă care aparține de un gen sau de o specie, ci este o ființă individuală. Eu nu am înțeles câtuși de puțin ființa domnului Schulze dintr-un orășel oarecare, dacă i-am descris tatăl sau fiul. Trebuie să-i cunosc propria biografie. Cine reflectează la esența biografiei devine conștient că în sens spiritual fiecare om este o specie în sine. Desigur, dacă biografia ar fi numai înșiruirea superficială a unor trăiri exterioare, s-ar putea scrie și o biografie canină ca și una umană. Cine prezintă însă într-o biografie adevăratul fel de a fi al unui om, înțelege că are în aceasta ceva care în regnul animal corespunde descrierii unei întregi specii. Nu este vorba că nu se poate spune și despre un animal – mai ales când este unul deosebit de inteligent – ceva care să semene a biografie, ceea ce este de la sine înțeles, ci de faptul că biografia umană seamănă nu cu această biografie animală, ci cu descrierea speciei animale. Vor exista mereu oameni care vor vrea să respingă cele spuse aici, considerând că proprietarii de menajerii știu cât se deosebesc animalele aparținând aceleiași specii. Cine judecă astfel dovedește că nu poate distinge între diferențele individuale și deosebirea care este obținută numai prin individualitate. Dacă specia sau genul devin inteligibile în sens fizic când le înțelegi în condiționarea lor prin ereditate, și entitatea spirituală poate fi înțeleasă numai printr-o ereditate spirituală asemănătoare. Forma mea umană fizică există datorită descinderii mele din precursori umani. De unde am ceea ce se exprimă în biografia mea? Ca om fizic eu repet forma precursorilor mei. Ce repet oare ca om spiritual? Cel care vrea să afirme: Ceea ce este cuprins în biografia mea nu are nevoie de altă explicație, ci trebuie acceptat pur și simplu, trebuie să spună imediat și că el n-a văzut nicăieri o movilă de pământ pe care să se fi adunat bucăți de materie de la sine, din care să fie alcătuit un om viu.
Ca om fizic eu îmi am obârșia în alți oameni, căci am aceeași formă ca întreaga stirpe umană. Așadar, trăsăturile stirpei au fost obținute în cadrul stirpei prin ereditate. Ca om spiritual eu am propria mea formă, așa cum am propria mea biografie. Eu nu pot avea, așadar, această formă de la nimeni altcineva decât de la mine însumi. Și întrucât mi-am făcut intrarea în viață nu cu predispoziții sufletești nedeterminate, ci bine definite, întrucât prin aceste predispoziții drumul vieții mele este determinat așa cum se exprimă el în biografie, nu se poate ca lucrarea mea asupra propriei persoane să fi început la nașterea mea. Eu trebuie să fi fost prezent, ca om spiritual, înaintea nașterii mele. În precursorii mei eu sigur nu am fost prezent, căci ei sunt, ca oameni spirituali, diferiți de mine. Biografia mea nu poate fi explicată prin biografia lor. Ca ființă spirituală eu trebuie să fiu repetarea unei ființe a cărei biografie poate explica biografia mea. Alt aspect care trebuie gândit este că dacă eu sunt expresia a ceea ce este conținutul biografiei mele se datorează numai unei vieți spirituale dinaintea nașterii mele (sau mai degrabă a concepției mele). O astfel de presupunere se justifică numai dacă acceptăm că ceea ce acționează asupra sufletului uman din ambianța fizică ar fi de aceeași natură cu ceea ce sufletul primește numai dintr-o lume spirituală. O astfel de acceptare contrazice observația cu adevărat exactă. Căci ceea ce este determinant din ambianța fizică pentru sufletul uman este de așa natură încât acționează ca un lucru trăit mai târziu în viața fizică asupra unui lucru trăit anterior în același mod. Pentru a observa aceste relații în mod corect trebuie să poți discerne în viața umană anumite impresii active care influențează predispozițiile sufletului, așa cum faptul că te afli înaintea unei acțiuni influențează facultățile deja dezvoltate în cursul vieții fizice; numai că astfel de impresii nu se ciocnesc de ceva deja făcut în viața asta, ci de predispoziții sufletești care se lasă impresionate la fel ca și facultățile dobândite prin exerciții. Cine întrevede aceste lucruri ajunge la reprezentarea unor vieți pământene care trebuie să fi premers vieții actuale. Frin reflectare, el nu se poate opri la trăirile pur spirituale dinaintea acestei vieți pământene. Forma fizică pe care a avut-o Schiller, acesta a moștenit-o de la precursorii săi. Această formă fizică nu a putut nici crește din pământ, nici nu a putut s-o facă entitatea sa spirituală. El trebuie să fie repetarea unei alte entități spirituale, din a cărei biografie să devină inteligibilă biografia sa, așa cum forma fizică umană a lui Schiller este explicabilă prin reproducerea umană. Așadar, așa cum forma umană fizică este o repetare, o reîncarnare a entității stirpei umane, tot astfel și omul spiritual trebuie să fie o reîncarnare a aceluiași om spiritual, întrucât, ca om spiritual, fiecare este o specie în sine.
La cele spuse aici se poate obiecta că acestea ar fi desfășurări pur intelectuale; și se pot cere probe exterioare, așa cum se cer științelor naturii. Împotriva acestui lucru trebuie spus că reîncorporarea omului spiritual este un proces care nu aparține domeniului faptelor fizice, exterioare, ci unul care se desfășoară în întregime în plan spiritual. Iar în acest domeniu nu au acces alte forțe spirituale obișnuite decât gândirea. Cine nu are încredere în forța gândirii, acela nu se poate lămuri cu privire la fapte spirituale superioare. Pentru cel căruia i s-a deschis ochiul spiritual, căile gândirii descrise mai sus acționează cu aceeași forță ca și un proces care se desfășoară în fața ochiului său fizic. Cel care acordă forță de convingere așa-numitelor „dovezi” construite după metoda cunoașterii caracteristică științelor naturale decât expunerilor de mai sus cu privire la importanța biografiei poate fi, în sensul curent al cuvântului, un mare om de știință, dar de căile adevăratei cercetări spirituale el este însă foarte departe.
Dorința de a explica trăsăturile spirituale ale unui om prin moștenirea de la tată sau mamă sau de la alți precursori aparține prejudecăților celor mai îndoielnice. De cel ce se face vinovat de prejudecata că, de exemplu, Goethe ar fi moștenit ceea ce îi constituie ființa de la tată și de la mamă nu te vei putea apropia cu explicații, căci în el se află o profundă antipatie împotriva observației lipsite de prejudecăți. O sugestie materialistă îl împiedică să vadă angrenajul fenomenelor în lumina lui adevărată.
În astfel de expuneri sunt date premisele pentru a putea urmări entitatea umană dincolo de naștere și de moarte. În cadrul limitelor determinate de naștere și moarte, omul aparține celor trei lumi: corporală, sufletească și spirituală. Sufletul este mădularul intermediar între trup și spirit prin aceea că pătrunde cel de al treilea mădular al corpului, corpul sufletesc, cu capacitatea de simțire și prin aceea că împâslește primul mădular al spiritului, sinea spirituală, ca suflet al conștienței. Prin aceasta el participă în timpul vieții atât la activitatea corpului cât și la cea a spiritului. Această participare se exprimă tot timpul existenței sale. De corpul sufletesc va depinde modul în care sufletul senzației își va desfășura capacitățile sale. Iar, pe de altă parte, va depinde de viața sufletului conștienței în ce măsură se poate dezvolta în el sinea spirituală. Sufletul senzației va dezvolta relații cu atât mai bune cu lumea exterioară cu cât corpul sufletesc este mai bine format. Iar sinea spirituală va fi cu atât mai bogată, mai puternică cu cât sufletul conștienței îi va furniza mai multă „hrană”. Am arătat că în timpul vieții, prin trăirile prelucrate și prin roadele acestor trăiri, îi este furnizată „hrană” sinei spirituale. Căci interacțiunea dintre suflet și spirit poate avea loc în mod firesc numai acolo unde sufletul și spiritul se întrepătrund, așadar, în cadrul legăturii dintre „sinea spirituală și sufletul conștienței”.
Să luăm în considerare interacțiunea dintre corpul sufletesc și sufletul senzației. Corpul sufletesc este, așa cum a reieșit din cele spuse mai sus, modelarea cea mai fină a corporalității, dar îi aparține totuși acesteia și este dependent de ea. Corpul fizic, corpul eteric și corpul sufletesc constituie, într-o anumită privință, un întreg. Din această cauză și corpul sufletesc ține de domeniul legilor eredității fizice, prin care corpul își obține forma. Și întrucât este forma cea mai mobilă și parcă cea mai schimbătoare a corporalității, el trebuie să prezinte și fenomenele cele mai mobile și mai schimbătoare ale eredității. În timp ce, din această cauză, corpul fizic se deosebește puțin în funcție de rase, popoare, iar corpul eteric prezintă o deviere individuală mai mare, având totuși o uniformitate dominantă, această variabilitate este deja mai pronunțată la corpul sufletesc. În el ajunge să se exprime ceea ce este resimțit deja ca specific exterior, personal al omului. Prin aceasta el este și purtătorul a ceea ce se moștenește din acest specific personal de la părinți, bunici etc., trecând la urmași. În fapt, sufletul duce, așa cum am arătat, o viață întru totul proprie; el se închide în sine cu înclinațiile și aversiunile sale, cu sentimentele și pasiunile sale. Dar este totuși activ ca întreg și din această cauză acest întreg se reliefează și în sufletul senzației. Și pentru că sufletul senzației impregnează corpul sufletesc, parcă umplându-l, acesta se formează după natura sufletului și el poate transmite de la strămoși la urmași, ca purtător de ereditate, înclinațiile, pasiunile etc. Pe acest fapt se bazează ceea ce spune Goethe: „De la tată am statura, conducerea serioasă a vieții; de la mămica natura bucuroasă și plăcerea de a fabula” [Nota 5]. Geniul, desigur, nu-l are de la nici unul. În felul acesta vedem ce parte de calități sufletești cedează omul liniei eredității fizice. Substanțele și forțele corpului fizic sunt de același fel și în întreaga ambianță fizică a naturii exterioare. Ele sunt preluate de aici încontinuu și cedate din nou către ambianță. În câțiva ani, întreaga masă materială care alcătuiește corpul nostru fizic este înnoită în întregime. Faptul că această masă substanțială primește forma corpului uman și că se reînnoiește mereu în cadrul acestui corp depinde de aceea că ea este menținută laolaltă de corpul eteric. Iar forma acestuia nu este determinată numai de fenomenele dintre naștere – sau concepție – și moarte, ci este dependentă de legile eredității care ajung dincolo de naștere și de moarte. Faptul că pe calea eredității pot fi transmise și calități sufletești, așadar, că evoluția eredității fizice poate avea și un ecou sufletesc, își are cauza în aceea că sufletul senzației poate influența corpul sufletesc.
Cum se configurează interacțiunea dintre suflet și spirit? În timpul vieții spiritul este legat de suflet în modul amintit mai sus. Acesta primește de la el darul de a trăi în bine și adevăr și dă prin aceasta expresie în propria lui viață însuși spiritului în înclinațiile, dorințele și pasiunile sale. Sinea spirituală aduce eului, din lumea spiritului, legile eterne ale adevărului și binelui. Acestea se leagă, prin sufletul conștienței, cu trăirile proprii vieții sufletești. Trăirile trec, dar roadele lor rămân. Faptul că sinea spirituală a fost legată de ele creează o impresie durabilă asupra acesteia. Dacă spiritul uman ajunge la o trăire care seamănă cu o alta de care a mai fost legat o dată, atunci el vede în aceasta ceva cunoscut și știe să se comporte față de ea în alt fel decât ar face-o dacă ar cunoaște-o pentru prima oară. Întregul proces de învățare se bazează pe aceasta. Iar roadele învățării sunt capacitățile însușite. În felul acesta, spiritului etern îi sunt impregnate roade ale vieții trecătoare. Oare noi nu conștientizăm aceste roade? Pe ce se bazează predispozițiile care au fost expuse mai sus drept caracteristica omului spiritual? Numai pe diferitele capacități pe care le are omul când își începe drumul vieții sale pământene. Într-o anumită privință, aceste capacități se aseamănă întru totul cu cele pe care ni le putem însuși și în timpul vieții. Să luăm în considerare geniul unui om. Se știe despre Mozart [Nota 6] că, fiind încă un băiețandru, a putut să rescrie în întregime din memorie o operă lungă, auzită o singură dată. El a fost în stare să facă acest lucru pentru că a putut să supervizeze întregul dintr-o dată. În cadrul anumitor limite, omul își mărește și în timpul vieții capacitatea sa de supervizare, de pătrundere a unor contexte, astfel încât după aceasta el posedă capacități noi. Lessing a spus despre el însuși că și-ar fi însușit printr-un dar al observării critice ceva ce se apropie de geniu. Dacă nu vrem să încremenim de uimire privind la astfel de capacități care derivă din predispoziții ca la niște minuni, atunci trebuie să le considerăm ca roade ale trăirilor pe care sinea spirituală le-a avut prin intermediul sufletului. Și întrucât ele nu au fost implantate în această viață, aceasta s-a întâmplat într-o viață anterioară. Spiritul uman este propria sa specie. Și așa cum omul, ca ființă fizică ce aparține unei specii, își moștenește însușirile în cadrul speciei, tot astfel și spiritul moștenește în cadrul speciei sale, adică în cadrul sieși. Într-o viață, spiritul uman apare ca repetiție a sa, împreună cu roadele trăirilor sale din parcursuri de viață anterioare. Viața actuală este, așadar, repetarea altora și aduce cu sine ceea ce sinea spirituală a prelucrat pentru ea în viața anterioară. Când aceasta preia în sine ceva ce poate deveni rod, ea se pătrunde cu spiritul vieții. Așa cum corpul vieții repetă forma de la specie la specie, tot astfel și spiritul vieții repetă sufletul de la o existență personală la alta.
Considerațiile anterioare dau un fundament concepției potrivit căreia cauza anumitor fenomene ale vieții omului trebuie căutată în vieți pământene repetate. Această reprezentare poate căpăta întreaga sa semnificație numai printr-o observare care țâșnește din pătrunderi spirituale, așa cum poate ea fi obținută prin pășirea pe calea cunoașterii descrisă la sfârșitul acestei cărți. Aici vom arăta numai că observarea obișnuită, orientată corect prin gândire, conduce deja la această reprezentare. În orice caz, o astfel de observare va da reprezentării numai forma unui contur. Ea nu va putea s-o apere în întregime față de obiecțiile unei observații rău conduse de gândire. Dar, pe de altă parte, este adevărat că cel care obține o astfel de reprezentare prin observarea guvernată de gândirea obișnuită se pregătește pentru observarea suprasensibilă. El creează într-o oarecare măsură ceva ce trebuie să ai înaintea acestei observări suprasensibile, așa cum trebuie să ai ochiul înaintea observării sensibile. Cel care obiectează că prin formarea unei astfel de reprezentări îți poți sugera singur observarea suprasensibilă dovedește că nu poate pătrunde în realitate prin gândirea liberă și că tocmai prin aceasta el își sugerează singur obiecții.
* * *
În felul acesta sunt reținute în mod durabil trăirile sufletești, nu numai între naștere și moarte, ci și dincolo de moarte. Dar nu numai spiritului care se aprinde în suflet acesta îi imprimă trăirile sale, ci (așa cum am arătat) și lumii exterioare, prin faptă. Ceea ce a făptuit omul ieri este încă prezent azi, în efectele sale. O imagine a legăturii dintre cauză și efect o dă asemănarea dintre somn și moarte. – Adeseori somnul a fost numit fratele mai mic al morții. Mă trezesc dimineața. Activitatea mea curentă a fost întreruptă în timpul nopții. În condiții obișnuite, nu este posibil să-mi reiau dimineața activitatea la întâmplare. Trebuie să mă leg de ceea ce am făcut ieri, dacă vreau ca în viața mea să domnească ordinea și coerența. Faptele mele de ieri sunt condițiile prealabile ale celor care îmi incumbă azi. Prin ceea ce am făcut ieri eu mi-am creat destinul pentru azi. M-am separat un timp de activitatea mea; dar această activitate îmi aparține și ea mă atrage din nou spre ea, după ce un timp m-am retras din ea. Trecutul meu rămâne legat de mine; el trăiește mai departe în prezentul meu și îmi va urma în viitor. Dacă efectul activității mele de ieri nu ar trebui să fie destinul meu de azi, ar trebui să nu mă trezesc dimineața, ci ar trebui să fiu creat ca nou. În condiții normale, ar fi lipsit de sens totuși să nu mă mut într-o casă a cărei construcție mi-am comandat-o.
Așa cum omul este creat din nou dimineața, tot astfel este creat din nou și spiritul uman când își începe viața pământeană. Încercați să vă clarificați ce se întâmplă la pășirea în această viață. Apare un corp fizic care își obține forma prin legile eredității. Acest corp devine purtătorul unui spirit care repetă o viață anterioară într-o formă nouă. Între ele se află sufletul, care duce o viață proprie, închisă în sine. Înclinațiile și aversiunile sale, dorințele și poftele sale îi servesc; el își pune gândirea în serviciul său. El primește, ca suflet al senzației, impresiile lumii exterioare și le transmite spiritului pentru ca acesta să extragă din ele roadele pentru durată. El are un rol de mijlocitor și sarcina sa este împlinită când joacă acest rol. Corpul îi formează impresiile; el le transformă în senzații, le păstrează în amintire ca reprezentări și le transmite spiritului pentru ca acesta să le poarte în mod durabil. Sufletul este, de fapt, elementul prin care omul aparține vieții pământene. Prin corpul său el aparține speciei fizice om. Prin el, omul devine membru al acestei specii. Cu spiritul său, el trăiește într-o lume superioară. Sufletul leagă temporar ambele lumi.
Dar lumea fizică în care pășește omul nu-i este o scenă străină. În aceasta găsește imprimate urmele faptelor sale. Ceva din această scenă îi aparține. Aceasta poartă amprenta ființei sale. Este înrudită cu el. Așa cum sufletul i-a mijlocit cândva impresiile lumii exterioare pentru a-i deveni durabile, tot ca organ al său, el a transformat capacitățile împrumutate de la el în fapte, care în efectele lor sunt de asemenea durabile. Prin aceasta, sufletul s-a infiltrat efectiv în aceste fapte. În efectele faptelor sale, sufletul omului trăiește mai departe o a doua viață independentă. Aceasta însă poate da prilejul de a privi viața urmărind modul în care se manifestă fenomenele destinului. Ceva i se întâmplă omului. El este înclinat să privească această „întâmplare” ca pe ceva care intră în viața sa ca o „coincidență”. Numai că poate conștientiza cum el însuși este rezultatul unor astfel de „coincidențe”. Cel care se contemplă în al patruzecilea an al vieții sale și nu vrea să rămână la o reprezentare abstractă lipsită de esență a eului, când se întreabă asupra ființei sale sufletești poate spune: Eu nu sunt, de fapt, nimic altceva decât ce am devenit prin aceea ce mi s-a „întâmplat” până azi conform destinului. Oare nu aș fi eu un altul dacă la douăzeci de ani aș fi trăit o altă serie de întâmplări decât cele care au avut loc? Atunci nu-și va căuta eul său numai în impulsurile evolutive venind „dinnăuntru” în afară, ci în ceea ce intervine în viața sa „din afară”, ca forță modelatoare. În ceea ce „i se întâmplă” el va recunoaște eul propriu. Dacă te dăruiești fără prejudecăți unei astfel de cunoașteri mai este necesar încă un pas de observare cu adevărat intimă a vieții pentru a vedea, în ceea ce îți afluează prin anumite trăiri de destin, ceva care cuprinde eul din afară, așa cum amintirea acționează dinăuntru pentru a permite ca o trăire trecută să se reaprindă. Poți deveni apt să percepi în trăirea de destin cum o faptă anterioară a sufletului ia calea spre eu, așa cum în amintire o trăire anterioară ia calea reprezentării, când există un prilej exterior în acest sens. Mai devreme am vorbit, ca de o reprezentare „posibilă”, că urmările faptelor pot întâlni din nou sufletul uman. În cadrul unei singure vieți pământene, pentru anumite urmări ale faptei o asemenea întâlnire este exclusă, pentru că această viață pământeană era prevăzută, stucturată pentru a împlini fapta. Trăirea în acest caz constă în împlinirea ei. O anumită urmare a faptei poate influența tot atât de puțin sufletul, încât ai putea să-ți amintești o trăire în care încă te afli. Nu poate fi vorba în această privință decât de trăirea urmărilor unei fapte care nu întâlnesc eul cu predispozițiile pe care le are în viața pământeană care stau la baza împlinirii ei. Privirea nu se poate îndrepta decât spre urmări ale faptelor din alte vieți pământene. Așa poți gândi – de îndată ce simți că ce te întâmpină, aparent, ca o trăire de destin este legat de eu ca și ceea ce se formează din interiorul eului însuși –, numai că într-o astfel de trăire de destin ai de-a face cu urmările unei fapte din vieți pământene anterioare. Se vede că ești condus spre admiterea a ceea ce pentru conștiența obișnuită apare ca fiind un paradox și care arată că trăirile de destin ale unei vieți pământene sunt legate de faptele unor vieți pământene anterioare. Este vorba de o înțelegere intimă a vieții dirijată de gândire. Din nou, această reprezentare își poate primi conținutul deplin numai prin cunoaștere suprasensibilă: fără aceasta ea rămâne fantomatică. Dar ea pregătește sufletul pornind de la conștiența obișnuită, pentru ca acest adevăr să poată fi văzut mai târziu într-o observare suprasensibilă adevărată.
Numai o parte a faptei sale se află în lumea exterioară; cealaltă este în mine însumi. Să lămurim relația dintre eu și faptă cu ajutorul unei comparații simple luată din științele naturii. Animale care au imigrat cândva în peșterile din Kentucky, viețuind în acestea și-au pierdut după un timp capacitatea de a vedea. Sejurul în întuneric a scos ochii din activitatea lor. În ochii lor nu se mai desfășoară, din această cauză, activitățile fizică și chimică care au loc în timpul actului vederii. Curentul nutritiv care era folosit mai înainte pentru această activitate se îndreaptă acum către alte organe. Acum, aceste animale pot trăi numai în acele peșteri. Prin fapta lor, prin imigrarea în peșteri, ele au creat condițiile vieții lor ulterioare. Imigrarea a devenit o parte din destinul lor. O entitate care a fost activă o dată s-a legat de rezultatele faptelor. Așa stau lucrurile și cu spiritul omului. Sufletul i-a putut mijloci numai anumite capacități, în timpul când el a fost activ. Iar aceste capacități sunt corespunzătoare faptelor. Printr-o faptă pe care a săvârșit-o sufletul se află în el predispoziția plină de forță de a săvârși o altă faptă, care este rodul acesteia. Sufletul poartă în sine aceasta ca pe o necesitate, până la săvârșirea ultimei fapte. Se poate spune, de asemenea, că printr-o faptă se imprimă sufletului necesitatea de a săvârși consecința acestei fapte.
Prin faptele sale, spiritul uman și-a pregătit cu adevărat destinul. Datorită celor făptuite de el în viața anterioară, el se găsește legat de ceva nou. Se poate pune întrebarea: Cum pot fi aceste lucruri, ținând seama de faptul că spiritul uman este transpus într-o lume cu totul diferită, la noua sa întrupare, de cea pe care a părăsit-o cândva? La baza acestei întrebări se află o reprezentare a înlănțuirilor de destin asociată cu exterioritatea vieții. Când îmi strămut scena acțiunii din Europa în America, mă găsesc într-o ambianță cu totul nouă. Și totuși viața mea din America depinde întru totul de viața mea anterioară din Europa. Dacă în Europa am devenit mecanic, în America viața mea va lua un cu totul alt curs decât dacă aș fi devenit funcționar de bancă. Într-unul din cazuri voi fi înconjurat probabil de mașini, în celălalt de amenajări specifice lumii bancare. În fiecare din cazuri viața mea anterioară îmi determină ambianța; este ca și cum ea atrage din toată ambianța acele lucruri care îi sunt înrudite. Așa stau lucrurile cu sinea spirituală. Ea se înconjoară într-o viață nouă cu ceea ce îi este înrudit dintr-o viață anterioară. Din această cauză somnul este o imagine pentru moarte, pentru că în timpul somnului omul este sustras scenei de activitate unde-l așteaptă destinul său. În timp ce dormim, evenimentele își urmează cursul pe această scenă. Pentru un timp nu avem nici o influență asupra acestui curs. Și totuși viața noastră într-o nouă zi depinde de acțiunea faptelor noastre din ziua precedentă. Personalitatea noastră se reîncorporează, în adevăr, în fiecare dimineață în lumea faptelor noastre. Ceea ce a fost despărțit de noi în timpul nopții este dispus în jurul nostru în timpul zilei. Așa stau lucrurile cu faptele din încarnările precedente ale omului. Ele sunt legate de el, ca destin al său, așa cum rămâne legată viața din peșterile întunecate de animalele care și-au pierdut capacitatea de a vedea datorită imigrării lor în aceste peșteri. Așa cum aceste animale pot trăi numai când se găsesc în ambianța în care s-au transpus singure, tot astfel și spiritul omului poate trăi numai în ambianța pe care și-a creat-o prin faptele sale. Dacă dimineața eu găsesc pregătită situația pe care am creat-o singur în ziua precedentă, de aceasta are grijă mersul nemijlocit al evenimentelor. Dacă găsesc pregătită, atunci când mă reîncarnez, o ambianță care corespunde rezultatului vieții mele anterioare, de aceasta are grijă înrudirea spiritului meu reîncorporat cu lucrurile din ambianță. Prin aceasta ne putem face o reprezentare despre felul în care sufletul este încorporat ființei omului. Corpul fizic este subordonat legilor eredității. Spiritul uman, dimpotrivă, trebuie să se reîncarneze mereu; iar legea sa constă în aceea că el preia roadele vieților anterioare în cele următoare. Sufletul trăiește în prezent. Dar această viață în prezent nu este independentă de viețile anterioare. Spiritul care se încorporează își aduce din încorporările sale anterioare destinul propriu. Iar acest destin determină viața. Ce impresii va avea, ce dorințe îi vor putea fi satisfăcute, ce bucurii și suferințe va cunoaște, cu ce oameni se va întâlni: acestea toate depind de faptele din încorporările trecute ale spiritului. Oameni cu care sufletul a fost legat într-o viață vor fi regăsiți de el într-o viață ulterioară pentru că faptele care i-au legat trebuie să-și aibă urmările. Sufletele legate de un anume suflet vor năzui să se reîncarneze în același timp cu el. Așadar, viața unui suflet este rezultatul destinului autocreat al spiritului uman. Trei categorii de lucruri condiționează cursul vieții unui om între naștere și moarte. Prin aceasta el este dependent de trei feluri de factori care se află dincolo de naștere și de moarte. Corpul este subordonat legii eredității; sufletul este subordonat destinului autocreat. Acest destin se numește cu un termen vechi karma sa. Iar spiritul se află sub legea reîncarnării, a vieților pământene repetate. Potrivit acesor fapte putem exprima relația dintre spirit, suflet și corp. Spiritul este veșnic; nașterea și moartea acționează după legile lumii fizice în corporalitate; viața sufletului, care este subordonată destinului, mijlocește legătura dintre ele în cursul unei vieți pământene. Toate celelalte cunoștințe despre ființa omului presupun cunoașterea „celor trei lumi” cărora el le aparține. Despre acestea va fi vorba în capitolul următor.
O gândire care examinează fenomenele vieții și care nu se ferește să urmărească până la ultimele consecințe gândurile ce rezultă dintr-o contemplare plină de viață poate să ajungă pur și simplu prin logică la reprezentarea vieților pământene repetate și la legea destinului. Pe cât de adevărat este că pentru clarvăzătorul care are „ochiul spiritual” deschis viețile trecute stau în fața sa ca o carte deschisă, eveniment pe care-l percepe ca pe o trăire, tot pe atât de sigur este că adevărul tuturor acestor lucruri poate aprinde lumina rațiunii care contemplă*.
* A se compara cu cele spuse în această privintă capitolul „Observații și completări” de la sfârșitul cărții.
