După ce spiritul uman a traversat în drumul său între două încarnări „lumea sufletelor”, el pășește în „țara spiritelor” în care rămâne până devine matur pentru o nouă existență corporală. Sensul acestui sejur în „țara spiritelor” poate fi înțeles numai dacă știi să interpretezi în mod corect sarcina pelerinajului omului în lungul întrupării sale. În timp ce omul este întrupat în corpul fizic, el acționează și creează în lumea fizică. Acționează și creează în aceasta ca ființă spirituală. Ceea ce cugetă și definitivează spiritul său, el impregnează formelor fizice, substanțelor și forțelor corporale. El are deci menirea de a încorpora, ca misionar al lumii spirituale, spiritul în lumea corporală. Numai prin faptul că se întrupează omul poate acționa în lumea corpurilor. El trebuie să accepte corpul fizic ca unealtă a sa, pentru a acționa prin corporalitate asupra corporalului. Ceea ce acționează însă prin corporalitatea fizică a omului este spiritul. Căci de la acesta pleacă intențiile, direcțiile pentru acționarea în lumea fizică. – Așadar, cât timp acționează spiritul în corpul fizic el nu poate trăi ca spirit în forma sa reală. El poate numai să lumineze prin vălul existenței fizice. Viața umană de gânduri aparține în realitate lumii spirituale; și, așa cum apare în existența fizică, adevărata sa formă este învăluită. Se poate spune și că viața de gânduri a omului fizic ar fi o imagine de umbră, o reflectare a entității spirituale adevărate căreia îi aparține. În felul acesta, în timpul vieții fizice spiritul intră în interacțiune cu lumea corporală pământeană pe baza corpului fizic. Chiar dacă una din sarcinile spiritului uman este acționarea asupra lumii fizice corporale, atât timp cât pășește din încarnare în încarnare el nu ar putea să-și îndeplinească această sarcină pe deplin, dacă ar trăi numai în existența fizică. Căci intențiile și scopurile sarcinii pământene sunt tot atât de puțin formate și obținute în cadrul încorporării pământene, pe cât de puțin ia naștere planul unei case la locul construirii ei, acolo unde acționează lucrătorii. Așa cum acest plan este elaborat în biroul arhitectului, tot astfel scopurile și intențiile creațiilor pământene iau naștere în „țara spiritelor”. – Spiritul omului trebuie să trăiască, între două încorporări, în această „țară a spiritelor”, pentru ca, înarmat cu ceea ce își ia cu el de aici, să se poată apuca de lucru în lumea fizică. Așa cum arhitectul definitivează în camera sa de lucru, fără a prelucra cărămida și mortarul, planul casei potrivit legilor construcțiilor și a altor legi, și arhitectul creației umane, spiritul sau sinea superioară, trebuie să definitiveze în „țara spiritelor” capacitățile și scopurile, după legile acestei țări, pentru a le transpune apoi în lumea pământeană. Numai după ce spiritul uman petrece în mod repetat un timp în propriul său domeniu va fi capabil să poarte spiritul și prin uneltele fizic-corporale în lumea pământeană. Acționând în lumea fizică omul învață să cunoască calitățile și forțele lumii fizice. El acumulează aici, în timpul creației, experiențele necesare cunoașterii condițiilor pe care le prezintă lumea fizică celui care vrea să lucreze în ea. Aici el învață să cunoască proprietățile materiei, în care vrea să încorporeze gândurile și ideile sale. Gândurile și ideile nu le poate extrage din materie. În felul acesta lumea Pământului este totodată teatrul de acțiune al creației și al uceniciei. În „țara spiritelor” cele învățate sunt transpuse apoi în capacitate vie a spiritului. Se poate continua comparația de mai sus, pentru o mai clară înțelegere. Arhitectul desăvârșește planul unei case. Acesta este executat. Cu acest prilej el face experiențe variate. Toate aceste experiențe îi măresc capacitățile. Când prelucrează planul următor, toată experiența acumulată se revarsă în acesta. Iar noul plan apare, față de primul, ca fiind îmbogățit cu tot ceea ce a fost învățat în cadrul celui anterior. Așa stau lucrurile și cu viețile umane succesive. În timpul intervalului dintre încarnări, spiritul trăiește în propriul său domeniu. El se poate dărui cu totul cerințelor vieții spiritului; eliberat de corporalitatea fizică, el se formează multilateral și introduce în această autoformare roadele experiențelor vieților sale anterioare. Astfel, privirea sa este orientată spre teatrul de acțiune al sarcinilor sale pământene, așa încât el lucrează la urmărirea Pământului prin dezvoltarea sa, în măsura în care acesta constituie câmpul activității sale. El lucrează asupra sa, pentru a-și putea oferi la fiecare încorporare contribuția în mod corespunzător cu starea Pământului. În orice caz, aceasta nu este decât o imagine generală a vieților succesive umane. Iar adevărul acestei imagini nu se întregește niciodată, ci rămâne mai mult sau mai puțin corespunzător. Condițiile pot face ca o viață ulterioară a unui om să fie mai imperfectă decât una precedentă. Numai că, în mare, asemenea iregularități se echilibrează, în anumite limite, în viețile succesive.
Formarea spiritului în „țara spiritelor” are loc deoarece omul se aclimatizează în diferitele regiuni ale acestei țări. Propria sa viață se contopește cu aceste regiuni, îmbrăcând în mod trecător calitățile lor. Ele pătrund prin aceasta ființa sa cu ființele lor, pentru ca apoi să poată acționa cu mai multă forță în domeniul pământesc. În prima regiune a „țării spiritelor” omul este înconjurat de arhetipurile lucrurilor pământene. În timpul vieții pe Pământ el învață doar să cunoască umbrele acestor arhetipuri, pe care le cuprinde în gândurile sale. Ceea ce pe Pământ este numai gândit, în această regiune este viețuit. Omul umblă printre gânduri, dar aceste gânduri sunt entități adevărate. Ceea ce el a perceput în timpul vieții pământene cu simțurile sale acționează acum asupra sa sub forma gândurilor. Dar gândul nu apare ca umbra ascunsă dincolo de lucruri, ci este adevăr plin de viață, care produce lucrurile. Omul se află parcă în uzina de gânduri, în care lucrurile pământene sunt formate și făurite. Căci în „țara spiritelor” totul este activitate și mobilitate vie. Aici lucrează lumea gândurilor ca lume a unor ființe vii, în mod creator și formator. Aici se vede cum se formează ceea ce s-a trăit în existența pământeană. Așa cum în corpul fizic sunt trăite ca adevăr lucrurile sensibile, tot astfel sunt trăite acum, ca spirit, forțele de făurire spirituală. Așa sunt trăite acum, ca spirit, forțele spirituale formatoare. Printre ființele-gânduri care sunt prezente aici se află și gândul corporalității fizice. Te simți îndepărtat din acesta. Nu simți ca aparținându-ți decât entitatea spirituală. Și când conștientizezi corpul părăsit ca o amintire, nu ca înainte, în mod fizic, ci ca ființă-gând, atunci, în contemplație, iese în evidență apartenența sa la lumea exterioară. Înveți să-l contempli ca pe ceva aparținând lumii exterioare, ca pe un mădular al acestei lumi exterioare. În consecință, nu mai separi corporalitatea ta de restul lumii exterioare ca ceva mai îndeaproape înrudit cu sinea proprie. Simți în lumea exterioară generală, incluzând și încorporările proprii, o unitate. Încorporările proprii se contopesc cu restul lumii, formând o unitate. Astfel, privești la arhetipurile realității fizic-corporale ca la o unitate căreia i-ai aparținut tu însuți. Din această cauză, înveți treptat să-ți cunoști înrudirea, unitatea cu lumea înconjurătoare, prin observație. Înveți să spui: Ceea ce se întinde aici, în jurul tău, aceasta ai fost tu însuți. Acesta este însă unul din gândurile fundamentale ale vechii înțelepciuni indiene Vedanta. „Înțeleptul” își însușește deja în timpul vieții pământene ceea ce altul trăiește după moarte, și anume să cuprindă gândul că el însuși este înrudit cu toate celelalte lucruri, gândul: „Aceasta ești tu”. În viața pământeană acesta este un ideal căruia i se poate dărui viața gândurilor; în „țara spiritelor” este un fapt nemijlocit care ne devine tot mai clar prin experiența spirituală. Iar omul devine el însuși în această țară tot mai conștient că el, potrivit cu ființa sa, aparține lumii spiritelor. El se percepe ca spirit printre spirite, ca membru al arhetipurilor, și va simți în sine însuși Cuvântul Spiritului originar: „Eu sunt Spiritul originar”. (Înțelepciunea Vedantei spune: „Eu sunt Brahman”, adică eu aparțin ca un membru ființei primordiale, în care își au obârșia toate ființele.) Ceea ce în viața pământeană este cuprins ca gând-umbră și spre care năzuiește orice înțelepciune, în „țara spiritelor” este trăit direct. Da, în timpul vieții pământene acest lucru este gândit numai pentru că l-am recunoscut ca fapt în existența spirituală. În felul acesta, în timpul existenței sale spirituale, omul contemplă relațiile și faptele în mijlocul cărora se află în timpul vieții pământene dintr-un punct de observație mai înalt, parcă din afară. Iar în regiunea cea mai de jos a „țării spiritelor” condițiile terestre, care sunt legate direct cu adevărul corporal fizic, îi apar în acest mod. Pe Pământ, omul se naște într-o familie, într-un popor; el trăiește într-o anumită țară, leagă anumite prietenii, face anumite afaceri. Existența sa terestră este determinată de aceste condiții ale vieții terestre. Acum, în timpul vieții sale în prima regiune a „țării spiritelor” acestea îl întâmpină ca entități-gânduri vii. El retrăiește toate acestea într-un anumit fel încă o dată, dar le percepe dinspre partea spiritual-activă. Dragostea de familie pe care a trăit-o consecvent, prietenia pe care a dăruit-o devin vii dinspre interior, iar capacitățile sale se intensifică în această direcție. Ceea ce acționează în spiritul uman ca forță a iubirii familiale sau a iubirii prietenești se intensifică. El reapare mai târziu ca un om mai împlinit în existența terestră. Relațiile zilnice ale vieții terestre sunt cele care se maturiează ca roade în această regiune, cea mai de jos, a „țării spiritelor”. Iar partea din om care este absorbită în întregime cu interesele sale în aceste relații zilnice se va simți înrudită în cea mai mare parte a vieții spirituale dintre două încarnări cu această regiune. Oamenii care au trăit împreună în lumea fizică se regăsesc în lumea spirituală. De îndată ce se desprinde de suflet tot ce i-a fost propriu prin corpul fizic se desface și legătura care unește în viața fizică suflet cu suflet, desprinzându-se de condițiile care au importanță și influență numai în lumea fizică. Totuși, totul se continuă dincolo de moarte – în lumea spirituală –, tot ce în viața fizică a fost suflet al sufletului. Este natural ca termeni, cuvinte care sunt construite pentru condițiile fizice să redea cu impreciziuni ceea ce se întâmplă în lumea spirituală. Însă în măsura în care ținem seama de aceasta trebuie considerat ca fiind corect când se spune: Sufletele care sunt legate unele de altele în lumea fizică se regăsesc în lumea spirituală pentru a-și continua conviețuirea într-un mod corespunzător. Regiunea următoare este cea în care viața comună a lumii pământene, privită ca o comunitate de gânduri, curge precum elementul fluid al „țării spiritelor”. Atâta vreme cât contempli lumea fiind încorporat fizic, viața pare legată de anumite ființe vii. În „țara spiritelor” ea este desprinsă de acestea și irigă parcă întreaga țară ca un sânge al vieții. Aici ea este unitatea vie, care este prezentă în toate. În timpul vieții pământene omul percepe și din aceasta numai o reflectare. Și acesta se exprimă în orice formă de venerare pe care omul o adresează întregului, unității și armoniei lumii. Viața religioasă a omului provine din această reflectare. El recunoaște că sensul cuprinzător al existenței nu se află în individual, în efemer. El privește acest efemer ca fiind o „parabolă” și o copie a unei eternități, a unei unități armonioase. El privește spre această unitate cu venerație și adorație. El îi orânduiește acțiuni culturale. În „țara spiritelor” nu apare reflectarea, ci forma adevărată ca entitate de gânduri vie. Aici omul se poate uni cu adevărat cu unitatea pe care a venerat-o pe Pământ. Roadele vieții religioase și tot ce este legat de aceasta apar în această regiune. Omul învață să cunoască acum din experiența spirituală că destinul său individual nu trebuie să fie desprins de comunitatea căreia îi aparține. Capacitatea de a se recunoaște ca membru al unei comunități se formează aici. Sentimentele religioase, tot ceea ce în viață a năzuit spre o morală pură, nobilă va extrage forță din această regiune în cursul unei mari părți din sejurul său în lumea spirituală. Iar omul se va reîncarna în această direcție cu o sporire a acestor capacități.
În timp ce în prima regiune te afli împreună cu sufletele cu care ai fost legat în viața anterioară fizică prin cele mai trainice legături, pășești în cea de a doua regiune în domeniul tuturor acelora cu care te-ai simțit unit într-un sens larg: printr-o venerație comună, prin confesiune comună etc. Trebuie să subliniem că trăirile spirituale ale regiunilor premergătoare rămân în continuare. Astfel, omul nu este smuls din legăturile familiale, de prietenie etc., atunci când intră în viața celei de a doua regiuni și a celorlalte. Regiunile „țării spiritelor” nu sunt separate ca niște „secții”; ele se întrepătrund, iar omul nu se viețuiește într-o nouă regiune pentru că a „pășit” în ea într-o formă oarecare exterioară, ci pentru că a obținut în aceasta capacitățile interioare de a percepe lucrurile pentru care era mai înainte nereceptiv.
Cea de a treia regiune a „țării spiritelor” cuprinde arhetipurile lumii sufletești. Tot ce trăiește în această lume este prezent aici ca entitate-gând vie. Se găsesc aici arhetipurile poftelor, dorințelor, sentimentelor etc. Dar în lumea spiritelor de sufletesc nu se lipește nimic egoist. La fel ca și în regiunea a doua, orice cerință, dorință, orice plăcere și neplăcere alcătuiesc o unitate. Cerința, dorința celuilalt nu se deosebesc de cerințele și dorințele mele. Senzațiile și sentimentele tuturor ființelor sunt o lume comună care include și îmbracă tot restul, așa cum atmosfera îmbracă Pământul. Această regiune este parcă atmosfera „țării spiritelor”. Aici, tot ce a făcut omul în timpul vieții terestre în serviciul comunității, printr-o dăruire altruistă, dă roade. Căci în acest serviciu, prin această dăruire de sine el a trăit o reflectare a celei de a treia regiuni a „țării spiritelor”. Marii binefăcători ai neamului omenesc, naturile pline de dăruire, cei care fac marile servicii în comunități și-au obținut capacitățile în această direcție, în această regiune, după ce în vieți anterioare au dobândit o înrudire specială cu aceasta.
Este evident că cele trei regiuni ale „țării spiritelor” descrise se află într-o anumită relație cu lumile aflate sub ea, cu lumea fizică și cu lumea sufletească. Căci ele conțin arhetipurile, ființele-gând vii care îmbracă în aceste lumi o existență corporală sau sufletească. Abia cea de a patra regiune este „țara spiritelor pure”. Dar nici aceasta nu este în sensul deplin al cuvântului. Ea se deosebește de cele trei regiuni inferioare prin aceea că în ele se întâlnesc arhetipurile acelor situații fizice și sufletești pe care omul le găsește în lumea fizică și sufletească, înainte ca el însuși să intervină în aceste lumi. Condițiile vieții cotidiene se leagă de lucrurile și ființele pe care omul le găseșe în lume; lucrurile trecătoare ale acestei lumi îi conduc privirea spre fundamentul lor veșnic; gândirea noastră dezinteresată se îndreaptă și spre ceilalți semeni ai noștri; nici ei nu ne datorează existența lor. Dar nouă ni se datorează existența din lumea creațiilor artelor și științelor, ale tehnicii, ale statului etc., pe scurt, tot ceea ce noi încorporăm, ca opere originale ale spiritului nostru, lumii. Pentru toate acestea, fără contribuția noastră nu ar exista în lume copii fizice. Arhetipurile acestor creații pur umane se găsesc în cea de a patra regiune a „țării spiritelor”. Rezultatele științifice, ideile artistice și formele, gândurile tehnice pe care omul le concepe în lume își poartă roadele în această regiune, a patra. De aici își extrag artiștii, învățații, marii inventatori impulsurile în timpul sejurului în „țara spiritelor” și își perfecționează geniul, pentru a putea să contribuie în măsură sporită la dezvoltarea culturii umane, la o nouă încorporare. Nu trebuie gândit că această a patra regiune a „țării spiritelor” ar avea importanță numai pentru oamenii proeminenți. Tot ceea ce îl preocupă pe om în viața fizică, dincolo de sfera vieții cea de toate zilele, de dorințele și de actele de voință legate de aceasta, își are originea în această regiune. Dacă omul nu ar trece prin ea în perioada dintre moarte și o nouă naștere, el nu ar avea într-o altă viață nici un interes pentru probleme care să-l conducă dincolo de cercul îngust al vieții personale, spre aspecte general umane. S-a spus mai înainte că nici această regiune nu poate fi numită în sens deplin „țara pur spirituală”. Aceasta din cauză că starea în care oamenii au părăsit evoluția culturală pe Pământ are ecouri în existența sa spirituală. Ei se pot bucura în „țara spiritelor” numai de roadele pe care le-au putut produce potrivit cu înzestrarea lor și cu gradul de evoluție al poporului, statului etc. în care s-au născut.
În regiunile mai înalte ale „țării spiritelor”, spiritul omului este eliberat de orice cătușe. El urcă în „țara spiritelor pure”, în care viețuiește intențiile, scopurile pe care spiritul și le-a fixat o dată cu viața sa terestră. Tot ce este deja realizat în lume aduce în existență scopurile și intențiile cele mai înalte numai sub forma de copii mai mult sau mai puțin slabe. Fiecare cristal, fiecare arbore, fiecare animal și, de asemenea, tot ce se realizează în domeniul creației umane, toate acestea nu produc decât copii ale intențiilor spiritului. Iar omul poate doar să facă legătura în cursul încorporărilor sale cu aceste copii imperfecte ale intențiilor și scopurilor perfecte. În felul acesta el însuși poate fi însă, în cursul uneia dintre încorporările sale, numai o astfel de copie a ceea ce se intenționează cu el în împărăția spiritului. Ceea ce este el, de fapt, ca spirit în „țara spiritelor” devine aparent din această cauză abia când în timpul de trecere dintre două încorporări el urcă în cea de a cincea regiune a „țării spiritelor”. Ceea ce este el aici, este cu adevărat el însuși. Aceasta este ceea ce obține în cele mai diferite încarnări o existență exterioară. În această regiune, adevărata sine a omului se poate viețui în toate direcțiile. Sinea reapare în fiecare încorporare, fiind însă mereu unică. Această sine aduce cu sine capacitățile care s-au format în regiunile inferioare ale „țării spiritelor”. Așadar, ea poartă roadele vieților anterioare în cele ulterioare. Ea este purtătoarea rezultatelor încorporărilor anterioare. Atunci când trăiește în regiunea a cincea a „țării spiritelor” sinea se găsește așadar în împărăția intențiilor și scopurilor. Așa cum arhitectul învață din neîmplinirile sale și așa cum el preia în planurile sale noi numai pe cele pe care le-a putut transforma în perfecțiuni, tot astfel sinea elimină din rezultatele vieților anterioare, în regiunea a cincea, ceea ce este legat de imperfecțiuni ale lumilor inferioare și fecundează intențiile „țării spiritului”, cu care ea conviețuiește acum, cu rezultatele vieților sale anterioare. Este clar că forța care poate fi extrasă din această regiune va depinde de cât și-a însușit sinea sa în timpul încarnărilor anterioare din rezultatele care sunt adecvate a fi preluate în lumea intențiilor. Sinea care în timpul existenței terestre a căutat să realizeze, printr-o viață de gânduri vie sau prin iubire înțeleaptă, benefică, intențiile spiritului poate aștepta mult de la această regiune. Cea care s-a epuizat în relațiile zilnice, care a trăit numai în lucruri trecătoare nu a semănat sămânță care să poată juca un rol în intențiile ordinii eterne a lumii. Numai puținul pe care l-a acționat dincolo de interesele zilnice se poate desfășura ca rod în aceste regiuni superioare ale „țării spiritului”. Dar nu trebuie înțeles că aici intră în discuție, eventual înainte de orice, ceea ce aduce „celebritate terestră” sau ceva asemănător. Nu, este vorba tocmai de ceea ce în cele mai umile condiții de viată conduce la conștiența că fiecare detaliu are importanța sa pentru mersul etern al existenței. Trebuie să ne familiarizăm cu gândul că omul trebuie să judece în această regiune altfel decât o poate face în viața fizică. Dacă, de exemplu, și-a însușit puține lucruri înrudite cu această a cincea regiune, în el se naște năzuința de a da ființei sale un impuls, pentru viața sa fizică următoare, care va permite destinului (karma) să-i reveleze efectul corespunzător produs de imperfecțiunea sa. Ceea ce în viața terestră următoare apare ca destin dureros, privit din punctul de vedere al acestei vieți – care poate va fi chiar profund deplânsă –, omul găsește în această regiune a „țării spiritelor” ca fiind deosebit de necesar pentru el. Întrucât omul trăiește în regiunea a cincea în sinea sa proprie, el este eliberat și de toate influențele lumilor inferioare care-l învăluiau în timpul încorporărilor. El este ce a fost și va fi întotdeauna în cursul încarnărilor sale. El trăiește în imperiul intențiilor care există pentru aceste încorporări și pe care le integrează în sinea sa. El privește retrospectiv la trecutul său și simte că tot ce a trăit în acesta este preluat în intențiile pe care le are de realizat în viitor. Un fel de memorie pentru viețile sale anterioare și premoniție sub forma unor fulgerări pentru viețile sale viitoare. Ceea ce în această scriere a fost numit „sinea spirituală” trăiește în această regiune, în măsura în care este dezvoltată, în realitatea care se potrivește nivelului evoluției sale. Se formează și se pregătește pentru a face posibilă într-o nouă încarnare împlinirea intențiilor spirituale în realitatea terestră.
Dacă această sine spirituală s-a dezvoltat în timpul unei serii de sejururi în „țara spiritelor” atât de mult încât se poate mișca liber în aceasta, atunci ea își va căuta mai mult aici adevărata sa patrie. Viața în spirit îi va deveni tot atât de familiară cum îi este omului pământean viața în realitatea fizică. Punctele de vedere ale lumii spirituale acționează de acum încolo devenind hotărâtoare; ea le va adopta mai mult sau mai puțin conștient în existențele sale viitoare pe Pământ. Sinea se poate simți ca un membru al ordinii cosmice divine. În entitatea sa cea mai interioară nu va mai fi supusă limitelor și legilor vieții terestre. Forța pentru tot ce împlinește îi vine din lumea spirituală. Lumea spirituală însă este o unitate. Cine trăiește în ea știe cum spiritul veșnic a lucrat la realizarea trecutului și el poate determina, fiind unit cu eternitatea, direcția pentru viitor. [Obs.p.111] Privirea sa asupra trecutului se lărgește și devine perfectă. Un om care a atins această treaptă își fixează singur scopurile pe care trebuie să le împlinească într-o încarnare viitoare. El își influențează viitorul astfel încât acesta să se deruleze în sensul adevărului și al spiritualului. Omul se află în timpul stării intermediare dintre două încorporări, în prezența tuturor ființelor sublime în fața cărora înțelepciunea se întinde neînvăluită. Căci el a escaladat treapta de pe care le poate înțelege. În cea de a șasea regiune a „țării spiritelor” omul va duce la îndeplinire toate activitățile sale în modul cel mai adaptat ființei adevărate a lumii. Căci el nu poate căuta ceea ce îi servește lui, ci numai ceea ce trebuie să se întâmple potrivit mersului corect al ordinii universale. Cea de a șaptea regiune a „țării spiritului” conduce la granița celor „trei lumi”. Omul se află în fața „nucleelor de viață” care sunt transpuse din lumile superioare în cele trei lumi descrise, pentru a-și împlini aici sarcinile. Dacă omul se află la granița celor trei lumi, el se recunoaște, așadar, în nucleul său propriu de viață. Aceasta atrage după sine faptul că trebuie să fie rezolvate pentru el enigmele acestor trei lumi. El supervizează, așadar, întreaga viață a acestor lumi. În viața fizică, capacitățile sufletului prin care acesta are trăirile descrise aici în lumea spirituală nu sunt conștiente în condițiile obișnuite de viață. Ele lucrează în adâncurile lor inconștiente la organele corporale care realizează conștiența lumii fizice. Tocmai acesta este motivul pentru care ele rămân imperceptibile pentru această lume. Nici ochiul nu se vede pe sine, pentru că în el acționează forțele care fac vizibile alte lucruri. Dacă vrem să judecăm în ce măsură o viață omenească ce se derulează între naștere și moarte poate fi rezultatul unor vieți pământene anterioare, trebuie să luăm în calcul faptul că un punct de vedere inerent acestei vieți, așa cum trebuie să fie acceptat în mod natural, nu oferă o posibilitate de judecare. Pentru un astfel de punct de vedere, o viață pământeană ar putea, de exemplu, să apară ca fiind dureroasă, incompletă etc. Dar pentru un punct de vedere din afara vieții pământene tocmai în această formă trebuie să rezulte aceeași viață, cu suferința sa, în nedesăvârșirea sa, ca rezultat al unor vieți anterioare. Prin pășirea pe calea cunoașterii, în sensul care va fi descris într-un capitol următor, sufletul se desprinde de condițiile vieții corporale. El poate percepe prin aceasta în imagine trăirile pe care le parcurge între moarte și o nouă naștere. O astfel de percepție dă posibilitatea de a descrie fenomenele „țării spiritului” așa cum le-am schițat aici. Dacă nu uităm să ținem seama că întreaga dispoziție sufletească este diferită în corpul fizic față de trăirea pur spirituală, descrierea făcută aici va fi văzută în adevărul său.
