Opoziția dintre Ordinul Cavalerilor și Biserică este caracterizată mai îndeaproape în tabloul șapte. Vedem la început pe Marele Maestru al Ordinului Cavalerilor discutând cu patru frați din Ordin. El vorbește despre regulamentul alianței care îi unește și conform căruia Cavalerii caută să descopere țelurile viitoare ale omenirii pentru ca, din domeniul spiritului, să le introducă în activitatea pământească. Apoi el le arată că orice nouă strădanie pământească a Ordinului a ajuns fără de speranță. Capul Ordinului a căzut jertfă puterilor întunecate și un mare număr de cetăți ale Alianței au căzut deja în mâna dușmanului. În legătură cu aceasta, este arătată misiunea răului, a răului care, prin opoziția sa, slujește în cele din urmă planurile înțelepciunii care face binele și pornind de la rău. Cu cât este mai mare opoziția față de bine, cu atât mai mult se poate desfășura forța iubirii care învinge răul. La o privire exterioară, s-ar părea că acest apus al Ordinului, care este înfățișat aici, ar fi o distrugere a binelui de către rău. Dar Marele Maestru explică faptul că germenii viitorului care au fost implantați în sufletele oamenilor de către Ordinul Cavalerilor vor ajunge la maturitate atunci când aceste suflete vor reapărea pe Pământ, într-o întrupare viitoare.
Aici, prin primul maestru de ceremonii este pusă această întrebare importantă, și anume: În ce fel este legat destinul unui om individual de cel al unei comunități umane? În a doua conferință a ciclului 19, De la Iisus la Hristos, Rudolf Steiner spune că budistul înțelege karma numai în legătură cu omul luat ca individualitate, în timp ce occidentalul, când vrea să înțeleagă karma omului individual, își îndreaptă privirea spre interesele întregii omeniri, tocmai pentru că impulsul de fraternitate care emană de la Hristos acționează în acest sens. Imaginile vieților anterioare sunt un exemplu al modului cum karma individuală poate fi înțeleasă în raport cu interesele întregii omeniri. Ordinul Cavalerilor, știința modernă și Biserica apar aici în arierplanul unei anumite situații din evoluția omenirii, iar karma individului se întrețese în evenimentele ce se nasc din această situație.
Primului maestru de ceremonii îi apare ca o nedreptate în fața legilor lumii ca oameni care s-au unit într-o anumită comunitate să fie antrenați în ruina pe care destinul o rezervă acestei comunități. Marele Maestru îi răspunde că acești oameni sau își ispășesc greșelile lor personale prin suferințele îndurate în slujba întregii comunități sau obțin, prin durerea care le este impusă, forța de a se ridica la o viață și mai înaltă.
Aici primul maestru de ceremonii pune o întrebare care privește karma individuală a lui Capesius, care viețuiește retrospectiv toate acestea și se regăsește în cercul Cavalerilor sub trăsăturile primului preceptor. El întreabă:
„Așadar, Confreria poate admite-n rândurile sale
Și oameni care
Nu cu sufletul cel mai pur
Se consacră telurilor sale 'nalte?”
Iar Marele Maestru răspunde:
„La cel ce se dedică unei opere înalte,
Cântărește numai binele din suflet,
Și lasă ca partea rea să-și găsească ispășire
În mersul justiției universale”.
Cuvintele pe care le înlăntuie apoi de acest răspuns dau impresia că discuția alunecă spre o altă temă și, dintr-un anumit punct de vedere, pare justificat. Dar în asta este ceva ca o completare a răspunsului citat mai sus. El spune acolo că lipsa vinei nu este o condiție a Confreriei și arată condiția fundamentală a Confreriei, spunând:
„Îmi sunteți Frați în sensul drept
Dacă-n sufletul vostru, plin de curaj,
Răsună preceptul sacru-al Confreriei noastre:
«Trebuie să-și jertfească viața și existența personală,
Cel ce prin revelațiile simțurilor
Vrea să vadă țelurile spiritului,
Cel care vrea să se încumete,
Să toarne-n voința proprie
Voința spiritului»”.
Pericolul care amenință Alianța conferă acestor cuvinte o semnificație deosebită. Dar ele au și o valoare generală pentru continuarea evoluției membrilor săi. Ființa personală și viața personală trebuie să fie sacrificate, dar asta nu înseamnă că individualitatea ar trebui să se șteargă. Ea trebuie să se umple cu lumină spirituală și cu voință spirituală, să fie îndreptată din cel mai intim imbold spre țelurile spiritului. Cel care a parcurs această evoluție nu se cramponează de existența sa pământească, ci o părăsește de îndată ce țelurile spiritului îi arată că asta ar fi corect. A formula cuvintele sacre în această situație critică poate constitui o încercare pentru Cavaleri, pentru a ști dacă și-au jertfit deja în acest sens ființa și viața lor personală. Dacă au făcut-o, ei își vor accepta fără teamă destinul.
Acum ia cuvântul, pentru prima oară, acea individualitate care se va încarna mai târziu în Capesius și care apare aici sub trăsăturile primului preceptor. Întreaga ființă a lui Capesius fiind percepută în această retrospectivă, el se aude aici pentru prima dată pe sine vorbind în această încarnare anterioară; ar dori să știe cum poate fi înțeles faptul că dușmanii au răpit Cavalerilor nu numai bunurile și viața, ci și sufletele pe care ei le-au crescut cu iubire; acești dușmani au încercat să aprindă în ele ura față de Cavaleri. Marele Maestru răspunde că oamenii care au respirat în lumina spiritului Cavalerilor o vor mărturisi într-o viață viitoare. Oricât de liniștitor poate fi acest răspuns pentru înțelegerea generală, el nu-l poate consola pe primul preceptor în situația sa personală. Ura împotriva Alianței a fost aprinsă în propriul său fiu mai înainte ca acesta să fi putut respira lumina spirituală a acesteia.
Când Marele Maestru se îndepărtează cu doi frați ai Ordinului, primul preceptor (Capesius) îi mărturisește celui de-al doilea maestru de ceremonii că el nu este în stare să înțeleagă ceea ce le comunică Marele Maestru cu atâta certitudine cu privire la spirit și la lumile spiritului, ca și cum ar vorbi despre orașe și sate. Al doilea maestru de ceremonii îi dă un răspuns care poate deveni cheia unei adevărate cunoașteri de sine. El îi arată primului preceptor că situația s-ar putea datora nu incapacității sale de a înțelege revelația spiritului, ci mai curând faptului că pentru un motiv oarecare el nu s-ar simți demn de a fi un membru al lumilor superioare. Și încheie astfel:
„Sufletul trebuie să aibă pete-ascunse
Când nu vrea să se-ncline-n fața științei spiritului,
Și de aceea vrea să se-amăgească”.
Aceste cuvinte ne pot face să înțelegem de ce Capesius, în primul tablou din prima dramă, după conferința lui Benedictus, trebuie să spună:
„Atât de ciudat îmi vorbesc toate astea;
E ca și cum n-ar depinde de mine
Să resping cele viețuite.
Îmi pare-aproape că acest «ceva»
Nu poate tolera în sine
Felul meu de-a fi”.
Petele ascunse ale sufletului sunt cele care, chiar în această întrupare, îl împiedică la început să se apropie de cunoașterea spirituală. Viziunea vieții sale precedente îl face să cunoască adevăratele cauze.
Mai înainte ca el să ajungă, prin privirea retrospectivă, la conștiența deplină a vinei sale, aceste raporturi umane în care se află îi sunt explicate mai pe larg prin apariția, în casa Cavalerilor, a călugărului. Acesta începe printr-o aluzie la regula severă a Ordinului monastic, spunând că trebuie să considere drept prieteni ai săi pe toți cei care poartă chip omenesc; reiese de aici că Ordinul monastic vrea să acționeze după principii adevătat creștine. Și totuși, între acest Ordin monastic și cel al Cavalerilor, care au același țel de realizare a adevăratului creștinism, s-a dezvoltat o animozitate. Adevăratul motiv al dușmăniei trebuie văzut în faptul că Ordinul monastic se prevalează în apărarea creștinismului de tradiții și instituții creștine ce provin din trecut, în timp ce Ordinul Cavalerilor, dimpotrivă, încearcă să cunoască și să împlinească noile țeluri arătate de spiritul viu al creștinismului. Diferența dintre cele două poziții este marcată prin discuția dintre călugăr și al doilea preceptor. Călugărul se prevalează de un drept rezultând dintr-un vechi înscris; cel de al doilea preceptor, dimpotrivă, vorbește despre un drept superior, care provine dintr-o înțelegere sănătoasă a dreptului. În timpul discuției lor îți dai seama că nu există nici o posibilitate de înțelegere.
Totuși, călugărul ar vrea să vorbească și cu căpetenia Ordinului. În timp ce îl așteaptă, îi apare spiritul lui Benedictus, al Marelui instructor, podoaba Ordinului său monastic atunci când trăia într-un corp pământesc, și pe care călugărul îl recunoaște drept Maestrul său. Acesta îi apăruse deseori când implora limpezire în lucrurile importante. Așadar, el ascultă plin de încredere ceea ce vrea să-i reveleze acest spirit; deseori, într-adevăr, grație lui, a primit lumină și forță. Revelația pe care i-o face acum este totuși extrem de greu de înțeles. Ea este foarte departe de tot ceea ce i se păruse just până în această zi. În combaterea Ordinului Cavalerilor, el s-a crezut în total acord cu Benedictus, pentru că se putea baza chiar pe cuvintele acestuia. Dar spiritul lui Benedictus îi spune că acum el vede Ordinul Cavalerilor într-o altă lumină și că recunoaște țelurile înalte ale viitorului către care acest Ordin tinde, țeluri justificate în timpurile mai noi. Se face aici aluzie la situația evoluției omenirii, caracterizată mai sus, care necesită dezvoltarea unei noi cunoașteri a spiritului, cea veche fiind depășită. Ceea ce elaborează Cavalerii a fost pregătit deja cu mult timp înainte; pentru ca omenirea să poată evolua într-un sens corect, este nevoie acum de dezvoltarea acestui curent spiritual. Acestei individualități – al cărui spirit i-a apărut călugărului – îi era încă ascuns acest lucru când, cu aproximativ 50 de ani în urmă, trecuse pragul morții. În acea epocă muriseră două personalități care fuseseră podoaba Ordinului căruia îi aparținea călugărul, și anume: Toma d'Aquino (1274) și Albertus Magnus (1280). În legătură cu nivelul lor de cunoaștere, Rudolf Steiner spune în conferințele despre Filosofia lui Toma d'Aquino:
„Și întrebările pe care scolastica nu le poate rezolva: Cum pătrunde Hristos în gândirea umană? Cum va fi hristificată această gândire? Cum conduce Hristos gândirea umană proprie spre înălțimi, în sferele în care ea se poate dezvolta împreună cu ceea ce este doar conținutul spiritual de credință? Aceste întrebări frământau încă sufletul scolasticilor. De aceea, în pofida perfectei tehnici a logicii scolastice, cel mai important lucru este să nu ne mulțumim numai cu rezultatele scolasticii, ci să ne întoarcem de la răspuns înapoi, la întrebările pe care ea și le-a pus: să întoarcem privirea de la luptele impuse omului din secolele XII și XIII și să înțelegem marile probleme puse în acea epocă. Nu se ajunsese încă atât de departe în hristologie încât să se poată urmări până în gândirea umană ideea mântuirii omului de păcatul originar. De aceea Toma d'Aquino și Albertus Magnus au fost obligați să refuze rațiunii dreptul de a sări peste treptele pe care, pășind, ar fi putut ei înșiși să intre în lumea spirituală. Și din înalta scolastică a rămas această întrebare: Cum se poate ridica gândirea omului la o viziune a lumii spirituale? Cel mai importaut rezultat al înaltei scolastici nu este ceea ce constituie conținutul gândirii scolastice, ci este de fapt o întrebare. Este întrebarea: Cum va putea deveni creștină gândirea? Această întrebare a rămas pusă istoric în fața lumii în momentul în care Toma d'Aquino murea, în 1274. Până atunci nu s-a putut decât să se lupte împotriva acestei idei, așa încât ea a rămas adâncită în intimitatea inimii, în cultura spirituală europeană”.
După moartea lor, Toma d'Aquino și Albertus Magnus au trebuit să recunoască unde anume pe Pământ s-a continuat să se lucreze într-un sens just la rezolvarea problemei pe care ei nu au putut să o rezolve; și, prin aceasta, Ordinul Cavalerilor le-a apărut într-o nouă lumină.
De îndată ce călugărul a auzit comunicarea parvenită de la spiritul lui Benedictus, apar Lucifer și Ahriman, pentru a trezi în el îndoiala față de ce auzise. Ahriman face apel la ceea ce ne învață rațiunea și simțurile, vrând să acționeze asupra călugărului în așa fel încât această revelație a spiritului să nu îi influențeze lucrarea, ci să ia această revelație ca pe o încurajare. Lucifer face apel la pietatea sa, pentru a aprinde în el fanatismul religios. Ceea ce spune Lucifer despre Alianța spirituală a Cavalerilor se referă, de fapt, la el însuși; el este cel care dă aici adevărului acea deviere prin care acesta devine atunci și mai periculos decât eroarea. Ceea ce spune el despre Alianța spirituală a Cavalerilor se poate într-adevăr întâlni și se întâlnește deseori în viața umană. Cuvintele sale sunt false numai pentru că ele nu se potrivesc Ordinului Cavalerilor. În tulburarea în care l-au aruncat Ahriman și Lucifer, călugărul se întoarce din nou spre Benedictus și primește de la el sfatul să lase să pătrundă până în adâncul sufletului său cuvintele pe care le rostise odinioară pe Pământ. Cuvintele unor personalități ca Toma d'Aquino cuprind în ele germenii necesari continuării evoluției omenești. Cel care le primește în mod dogmatic nedreptățește individualitatea care le-a rostit. Un thomism viu poate conduce la știința spiritului.
În tabloul opt al dramei, Capesius ajunge, datorită privirii sale retrospective, la trăirea deplină a datoriei cu care s-a încărcat într-o viață anterioară. Ea i-a apătut deja în discuția dintre Thomas și călugăr.
Apoi cel de-al doilea maestru de ceremonii l-a făcut atent că ar putea să aibă în suflet pete ascunse. Acum, datorită celor dezvăluite de Joseph Kühne, el devine deplin conștient de aceste pete. Recunoaște că vanitatea l-a împins să-și lase pe drumuri soția și copiii, pentru ca el să-și poată urma nestânjenit țeluri înalte. Angajamentul de a se dedica operei de iubire față de oameni, el l-a asociat cu o faptă care contrazice cu totul această iubire de oameni. Disciplina Alianței îl condusese deja spre cunoașterea de sine; până acum crezuse că își va putea plăti datoria în viața prezentă. Acum vede că nu este nici o șansă să ajungă la acest lucru. Cei doi copii ai săi au devenit atât de străini datorită dușmanilor Alianței, încât nu se mai întrevede nici o perspectivă de a-i recuceri în această viață. Dat fiind că el nu și-a început cercetarea spirituală într-un mod corect, această cercetare a devenit dăunătoare pentru el și pentru familia sa; mai mult, el creează neplăceri Alianței spirituale, întrucât prin viața sa oferă dușmanilor subiecte care aprind ura împotriva Alianței. Conștiența vinei și cunoașterea spirituală mijlocită de Ordinul Cavalerilor il ajută totuși, chiar din această viață, să își suporte destinul cu umilință și resemnare. Este ceea ce reiese din cuvintele:
„Nu-mi mai rămâne deci nimic de făcut
Decât să mă-ngrijesc ca ei, copiii mei,
Să afle-adevărata stare de fapt
Și-apoi, în resemnare,
Să-astept ispășirea de la acele puteri care
Ţin registrul datoriilor vieții noastre”.
În conferința a IV-a din ciclul 23, Rudolf Steiner arată că recunoașterea unei greșeli personale ca cea pe care o constată primul preceptor influențează evoluția spirituală. El spune:
„Trebuie exersată cugetarea asupra ta însuți, trebuie să cauți fără menajamente, fără părtinire, marile greșeli pe care știi că le-ai comis, să ți le reprezinți în așa măsură încât sufletul să-și dea seama cât de departe este de marele ideal al omenirii; și, cufundându-te în această mare discrepanță față de marele ideal al omenirii, să evoci în fața sufletului tău, cu adevărat meditativ, printr-o gândire puternică, să evoci slăbiciunea ta morală sau de altă natură. Dacă faci acest lucru, sufletul se întărește și ceea ce a început deja să se estompeze, ceea ce părea că dispare într-o neputință sufletească, devine din nou mai luminos… Dacă faci ceea ce am arătat, ajungi să cunoști rațiunea pentru care lumea elementară dispare ca într-un leșin – ceea ce s-ar putea exprima sec astfel: «Ea nu te place, găsește că nu îi ești pe măsură». Și această dispariție, această stingere este pur și simplu semnul că nu te lasă să intri în ea. Prin faptul însă că îți reproșezi greșelile, te întărești și tot ceea ce dispăruse la început acum se luminează din nou. – Și trăiești cu precizie acest sentiment: în jurul tău există o lume suprasensibilă elementară, tu nu poți pătrunde în ea decât până la un punct; în măsura în care, moral, intelectual, devii din ce în ce mai puternic, ea te lasă să pătrunzi. Altfel, nu te lasă. Și o arată prin aceea că dispare din fața ta”.
Recunoscându-și greșeala, Capesius a început, chiar din această existență anterioară, să învingă dificultățile aflate în calea evoluției sale. Discuția care urmează apoi între Marele Maestru și evreul Simon revelează arierplanurile destinului lui Strader. Simon își mărturisește durerea de a vedea cum oamenii se ridică împotriva ajutorului care le este totuși atât de necesar. Cele spuse îi dau Marelui Maestru prilejul de a arăta că originea oricărei animozități exterioare și a oricărui război se află în inima omului. Aceste cuvinte îl impresionează adânc pe Simon, fiindcă el însuși a resimțit adesea și foarte puternic o luptă interioară. Chiar această comportare a oamenilor, pe care el a resimțit-o atât de dureros, această respingere dușmănoasă a ajutorului, el a viețuit-o în sine însuși cu cea mai mare intensitate.
Așa cum Capesius descoperă în sufletul lui pete întunecate, care îi frânează evoluția, tot astfel vedem la Strader o rezistență interioară ca motiv de frânare. El are viețuirea lăuntrică în care o ființă umană, care se manifestă ca fiind Hristos, vrea, plină de iubire, să-i întindă mâna, dar acest lucru este împiedicat prin faptul că din impulsul irezistibil se aprinde înlăuntrul său o mânie care-l silește să respingă această mână. El se simte atras de învățătura Cavalerilor, care vorbesc despre ființa lui Hristos și poate recunoaște în ea imaginea originară a ființei umane; cu toate acestea, ființa sa proprie îl ține, orgolioasă, la distanță, îl împiedică să se dăruie cu credință acestei ființe a lui Hristos. Când trebuie să se recunoască astfel pe sine, atunci îndoiala acoperă credința de a putea găsi vreodată adevărata sa ființă și deseori se simte stăpânit de teama și de îngrijorarea că resturile acestei îndoieli se vor putea găsi până în viețile viitoare. Faptul că această îngrijorare nu este lipsită de fond o vedem în întruparea ulterioară a lui Strader, în care el are încă mult de luptat cu îndoiala. În timp ce Simon îi descrie Marelui Maestru imaginea ființei lui Hristos, care îi apare adesea, Marele Maestru este în stare chiar să o contemple spiritual în plină lumină; această viziune se lărgește pentru el, în sensul că, prin ea el poate cunoaște ceea ce leagă țelul lumilor cu destinul oamenilor. În comentariile asupra primei drame s-a arătat adesea că viziunea formei de lumină a lui Hristos este în legătură cu conștiința morală. Deja în conștiența obișnuită, conștiința morală poate să conducă la chipul idealului omenirii, care luminează drumul înainte al evoluției omenirii, ca țel cosmic.
În convorbirea ce urmează apoi între cei doi maeștri de ceremonii este caracterizată poziția Cavalerilor față de dușmanii lor. Blândețea, bunătatea Marelui Maestru față de dușmanii Alianței îi sunt de neînțeles primului maestru de ceremonii. Al doilea maestru de ceremonii arată că această atitudine rezultă din însăși învățăturile Alianței. El amintește dificultățile căii de evoluție ce corespunde acestor învățături și arată că Frații ar trebui să fie foarte fericiți dacă întâlnesc suflete ce pot primi inconștient germenele pentru dezvoltarea țelurilor lor în vieți viitoare. Acest germene poate fi implantat chiar în sufletele ostile, dacă urii lor i se răspunde cu iubire. Am ajuns aici la o misiune centrală a Alianței: transformarea răului în bine. Numai o iubire cu totul dezinteresată este în stare să întâmpine astfel ura dușmanilor. Primul maestru de ceremonii arată că această misiune este foarte grea; el primește răspunsul: Nu îi este dat întregii omeniri să trăiască de mai înainte viitorul Pămâtului, dar este necesar să existe oameni pregătiți pentru acest țel.
Astfel, am văzut în acest tablou cum Confreria spirituală și-a sădit germenii viitorului în ura dușmanului, în rezistența evreului Simon și în viața mincinoasă a primului preceptor. Roadele se arată în încarnarea următoare în care, la Johannes și Maria, ura este transformată în forță de sacrificiu a iubirii, rezistența lui Strader în forță activă a iubirii, iar viața mincinoasă a lui Capesius în efort de cunoaștere pornit din iubirea pentru adevăr. Tocmai acele individualități care au primit germeni spirituali în unele slăbiciuni ale ființei lor dobândesc mai târziu capacitatea de a face ca impulsurile spirituale să fie accesibile altor cercuri de oameni.
În tabloul nouă al dramei aflăm de un mijloc important pe care îl folosesc Cavalerii pentru a implanta în sufletele oamenilor germenii viitorului. El este conținut în basme, despre care Joseph Kühne spune aici că ceea ce dau ele spiritului se menține după moarte și poartă roadele într-o viață pământească viitoare. Dar basmele acționează chiar și în aceeași viață pământească. Joseph Kühne spune astfel:
„Ne fac să presimțim nelămurit adevărul
Și, din această presimțire, sufletele noastre făuresc
Cunoașterea de care avem nevoie-n viață”.
Acest lucru este important în educarea copiilor. În broșura Educația copilului din punctul de vedere al știnței spiritului, Rudolf Steiner face deseori aluzie la aceasta. El spune:
„Este necesar ca sufletul tânăr să primească în el tainele naturii și legile vieții nu în concepte seci și abstracte, ci în simboluri. Pildele ce se referă la corelațiile spirituale trebuie prezentate în așa fel în fața sufletului încât legitatea existenței dindărătul acestor parabole să fie mai mult bănuită și presimțită decât înțeleasă în noțiuni intelectuale... Printr-o asemenea parabolă nu vorbești numai inteligenței, ci și sentimentului, sensibilității, întregului suflet. Un tânăr care s-a pătruns de toate acestea se apropie de lucruri într-o stare cu totul diferită decât dacă i se expun mai târziu prin noțiuni intelectuale!”
Aici, în dramă, Berta, fata lui Kühne, o roagă pe mama sa să îi spună una din poveștile auzite de tatăl ei de la Cavaleri. Ea vrea să audă povestea în care este vorba despre bine și rău. Doamna Kühne îi povestește deci despre cele ce s-au petrecut cu un om care a căutat să înțeleagă unde se află obârșia răului. După ce a căutat multă vreme zadarnic, el reușește, datorită unei discuții dintre un topor și un arbore, să înțeleagă că acea coadă a toporului care lovește arborele a fost luată chiar din lemnul acelui arbore. Pe această cale, în om germinează un gând pe care nu-l poate încă exprima, dar care este un răspuns la întrebarea: „Cum poate ieși răul din bine?”
Aici, în povestea de față, ni se ilustrează ceea ce exprimase Rudolf Steiner în citatul de mai sus. Astfel de povestiri pot trezi facultatea de a te ridica de la observarea naturii la cunoașterea spiritului. Arierplanul spiritual al poveștilor o face pe Berta să resimtă față de ele o adâncă pioșenie, legată de o bucurie din inimă.
În același tablou, urmează o discuție între țăranii și țărăncile pe care le-am întâlnit în tabloul șase. Din cuvintele lor reiese că cetatea întărită este amenințată cu asediul și că un trădător urmează să arate dușmanilor o cale secretă pentru a pătrunde în ea. Culpabilitatea care apare aici față de Cavaleri nu va putea fi compensată decât în vieți pământești ulterioare și ea va sluji atunci înfăptuirii țelurilor Cavalerilor.
Monologul călugărului, care urmează în același tablou, ne arată că în Călugăr începe deja o transformare prin faptul că în sediul Cavalerilor i-au apărut spiritul lui Benedictus, și chiar Lucifer și Ahriman. El vede ca un semn al slăbiciunii sale faptul că în fața sufletului său s-au putut ivi acele făpturi fantomatice. Prin învingerea propriei îngâmfări, el vrea să se pregătească pentru primirea luminii spirituale care, țâșnind din izvoarele iubirii, vrea să se reveleze în cuvinte de înțelepciune. Speră că pe această cale va găsi forța care îi va putea limpezi învățăturile părintilor Bisericii. Înțelegerea profundă a acestor învățături care stau mărturie despre creștinismul originar poate să îi aducă înțelegere pentru ceea ce cercetează Cavalerii.
După acest monolog, urmează o discuție între Cecilia și Thomas. Cecilia vorbește de o viziune spirituală pe care a avut-o deseori când ruga sa tăcută se îndrepta, din tot sufletul ei, spre izvorul lumii. Ea vedea atunci o imagine de lumină care lua forma unui chip uman și o încuraja. Simțim aici cum se pregătește ceva care, în încarnarea ei viitoare – în care va apărea ca Theodora –, va conduce la viziunea formei eterice a lui Hristos. Chipul uman pe care îl contemplă Cecilia capătă trăsăturile fratelui său, ceea ce arată că în viziunea sa spirituală se amestecă o anumită subiectivitate. Mai înainte ca privirea spirituală a unui om să poată fi pe deplin obiectivă, deseori se poate întâmpla să-i apară entități spirituale sub înfățișarea unor ființe cunoscute. Dorul Ceciliei pentru fratele său acționează ca o forță care colorează subiectiv viziunea spirituală.
Thomas exprimă rezerve serioase în privința unor bune relații față de părinții adoptivi ai Ceciliei, tocmai pentru că știe cât de legați sunt ei de Cavaleri, în timp ce el este total convins de ceea ce îl învață călugărul. Cecilia remarcă în cuvintele fratelui ei germenele ostilității. În ea se naște, ca o contraacțiune, o imagine de pace datorită căreia ea învinge în sine însăși germenele de ostilitate din fratele său, pregătind astfel biruința deplină. Imaginea de pace apare în ea ca o amintire a unei viziuni spirituale pe care a avut-o altădată. Cu ani în urmă, în ziua de Vinerea Mare, ea a contemplat imaginea unui bărbat care avea trăsăturile fratelui său și care i-a spus:
„Din ființa lui Dumnezeu s-a născut sufletul omului;
Murind, el poate să se scufunde-n temeliile ființiale;
El va dezlega-ntr-o zi spiritul din legăturile morții”.
Mai târziu, Cecilia a aflat că acesta era preceptul Cavalerilor. Ea prevede deci spiritual că fratele său, care acum nutrește o dușmănie față de Cavaleri, va ajunge mai târziu să ia cunoștință de învățăturile lor.
În comportamentul Ceciliei putem recunoaște un dar depus în germene în conștiența umană. Rudolf Steiner, în conferința a VII-a din ciclul 17*, spune:
„Conștiința morală a apărut într-o anumită epocă; în trecut ea a fost cu totul alta și mereu se va transforma atunci când sufletele omenești se vor dezvolta un anumit timp în lumina conștiinței morale. Am arătat deja ce va ajunge această conștiință în viitor. În cursul secolului XX, paralel cu reapariția Evenimentului de pe drumul Damascului, un mare număr de oameni va învăța ca, atunci când au înfăptuit ceva, să privească la urmarea acestei fapte; oamenii vor cugeta mai mult la aceasta, vor avea o imagine interioară a faptei lor – la început asta se va petrece cu câțiva oameni, apoi numărul lor va deveni tot mai numeros pe parcursul viitoarelor două-trei milenii. Când oamenii vor fi comis ceva, imaginea va fi prezentă; la început nu vor întelege despre ce este vorba. Cei care au învățat însă antroposofie își vor spune: «Aici am o imagine! Aceasta nu este un vis, cu siguranță că nu este un vis; este imaginea care îmi arată împlinirea karmică a faptei pe care am săvârșit-o. Asta va avea loc într-o bună zi ca o împlinire, ca o compensare karmică a ceea ce am făcut!» Acest lucru va începe în secolul XX. Atunci va începe să se dezvolte în oameni facultatea de a vedea imaginea unei fapte foarte îndepărtate, care încă nu a avut loc. Ea va apărea ca o contraimagine a faptei săvârșite, ca împlinirea karmică ce va avea loc cândva. Atunci omul își va spune: «Am făcut acest lucru, acum mi se arată compensarea ce trebuie să o săvârșesc cât și ceea ce mă va stânjeni în perfecționarea mea dacă nu voi înfăptui această compensare». Karma nu va mai fi o simplă teorie, ci va căpăta imaginea acestui tablou interior caracterizat. Astfel de facultăți vor apărea treptat din ce în ce mai mult. Se vor dezvolta facultăți noi, dar cele vechi constituie germenii celor noi. Cum se va face însă că oamenilor li se va arăta imaginea karmică? Acest lucru va deveni posibil prin faptul că sufletele au poposit un timp în lumina conștiinței morale”.
* Der Christus-Impuls und die Entwickelung des Ich-Bewußtseins (Impulsul lui Christos și dezvoltarea conștienței eului), GA 116
Dacă Thomas ar fi ajuns la această stare zugrăvită aici, atunci o anumită facultate dezvoltată din conștiința lui morală i-ar fi evocat în fața sufletului, în ce privește dușmănia față de Cavaleri, un tablou asemănător cu cel de care vorbește Cecilia. Ea ilustrează o dezvoltare ulterioară a conștiinței morale care duce la viziunea formei eterice a lui Hristos și, în următoarea întrupare, în care ea apare ca Theodora, va deține într-adevăr această facultate. Thomas află aici, din afară, ce urmează să ajungă viețuirea sa interioară. Dar el se află încă sub puterea constrângătoare a gândurilor. Eliberarea gândirii individuale este un proces, care, în cursul epocii moderne, este pregătit în special prin curentul rosicrucian, iar prin Filosofia libertății, scrisă de Rudolf Steiner, ajunge la o formă clară.
