În tabloul zece îl întâlnim pe Capesius în același decor în care se afla în tabloul cinci, atunci când, datorită discuției cu Felix Balde și în special a basmului spus de doamna Balde, s-a trezit la viziunea spirituală care, după aceea, prin întâlnirea cu Johannes, îl ajută să ajungă la viziunea unei vieți pământești anterioare. Deja, în monologul final al acelui tablou, el exprimase ceva din viețuirea acelei priviri retrospective. Acel monolog ca și cel din tabloul zece sunt pentru Capesius foarte apropiate în timp. Viziunea unei vieți anterioare care are loc între acestea două, expusă în tablourile VI-IX, se poate să se fi desfășurat pentru Capesius într-un timp foarte scurt. În monologul din tabloul cinci, el vorbește despre o lume formată din imagini care i-au apărut ca în vis, iar la sfârșit își exprimă dorința de a contempla din nou acest vis, pentru că îl atrage foarte puternic. Tablourile următoare arată că această dorintă îi este împlinită, și anume viața pământească trecută nu-i mai apare sub forma visului, ci el se viețuiește ca fiind cu totul în ea. Totuși nu revede numai acea viață pământească, ci viețuiește și timpul dintre moartea care a încheiat-o și existența sa actuală. Aceasta reiese din monologul său, în tabloul zece. Despre acestea, Rudolf Steiner spune, în ciclul 18, Minunile lumii, încercările sufletului și revelațiile spiritului:
„S-a urmărit să se prezinte puțin concret ce simte o conștientă eliberată de trup, și care, să spunem așa, își privește corpul fizic din exterior, aflându-se însă în lumea spirituală și integrându-se în macrocosmos. Acest lucru vrea să-l exprime monologul din Încercarea sufletului, după ce Capesius se cufundase în modelarea lumii, în contextul istoriei din încarnarea sa anterioară și din care acum revine. Aici îl vedem cum trece prin sufletul lui ceea ce a resimțit în timp ce a retrăit această încarnare anterioară. Nu ni se arată că el ar fi văzut o încarnare anterioară sau alta ci, dacă parcurgeți exact cuvânt cu cuvânt, rând cu rând, acest monolog, veți găsi zugrăvit conform adevărului ceea ce se trăiește acolo; veți găsi zugrăvit asta cu totul realist, iar din acest monolog puteți obține o reprezentare a modului în care se desfășoară în realitate în Cronica Akasha privirea retrospectivă asupra epocilor anterioare de dezvoltare a Pământului, în care au fost parcurse încarnările anterioare. Și vă veți înșela cumplit dacă, în ceea ce privește acest monolog, veți omite un singur cuvânt și nu veți admite că în acest monolog totul este absolut realist, că totul arată aici adevărate experiențe ale sufletului, până în cele mai mici detalii. Dar și aici găsiți menționat că omul trebuie să se întrebe dacă tot ce i-a apărut astfel în spațiul exterior nu este cumva țesut din substanța propriului său suflet. De fapt, Capesius resimte ca și cum tot ce îi vine în întâmpinare din exterior ar fi plăsmuit din substanța sa sufletească”.
În lucrarea Teosofia, Rudolf Steiner a caracterizat substanța lumii sufletești drept impuls, dorință și poftă. Ceea ce s-a petrecut cu puțin înaintea reîntrupării sale, Capesius retrăiește acum în amintire. El spune:
„... toate acestea nu-s decât
Imagini țesute din substanță sufletească.
Știu cum s-au plăsmuit aceste imagini:
Din dorul și din setea sufletului”.
Prin aceasta este indicat ceea ce Rudolf Steiner descrie mai pe larg în ciclul 22*, în care este vorba despre a doua jumătate a vieții dintre moarte și o nouă naștere. El spune:
* Der Mensch im Lichte von Okkultismus, Theosophie und Philosophie (Omul în lumina ocultismului, teosofiei și filosofiei), GA 137
„Și atunci vine perioada în care sufletul resimte dorul după o forță creatoare pozitivă, fiindcă, deși purtăm în noi un infinit ca viață interioară, în noi se trezește dorul de a avea din nou o lume exterioară. Condițiile lumii spirituale sunt atât de diferite de cele ale lumii fizice încât, în timp ce în lumea fizică dorul este forța cea mai pasivă (dacă există ceva către care tindem, acest ceva este cel care ne determină), în lumea spirituală este invers. Dorul devine o forță creatoare; el se transformă în ceva care, cu un nou fel de lumină sufletască, ne poate oferi o lume exterioară, o lume exterioară care este totuși o lume interioară prin faptul că privirea se deschide asupra încarnărilor noastre pământești precedente. Ele se etalează acum în fața noastră, luminate de lumina născută din dorul nostru” (Conferința X).
Ceea ce este necesar pentru ca toate acestea să fie resimțite corect este descris de Rudolf Steiner în conferința următoare astfel:
„În momentul în care dorul nostru după o lume exterioară ajunge la punctul său culminant, pentru că suntem cufundați în cea mai mare singurătate, întâlnim ceea ce domnește, trăiește și freamătă numai în lumile spirituale; aici spiritul este cel care se apropie de noi și transformă dorul nostru într-un fel de lumină a sufletului. Până în acest moment noi trebuie să păstrăm legătura cu Eul nostru. Trebuie oarecum să îi păstrăm o amintire: Pe Pământ tu ai fost acest Eu. Acest Eu trebuie să îți rămână sub formă de amintire. Ca acest lucru să se poată petrece în epoca noastră, ține de faptul că Hristos a adus în aura Pământului forța pe care, obișnuit, acum nu o poți lua cu tine din viața pământească pentru ca să poți păstra amintirea până în ceasul Miezului de noapte al lumilor, când întâlnim iar acest Eu”.
Ultima viețuire de care își amintește Capesius, înainte de a reintra în existența pământească prezentă, este o spaimă de dor. Faptul că la el dorul este legat de această spaimă se explică pe de o parte prin aceea că el a recunoscut gravitatea destinului său pământesc viitor și, pe de altă parte, prin faptul că nu a putut păstra în întregime, în ora Miezului de noapte al lumilor, amintirea Eului din ultima sa întrupare. Aceasta apare din cuvintele sale:
„Și înainte de-a avea spaima acestui dor,
Aveam în față ce-mi crease-această spaimă
Mă simțeam dilatat cosmic
Și jefuit de toată ființa proprie.
Dar nu, nu eu eram cel care simțea astfel,
Ci o altă ființă, ieșită din mine”.
Dacă totuși Capesius reușește să-și amintească atât de clar ce s-a petrecut cu el în lumea spirituală, acest lucru se poate explica prin inițierea sa în Misteriile egiptene, într-o viață anterioară, așa cum se arată în drama a patra. Rudolf Steiner descrie o astfel de inițiere în ciclul 26*, care prezintă unele similitudini cu ceea ce își reamintește Capesius. Rudolf Steiner spune acolo:
* Misteriile Orientului și ale creștinismului, GA 144
„Cel care se inția în Misteriile lui Isis, atunci când se afla la țărmul existenței cosmice, după ce contemplase entitățile care, de pildă, construiesc corpul fizic și eteric, când se afla în fața tăcutei zeițe din care se înălța căldura și lumina existenței celei mai intime a sufletului omenesc, își spunea: «Este Isis! Este zeița mută, tăcută, a cărei față nu poate fi dezvăluită nici unui ochi muritor; numai cei care, prin munca asupra lor înșiși, au ajuns la țărmurile descrise, o pot vedea cu acești ochi care trec dintr-o întrupare în alta și care nu mai sunt muritori. Un văl de nepătruns acoperă, pentru ochii muritorilor, această făptură a lui Isis!» Dacă cel care urma să fie inițiat o contemplase astfel pe Isis și viețuise sufletește sentimentele indicate, el percepea ceea ce am descris, ca o naștere. Ce era această «naștere»? Această naștere, el o percepea ca pe ceea ce s-ar putea desemna ca «răsunetul în toate spațiile a muzicii sferelor» și ca pe acordul dintre sunetul muzicii sferelor și ceea ce se numeste Cuvântul cosmic. Cuvântul creator cosmic care străbate spațiile revărsând în entități tot ceea ce trebuie revărsat acolo, tot așa cum trebuie să se reverse în corpul fizic și corpul eteric sufletul care a traversat viața dintre moarte și o nouă naștere” (Conferința III).
În dramă, prin cuvintele lui Capesius, ne este indicat ceva ca o amintire a acestei viețuiri a Cuvântului cosmic creator:
„Din lumea de imagini răsunau cuvinte
Care mă asaltau, gândindu-se pe ele înseși.
Din lipsa de viață, ele-au creat ființe
Și le-au dat forța scoasă din fapte bune”.
În perioada decadentă a inițierii egiptene și a altor inițieri, nu a mai fost cu putință să viețuiești Cuvântul cosmic creator în acest mod. Rudolf Steiner spune:
„Tot ceea ce s-a resimțit în trecut în lumile suprasensibile, tot ceea ce dădea sens acestor lumi suprasensibile prin faptul că erau străbătute de sonoritățile Cuvântului cosmic și ale sunetului cosmic, toate acestea au dispărut... Astfel, aceste lumi suprasensibile, în care omul putuse să pătrundă în timpul vechii inițieri, au ajuns pustiite și părăsite de Cuvântul cosmic... Acum, în epocile târzii egiptene – dar și în alte țări, în cursul acestei epoci egiptene târzii –, când omul încerca să se înalțe și să trăiască în lumile superioare, el simțea același lucru ca și omul actual: Te înalți în lumile superioare, înveți să cunoști toate entitățile care au lucrat împreună la corpul fizic și la corpul eteric și te simți părăsit, singur, dacă nu intervine nimic altceva decât ceea ce s-a spus, fiindcă ai în tine ceva care aspiră la Cuvântul cosmic și la armonia lumilor – și pentru că Cuvântul cosmic și armonia cosmică nu mai pot răsuna. Astăzi te simți părăsit și singur” (Conferința III).
Rudolf Steiner n-a încetat să arate cum prin impulsul lui Hristos omul actual poate să biruie singurătatea în viața dintre moarte și o nouă naștere, fără a-și pierde individualitatea. În ciclul 32*, el spune:
* Inneres Wesen des Menschen und Leben zwischen Tod und neuer Geburt (Natura interioară a omului și viața dintre moarte și o nouă naștere), GA 153
„Substanțialitatea lui Hristos, cu care ne pătrundem, este cea care ne dă posibilitatea, prin trecerea actuală de la viața fizică la moarte, să păstrăm amintirea Eului nostru până la Miezul de noapte al lumilor, în pofida oricăror expansiuni și în pofida oricărei retrageri în singurătate. Forța lui Hristos ajunge până acolo, astfel încât o nouă forță spirituală – o forță care nu există decât în spirit – trebuie să incite dorul nostru către o nouă lumină. Această forță nu este prezentă decât în viața spirituală... Și dacă impulsul lui Hristos ne-a condus până la Miezul de noapte al lumilor, și dacă Miezul de noapte al lumilor este viețuit de suflet într-o completă singurătate spirituală – pentru că lumina sufletului nu poate radia din noi acum –, dacă au intervent tenebrele cosmice și dacă Hristos ne-a condus până acolo, acum, din Miezul nopții lumilor și din dorul nostru irumpe ceva spiritual, creând o nouă lumină cosmică, răspândind asupra propriei noastre entități o strălucire datorită căreia ne înțelegem pe noi înșine în existența cosmică într-un mod nou, datorită căreia ne trezim în existența cosmică într-un mod nou. Cunoaștem spiritul lumii spirituale care ne trezește prin faptul că din Miezul de noapte al lumilor luminează o nouă lumină, radiind peste omenirea care a trecut. Am murit în Hristos; prin spirit, prin spiritul fără de trup, numit cu un cuvânt tehnic Spiritul Sfânt, adică Cel ce trăiește fără de trup – căci prin cuvântul „sfânt” asta se are în vedere –, fără slăbiciunile unui spirit care trăiește în trup, prin acest spirit noi suntem reînviați în ființialitatea noastră dinlăuntrul Miezului de noapte al lumilor” (Conferința V).
Conform celor spuse, omul actual îl poate viețui pe Hristos și Spiritul Sfânt, în timp ce în inițierea antică egipteană sau în viața dintre moarte și o nouă naștere omul viețuia pe Isis și pe Osiris. O comparație între aceste două genuri de experiență arată clar că inițierea actuală nu este o simplă reînnoire a vechilor Misterii, ci o completă metamorfozare a lor. În Misteriile egiptene, viețuirea lui Isis conducea la experiența Cuvântului cosmic creator. În prezent, legătura cu Cuvântul cosmic creator conduce, prin primirea impulsului lui Hristos, la viețuirea spiritului. Dezvoltarea conștienței Eului pământesc l-a adus pe om în stare să ajungă, prin propria lui legătură cu impulsul lui Hristos, la Spiritul Sfânt. Rudolf Steiner spune, în același ciclu 32:
„Atunci când, pe Pământ fiind, devenim tot mai conștienți de Eul nostru, consumăm forțele de care avem nevoie după moarte pentru ca într-adevăr să nu ne uităm pe noi până la ora Miezului de noapte al existenței. Pentru a putea păstra această amintire trebuie să murim în Hristos. De aceea a trebuit ca impulsul lui Hristos să fie acolo. El ne păstrează până în ora Miezului de noapte al existenței posibilitatea de a nu uita Eul. Atunci, la ora Miezului de noapte al existenței, spiritul se apropie de noi. Noi am păstrat deci amintirea Eului nostru. Dacă ducem această amintire până în mijlocul Miezului de noapte al existenței, până în momentul în care Spiritul Sfânt se apropie de noi și ne acordă privirea retrospectivă și legătura cu propria noastră lume interioară ca pe o lume exterioară, dacă am păstrat această legătură, spiritul poate acum să ne conducă până la reîncarnarea noastră pe care noi o determinăm prin faptul că ne-am creat arhetipul în lumea spirituală” (Conferința VI).
Impulsul lui Hristos nu ne conduce numai la viețuirea spiritului, ci el o și întărește; și acest lucru se întâmplă nu numai pentru a doua parte a vieții dintre moarte și o nouă naștere, ci și pentru noua viață pământească. În legătură cu aceasta, Rudolf Steiner spune în aceeași conferință:
„Acum deja se impune necesitatea ca omul, în timpul vieții sale pământești, să afle nu numai ceea ce este cel mai necesar în legătură cu Hristos, ci ca impulsul lui Hristos să se instaureze în sufletul său ca un impuls atât de puternic încât să-i permită să traverseze rapid ora Miezului de noapte al existenței. Numai așa se fortifică impulsul spiritului prin impulsul lui Hristos, iar noi ducem cu noi impulsul spiritului în a doua jumătate a vieții dintre moarte și o nouă naștere mai puternic decât l-am fi putut duce dacă Hristos n-ar fi existat. Ceea ce ne rămâne fortifică impulsul spiritului. Altfel ar fi doar spirit pentru spirit și el ar înceta să acționeze după ce ne-am naște. Pătrunzându-ne de impulsul lui Hristos, acest impuls fortifică impulsul Spiritului Sfânt. Și un astfel de impuls al spiritului poate fi adus și în sufletul nostru când pătrundem în întruparea pământească; este o forță pe care în timpul întrupării pământești nu o consumăm în același mod cum consumăm forțele pe care le aducem prin naștere în încarnarea pământească. Am atras deja atenția asupra faptului că forțele pe care le aducem din lumea spirituală noi le transformăm în organizarea noastră interioară, dar pe cele pe care le primim ca pe un surplus, prin faptul că impulsul lui Hristos fortifică impulsul Spiritului Sfânt, pe acestea le aducem la existență fără a fi necesar ca în viața pământească să le transformăm. Pe măsură ce înaintăm în viitor, pentru evoluția Pământului va fi nevoie de tot mai mulți oameni care să aducă în viața pământească, prin nașterea lor într-o nouă încarnare, ceva din această pătrundere cu impulsul lui Hristos și impulsul spiritual... Dacă, în calitate de oameni, pe măsură ce ne vom dezvolta în viitor, nu vom aduce cu noi acest surplus de spirit care se naște așa cum am arătat, omenirea pământească va ajunge să nu mai presimtă că există un Dumnezeu. Căci atunci în această viață pământească nu va domni decât spiritul nespiritual, Ahriman, iar oamenii nu vor cunoaște altceva decât lumea fizică sensibilă, perceptibilă simțurilor și lumea inteligenței legată de creier. Toate aceste lucruri vor cunoaște într-un fel, în evoluția viitoare a omenirii, o dezvoltare, o extindere, acum când omenirea se află în pericolul de a pierde Spiritul Sfânt – dar ea nu-l va pierde. Știința spiritului va veghea ca omenirea să nu piardă acest spirit, acest spirit care se apropie de suflet în ora Miezului de noapte al existenței pentru a reînvia în el dorul de a se privi pe sine însuși în trecutul său și în întreaga sa valoare. Nu, știința spiritului va trebui să vorbească tot mai mult despre impulsul lui Hristos, într-o formă tot mai penetrantă, pentru ca tot mai mult spirit să pătrundă în tot mai mulți oameni, prin naștere, și în existenta fizică, iar în această existentă fizică să apară un număr tot mai mare de oameni care să simtă: Am, desigur, în mine forțele ce trebuie să fie transformate în forțe organizatoare; dar în sufletul meu luminează ceva care nu are nevoie să fie transformat. Am adus cu mine în lumea fizică, cu toate că trăiesc în corpul meu, am adus ceva din spiritul destinat doar lumilor spirituale. Acest spirit îi va ajuta pe oameni să vadă ceea ce spune Theodora în drama-misteriu: oamenii vor vedea forma eterică a lui Hristos. Forța spiritului care va pătrunde astfel în trupuri le va conferi ochiul spiritual, pentru a vedea și a înțelege lumile spirituale. La început ele vor trebui înțelese, apoi va începe contemplarea lor cu înțelegerea; această contemplare se va apropia prin faptul că spiritul va pune stăpânire pe suflete în așa fel încât ele vor coborî acest spirit în trupuri, iar spiritul va lumina și în încarnările lor pământești: la început în câțiva oameni, apoi la un număr din ce în ce mai mare”.
Deși Capesius nu este deplin conștient de toate acestea, din monologul său reiese că își amintește că a perceput Cuvântul cosmic și gândurile cosmice, iar această amintire este în strânsă legătură cu acțiunea lui Hristos și a Spiritului Sfânt în om în ora Miezului de noapte al lumilor.
După ce Capesius și-a amintit de gândurile cosmice creatoare și de Cuvântul cosmic creator, amintirea sa coboară până la tabloul pe care îl contemplase, încarnarea sa în Evul Mediu și apoi în continuare, la situația în care se afla cu puțin înaintea viziunii sale spirituale actuale. El își amintește de pădurea și de casa în care Felicia și Felix l-au consolat atât de des în grijile vieții.
Pomind din acest loc, dacă vom urmări în sens invers tablourile monologului, vom vedea în el adevărata desfășurare a viziunii spirituale pe care tocmai a avut-o și care, în amintirea sa, se desfășoară în sens invers. Să pornim la această observare de la ceea ce Capesius numește „clipa lungă pe care am putut să o trăiesc înainte de a mă afla în fața acestor imagini de viață”. Acolo el se simte eliberat de barierele simțurilor și extins până la marginile Universului. Beatitudinea îi umple ființa. El resimte ca și când substanța propriului său suflet s-ar transforma într-o imagine, și anume imaginea încarnării sale din Evul Mediu. La început, această imagine îl lasă rece și indiferent. De la contemplarea acestei imagini din viața sa el a trecut la viziunea forțelor active, care „se îmbulzeau încâlcit de la neant la existență și de la existență la neant”. În acest moment, el vede o ființă și aude aceste cuvinte:
„Cât timp nu poți gândi ființa asta
Ca-ntrețesută cu totul sferei vieții tale,
Tu ești doar un vis, visându-se pe sine”.
Din aceste cuvinte reiese cu claritate faptul că el se află în fața adevăratei sale ființe spirituale, care aici apare ca Păzitorul Pragului din fața lumii spirituale. Urmează apoi cuvintele care au mai fost spuse în dramă: „O, omule, te cunoaște pe tine în lumea ta.” Capesius trebuie să cunoască situația sa karmică și să resimtă forțele care împlinesc compensarea karmică. Sunt forțele Cuvântului creator cosmic în care domnește armonia lumilor. În dramă, acest fapt este exprimat în rândurile:
„Din lumea de imagini răsunau cuvinte
Care mă asaltau, gândindu-se pe ele înseși.
Din lipsa de viață, ele-au creat ființe
Și le-au dat forța scoasă din fapte bune”.
Capesius se regăsește aici în experiența Miezului de noapte al lumilor, în legătură cu care spune:
„Mă simțeam dilatat cosmic
Și jefuit de toată ființa proprie”.
Fără impulsul lui Hristos, în acest loc conștiența de sine ar trebui să se stingă acum și, în genere, omului de astăzi prin aceasta îi este refuzată conștiența, așa încât nu este cu putință nici privirea retrospectivă a ceea ce se petrece acum. Capesius își păstrează conștiența, după cum reiese din cuvintele:
„Am văzut omul și opera oamenilor crescând
Din gândurile cosmice ce străbăteau spațiul
Și, fiintând, se îmbulzeau spre revelare.
Ele-arătau ochilor mei, în imagini,
O-ntreagă lume-a vieții.
Din substanța sufletului meu luau
Forța de a crea din gânduri realități”.
Capesius a viețuit astfel conștient modul în care karma sa a fost formată din însăși substanța sufletului său. Acest lucru îi dă posibilitatea să contemple karma vieții sale pământești viitoare. Cuvintele de mai jos o exprimă:
„O clipă, eternitate mi-a părut,
Vărsă în sufletu-mi furtuni de suferință,
Cum doar o viață plină e-n stare să aducă”.
Ceea ce contemplă astfel de mai înainte îl înspăimântă, dar el resimte totuși un dor, da, o sete tocmai de această existență a cărei previziune îl îngrozește:
„Cumplit de-nfiorător se-nalță
Din temeliile sufletului amintirea acestui dor.
Dar cum ardea setea lui după sferele existenței!
Dorinta de iluzie, provenită din lipsa ei,
Mi-a mistuit întreaga mea ființă.
Trebuia să aspir furtunos după existență
Și toată existența voia să fugă de mine”.
În cele din urmă, Capesius se regăsește în această existență, a cărei viziune l-a îngrozit; și aici ajungem la începutul monologului:
„O, acest loc straniu!
În fața mea o bancă,
O căsuță și-adâncul unei păduri...
Oare le cunosc? Ele-mi pretind stăruitor
Să le cunosc. Mă-apasă.
Apasă asupra-mi cu grele poveri.
Par realitate. Dar nu, toate astea nu-s decât
Imagini țesute din substanță sufletească”.
În această viețuire din prezent licărește amintirea, a cărei descriere ocupă cea mai mare parte a monologului și care abia spre sfârșit se varsă în descrierea de la începutul viețuirii actuale. La început, Capesius spune că ceea ce vede în jur îl apasă; această trăire își găsește continuarea către sfârșitul monologului, când spune:
„Iar ce-am putut de curând privi, indiferent,
Tabloul care m-a arătat pe mine mie însumi,
Se-așază ca plăsmuiri de ceață ale sufletului
În fața a tot ce simțurile mele simt acum.
Tabloul devine coșmar ce mă apasă”.
Între aceste două viețuiri se plasează amintirea viziunii spirituale care îl lasă „rece și indiferent”. Fiindcă această viziune spirituală nu l-a apăsat, Capesius a sperat la început că amintirea ei îl va putea ajuta poate să învingă apăsarea. Acest lucru reiese din cuvintele rostite la începutul monologului, în momentul când începe amintirea sa:
„Apasă asupra-mi ca grele poveri.
Par realitate. Dar nu, toate astea nu-s decât
Imagini țesute din substanță sufletească”.
Dacă toate acestea ar fi fost doar imagine, ele nu ar fi apăsat atât de mult. De ce acest tablou devine coșmar chinuitor? Capesius viețuiește coșmarul ca pe ceva care se agită în adâncurile sufletului său, care se dezlănțuie în temeliile ființei sale și pătrunde în el din depărtările cosmice, manifestându-se în cele din urmă ca fiind vocea conștiinței. Porunca neîmplinită a conștiinței, care este legată de această imagine, provoacă coșmarul apăsător. Vocea conștiinței spiritului cere ca această viziune spirituală să nu îl lase rece. Ea spune:
„Resimte ce-ai văzut, Trăiește ce-ai făcut!
Acum renaști la existență. –
Ți-ai visat viața.
Înfăptuiește-ți-o
Prin nobila lumină a spiritului;
Recunoaște opera existenței,
Cu forța privirii sufletești.
De nu poți face asta,
Legat pentru vecie ești
De neantul fără de ființă”.
Tabloul unsprezece al dramei are o legătură interioară cu tabloul doi. Faptul se vede și exterior, pentru că ambele scene se petrec în același loc, camera de meditație a Mariei. În tabloul doi, o vedem pe Maria într-o mare nesiguranță fiindcă vocea inimii ei este în contradicție cu cunoașterea ei clară dată de spirit. În tabloul unsprezece, ea află că Ahriman are forțe puternice, și anume acelea de a „releva contradicțiile vieții și, astfel, să-i răpească sufletului siguranța”. În tabloul doi are loc discuția dintre Benedictus și Maria, discuție care devine pentru ea o încercare a sufletului, provocând viziunea retrospectivă a acelei vieți pământești anterioare, prezentată în tablourile opt și nouă, așa cum apare și în viziunea lui Capesius. Aici, în tabloul nouă, aflăm din gura lui Ahriman că, în afară de Capesius, și Maria și Johannes au avut viziunea aceleiași vieți pământești și că toți trei cred că recunosc datoriile ce le au de împlinit în viața actuală, pe baza vieții pământești anterioare.
Rudolf Steiner a indicat adesea, în legătură cu aceasta, cât este de important să recunoști că datoriile pe care le ai în viața actuală sunt fondate pe karmă. Dacă un om are certitudinea interioară că situațiile de destin în care se află au fost provocate de el însuși, el nu se va mai plânge de destinul său, va fi recunoscător că acesta îi dă posibilitatea să repare greșelile pe care le-a făcut în trecut. Prin viziunea retrospectivă a vieților pământești anterioare, acest om trebuie, înainte de toate, să se gândească în ce mod va putea, în cadrul situației sale actuale de destin, să-și îndeplinească cât mai bine obligațiile destinului său; el vede în achitarea acestor datorii condiția prealabilă a libertății sale. În ultima conferință a ciclului 12, Manifestările karmei, Rudolf Steiner spune:
„În timp ce până acum karma nu era pentru oameni decât un impuls orb, o dorință obscură... , încetul cu încetul oamenii vor ajunge în stare să vadă conștient creațiile lui Lucifer, așa cum arată ele în efectele lor. Oamenii, în stare normală, vor avea tot mai des în fața lor tablourile karmice ale acțiunilor lor. Asta îi va face să înainteze, fiindcă prin acestea ei vor ști ce datorii mai au încă față de lume, ce mai este înscris în contul datoriilor kannei lor. Pentru că omul nu știe ce mai datorează încă lumii, el nu poate fi liber. Astfel, în ce privește karma, nu poți vorbi de la bun început despre o «voință liberă». Expresia «voință liberă» este deja falsă; trebuie să spui: Omul nu devine o ființă liberă decât prin cunoașterea sa tot mai intensă și prin faptul că el însuși urcă tot mai sus și crește tot mai mult în lumea spirituală. Prin aceasta, el se umple mereu mai mult cu conținutul lumii spirituale – devine tot mai mult o ființă care determină propria voință. Nu voința e cea care poate deveni liberă, ci omul însuși, atunci când se pătrunde cu ceea ce poate recunoaște pe tărâmul spiritualizat al existenței cosmice”.
Dar Ahriman încearcă să trezească în Maria îndoiala cu privire la autenticitatea celor pe care ea a crezut că le poate recunoaște drept obligațiile sale karmice. El o face atent că, în viziunea sa retrospectivă, ea a perceput lucruri care nu concordă cu legitățile reîncarnării. Dacă aceste legi pe care Maria le cunoștea foarte bine n-ar permite nici o excepție, ei nu i-ar mai rămâne nimic decât să ia privirea retrospectivă drept o iluzie. Dar atunci și datoriile karmice pe care ea credea să le fi recunoscut nu ar fi fost decât tot iluzii și, dacă va voi să le împlinească, efectul lor va fi nefast.
Prin faptul că Ahriman își fondează aici obiecțiile după un „calcul iscusit”, el se dovedește în concordanță cu caracterizarea pe care Rudolf Steiner i-a făcut-o în cartea Misteriul lui Mihail:
„Efortul lui Ahriman tinde să creeze o mașină cosmică din ceea ce el face să curgă din Pământ în spațiul cosmic. Unicul și singurul său ideal este «măsură, număr, greutate». El a fost primit în cosmosul care slujește evoluției omenirii pentru că «măsură, număr, greutate», domeniul său, a trebuit să fie extins”.
Această descriere este făcută de Rudolf Steiner într-un context în care arată cum Lucifer, prin natura sa, nu poate aduna la un loc nimic calculabil, iar Mihail asigură echilibrul între incalculabil și calculabil. El spune despre Mihail:
„Prin ființa sa, el aparține incalculabilului”, dar el ține echilibrul între incalculabil și calculabilul pe care-l poartă-n sine ca gând cosmic, primit de la zeii săi. Puterile ahrimanice au o poziție cu totul diferită în lume. Ele sunt exact opusul ființelor spirituale divine, cu care omul este legat de la obârșii. Acestea sunt acum puteri pur spirituale care poartă în ele o inteligență perfect liberă și o voință perfect liberă, care însă – în această inteligență și în această voință – creează înțeleapta înțelegere a necesității calculabilului, a ne-libertății, sub forma unui gând cosmic din sânul căruia trebuie să se dezvolte omul ca ființă liberă. Și ele sunt unite în Cosmos în iubire cu tot ce este calculabil, cu gândul cosmic. Această iubire se revarsă din ele în tot Universul.
În conferința din 1 aprilie 1921, tipărită în „Foaia de știri” nr. 18, anul 8 de apariție, Rudolf Steiner vorbește despre o cale pe care omul poate ajunge să colaboreze la opera lui Mihail, zugrăvită aici. El spune:
„Cealaltă cale este faptul că ceea ce se oglindește în om ca putere de dorință, capacitate de voință, toate acestea se ridică treptat la gândirea pură și se desfășoară individual în libertate, astfel încât se revarsă apoi în viața socială sub formă de iubire. Este felul de viețuire a voinței și a puterii de a dori descris de mine în Filosofia libertății. Am arătat acolo că ordinea umană generală trebuie să se nască din fiecare individualitate umană. Am explicat acolo că atunci când ceea ce se naște din individualitatea umană se înalță până la gândirea pură, atunci, prin armonizarea faptelor oamenilor, se naște ordinea socială... Dimpotrivă, ceea ce se petrece în om prin faptul că el nu și-a dezvoltat voința până la individual, nu a ridicat-o la gândirea pură, asta nu are importanță numai pentru om, ci pentru toate planetele și, astfel, pentru întregul Cosmos. Ceea ce se petrece, atunci când voința omenească nu se poate dezvolta până la nivel individual, tocmai asta este așteptat cu aviditate de spiritele ahrimanice. Spiritele ahrimanice își însușesc acest lucru și folosesc tot ceea ce trăiește volițional în om pe baza poftelor desfășurate fără țelul iubirii, transferând aceasta entităților demonice individuale”.
Rudolf Steiner a precizat sub diferite forme că drumul pomenit aici și descris explicit în Filosofia libertății duce la o gândire pătrunsă de forțele lui Hristos, prin faptul că dorința individuală este astfel purificată în activitatea dezinteresată a gândirii pure. O gândire de acest gen are puterea să acționeze din domeniul incalculabil al forței creatoare a iubirii spirituale până în domeniul unde domnește Ahriman, cel al calculabilului. Această gândire poate transforma știința formată de forțele inteligenței în înțelepciunea spiritului; fiindcă pe de o parte ea conduce la cunoașterea arierplanurilor spirituale ale existenței sensibile și, pe de altă parte, ea mijlocește ideile morale care pregătesc, în fantezia morală, o transformare a lumii senzoriale în sens spiritual.
Prin transformarea adecvată spiritului a lumii senzoriale, Ahriman nu numai că este învins, ci și izbăvit. Rudolf Steiner spune într-o conferință din 23 octombrie 1921, referindu-se la acest fapt:
„Vedem cum se dezvoltă știința materialistă: omul este cel care o plăsmuiește. Prin faptul că omul o cultivă în el, Ahriman se leagă în el cu știința sa. Și așa cum Lucifer intervine în tot ceea ce este artistic, el participă la crearea a tot ce este mecanic, tehnic, la tot ceea ce ar vrea să țină rațiunea departe de om și să-l aservească mașinii, fie ca instrument mecanic sau atras în mașinăria ființei statului... Singura posibilitate de salvare este aceea de a introduce concepția despre Hristos în tot ceea ce s-a dezvoltat începând cu epoca Renașterii. Știința materialistă și tehnica industrială care s-au dezvoltat în timpurile moderne sunt cu precădere de natură ahrimanică, iar dacă vor fi răspândite fără concepția despre Hristos, ele îl vor înlănțui pe om de Pământ. Omul nu s-ar mai putea urca până la existența jupiteriană. Dar dacă vom aduce adevărul despre Hristos, dacă vom aduce o nouă viață spirituală, dacă, de asemenea, vom face să pătrundă iar imaginația, inspirația, intuiția în ceea ce este acum cunoaștere a lumii exterioare, atunci izbăvim ființa ahrimanică. Cum poate fi reprezentată în imagini această mântuire am prezentat, din cele mai diferite unghiuri, în dramele-misterii. Dar Ahriman îl va învinge pe om dacă adevărul despre Hristos nu s-ar putea dezvolta mai departe ca o concepție cu adevărat spiritualizată, debarasată de orice teologie”.
Totuși, mai înainte ca Ahriman să poată fi astfel mântuit, este necesar să îl respingem acolo unde încearcă să răspândească eroarea și minciuna. Aici, în dramă, este arătat cum chiar în studiul științei spiritului trebuie să fim prevăzători față de el. El ar vrea să îl amăgească pe om să folosească legitățile cercetabile după metodele știintei spiritului, ca și când în lumea spiritului totul ar fi calculabil. Chiar după întâlnirea pe care Maria a avut-o în întruparea sa precedentă – pe atunci, călugăr – cu Ahriman, ea a putut să biruie iluzia pe care el voia să o nască în ea. Maria a spus atunci:
„Sufletul poate birui amăgirea
Când se arată demn de harul pe care,
Din izvoarele iubirii, lumina spiritului
Vrea să-i revele în cuvântu-nțelepciunii”.
Amintindu-și de această întâlnire, ea poate să spună acum:
„Gândește-te cum ne-am întâlnit noi
În casa acelei Confrerii spirituale.
Vorbeai cu cuvinte care trebuiau, măgulind,
Să-mi stârnească din adâncul sufletului simțul Sinei.
Acum, amintirea acelui timp
Îmi dă forța să mă opun ție”.
Forța de a se opune lui Ahriman decurge deci din faptul că „lumina spiritului, țâșnind din izvoarele iubirii, vrea să se reveleze în cuvântu-nțelepciunii”.
În Filosofia libertății, Rudolf Steiner a caracterizat forța gândirii pure ca forță spirituală a iubirii. El scrie:
„Nu există nici o altă activitate a sufletului uman care să fie atât de ușor subapreciată ca gândirea. Voința, sentimentul încălzesc sufletul omenesc chiar și la o retrăire a stării lor inițiale. Gândirea ne lasă mult prea ușor reci în cazul acestei retrăiri; pare că usucă viața sufletului. Totuși acest aspect nu este decât umbra foarte pronunțată a realității sale întrețesută de lumină, adâncită cald în fenomenele lumii. Această adâncire se face cu o forță care se scurge în activitatea de gândire însăși, care este forță de iubire în sens spiritual”.
Această forță a gândirii poate fi dezvoltată acolo unde „sufletele oamenilor își formează cunoștințele prin forțele înțelegerii”, și această gândire poate conduce la înțelepciunea spiritului dacă ea trece la genurile de cunoaștere superioară, pe care Rudolf Steiner le-a caracterizat ca imaginație, inspirație și intuiție. Calea care trece astfel printr-o gândire clar conștientă până în lumea spirituală asigură cea mai bună pavăză împotriva iluziilor ahrimanice. În conferința a VII-a din ciclul 12, Manifestările karmei, Rudolf Steiner spune:
„Nimic nu ne apără mai bine împotriva lui Ahriman decât efortul pe care-l facem în timpul vieții de a gândi sănătos, așa cum ne învață viața dintre naștere și moarte. Și tocmai cei care se află pe tărâmul științei spiritului au prilejul să insiste cât pot de mult, să accentueze mereu asupra faptului că noi, ca oameni ai Pământului, nu ar trebui să trecem cu vederea ceea ce trebuie să ne fie dat chiar prin această viață pământească. Oamenii care refuză să își dezvolte o judecată sănătoasă și un discernământ just, și care, fără ele, vor să se înalțe cu ușurință în lumea spirituală, vor de fapt să se sustragă vieții Pământului. Ei încearcă să plutească deasupra vieții pământești; găsesc că pentru ei este prea meschin să se ocupe cu tot felul de lucruri care pot duce la înțelegerea vieții pământești. Ei se păstrează pentru ceva mai bun. Dar tocmai un astfel de sentiment este o nouă sursă de trufie. De aceea vedem mereu că tocmai acele personalități care tind spre exaltare, care nu vor să fie atinse de lucrurile și de viața pământească..., nu vor să aibă nimic de-a face cu un astfel de curent cum este cel al nostru”.
Toate referirile de acest gen, făcute de Rudolf Steiner, pot arunca o lumină asupra modului în care Maria îl face pe Ahriman să cedeze.
După victoria Mariei asupra lui Ahriman, vedem acum victoria lui Lucifer asupra lui Johannes. Situația în care se află acum Johannes a fost descrisă de Rudolf Steiner în ciclul Minunile lumii, încercările sufletului, revelațiile spiritului astfel:
„Cu tot ce a dobândit sufletul nostru ca reprezentări și sentimente legate de minunile lumii, avem impresia, în timp ce înaintăm, că nu ne aflăm în fața unei lumi care se schimbă. Dar prin faptul că privim tot mai mult în această lume, în fața noastră stă mereu altceva, și mereu trebuie să ne spunem: Ce am privit până acum este maya. – Atunci, înainte de toate, putem avea sentimentul: «Tu ai mers prea repede», așa cum trebuie să recunoască Johannes în penultimul tablou al dramei rosicruciene Încercarea sufletului. Până acum, în funcție de evoluția sufletului său, el și-a făcut o anumită imagine despre Lucifer. Dar nu este decât o imagine, o schemă... Omul poate să fi ajuns foarte departe în a vedea tablourile lumilor superioare și totuși, într-o zi, își poate spune că nu a văzut decât imagini, nu realități. Sufletul său se află atunci în fața unei grele încercări, cea în care încă se află Johannes la sfârșitul acestei a doua drame rosicruciene. Apoi el își dă seama că era vorba de o imagine și că el însuși, pe planul fizic, n-a cunoscut îndeajuns realitatea pentru a umple această imagine a sa cu realitate. Încercări de acest gen pot asalta sufletul până când el ajunge să se întrebe: Cum pot dezvolta în mine forțe puternice pentru a da un conținut la ceea ce, pentru început, nu este decât imagine?” (Conferința IX).
Gradul de dezvoltare în care se află Johannes este de așa natură încât nu este de așteptat din partea lui, din proprie voință spirituală, o respingere a lui Lucifer. Strădania sa spirituală s-a desfășurat până acum, legat fiind de Maria. De aceea, voința spirituală proprie nu s-a putut dezvolta. În momentul în care Maria s-a despărțit de el, Johannes a rămas fără ajutor în năzuința sa spirituală. Dublul i-a revelat latura pasională a ființei sale, iar vocea conștiinței îi spune că în adâncul ființei sale ar acționa forța pasiunii. Lucifer a putut deci să îi explice:
„Tu m-ai învins
În înălțimile sufletului tău;
Rămân legat de tine
În adâncurile fiintei tale”.
Johannes își amintește acum de această experiență pe care o exprimă astfel:
„Ființa care-a-mprumutat trăsăturile mele
M-a arătat mie însumi teribil de adevărat.
Visam numai iubirea sufletească pură,
În sângele meu clocotea însă patima”.
Johannes a recunoscut că efortul său spiritual de până acum nu a transfonnat în el simțirea și voința. El remarcă în voința sa porniri care se ridică din adâncuri inconștiente ale sufletului și care – cu o forță supraindividuală – aspiră la viață. Aceste porniri îi apar ca expresia voinței cosmice căreia el vrea să i se consacre. Pentru că el presimte că pornirile izvorâte din inconștient sunt ucise prin strădania sa spirituală, el vrea să renunțe la această strădanie.
Lucifer declară că el acționează în voința cosmică de unde provin pornirile și că, prin acțiunea sa, el îi eliberează pe oameni de legătura lor cu entitățile superioare, ca ei să se poată integra ca Sine în Univers. Dar Lucifer nu spune de unde a primit omul capacitatea de a se integra Universului ca Sine.
Johannes devine conștient că nu-l va putea birui pe Lucifer decât atunci când îl va cunoaște nu numai în viziune spirituală, ci și în simțire și voire. El are încredere că din cunoașterea spiritului, înălțată pe temelia sufletului său, va crește în el forța de a-l învinge pe Lucifer. Actualmente, el nu se poate opune puterii lui Lucifer. În legătură cu forțele necesare pentru a te împotrivi lui Lucifer și Ahriman, Rudolf Steiner a spus în ciclul Manifestările karmei:
„Nu există decât o singură forță în fața căreia Lucifer să se retragă: este moralitatea. Moralitatea îl arde pe Lucifer ca focul cel mai cumplit. Și nu este un alt mijloc de a actiona împotriva lui Ahriman decât forța de judecată și capacitatea de discernământ, cultivate prin studiul științei spiritului” (Conferința VII).
Tabloul treisprezece ne arată situația spirituală care a rezultat din evenimentele dramei. Este de cea mai mare însemnătate faptul că Lucifer este prezent ca învingător al lui Johannes, iar Ahriman ca învinsul Mariei. Pentru că este învins, Ahriman nu poate ajunge în Templu la o poziție atât de solidă ca cea a lui Lucifer. El trebuie deja să se retragă din fața sufletului lui Strader, cu toate că acesta încă nu a dobândit cunoașterea clară a spiritului. Intrarea lui Strader în Templu poate fi considerată într-un fel ca fiind rezultatul victoriei Mariei asupra lui Ahriman. Din cuvintele lui Rudolf Steiner, citate în legătură cu tabloul unsprezece, reiese că tocmai introducerea cunoașterii spirituale în știința al cărei reprezentant este Strader conduce la învingerea completă a lui Ahriman. Benedictus spune despre Strader:
„El este încă de somnul științei înfășurat;
Dar strigătele spiritului deja au răsunat
În temeliile inconștiente ale ființei.
Ce ele rosteau 'n-adâncurile sufletului lui
Curând va ajunge și la auzul spiritual”.
Aceste chemări ale spiritului sunt prezentate în dramă prin cuvintele pe care Philia, Astrid și Luna le rostesc în legătură cu Strader.
Theodosius face o caracterizare a sufletului lui Strader prin care privirea este îndreptată spre multe vieți anterioare. Vedem astfel cum constituția sufletesc-trupească a lui Strader este determinată prin destin într-un astfel de mod încât ființa sa personală nu poate găsi un acces spre ființa lumii și a altor oameni. Cel care are o astfel de constituție trebuie să se viețuiască bazat în întregime pe el însuși, dar poate, de asemenea, în singurătatea sa, să dezvolte puternice forțe-Eu. În izolarea sa de lume și oameni, el se pierde în labirintul propriei sale gândiri și se simte amenințat de forțele morții. Numai atunci când va învăța „să resimtă existența altora ca și cum ar fi a sa proprie”, după cum spune Theodosius, numai atunci va putea obține „puterea ce duce-afară din labirintul gândurilor și-arată drumul spre izvoarele vieții.”
În timp ce la Strader constituția modelată de destin este decisivă, în ce îl privește pe Capesius suntem orientați mai mult spre situația rezultată prin destin și în care el a ajuns printr-o comportare greșită față de anumiți oameni în vieți pământești anterioare. El și-a asumat obligații față de acești oameni pe care îi reîntâlnește în viața actuală. Conștienței obișnuite a oamenilor actuali îi sunt ascunse legăturile mai profunde din care se plăsmuiesc relațiile lor de destin cu alți oameni. Ansamblul obligațiilor de destin cu care fiecare om s-a încărcat prin greșelile anterioare poate fi atât de mare încât achitarea acestor obligații de destin i-ar părea omului imposibilă dacă el le-ar putea contempla în totalitate. Capesius a recunoscut vinovățiile dintr-o viață pământească anterioară și obligațiile ce rezultă din ele îi par atât de mari încât nu crede că va avea puterea să le achite. El va trebui să recunoască astfel că nu va putea împlini toate obligațiile într-o singură viață pământească și că are nevoie de multe vieți pentru asta. Este o constatare dureroasă; totuși, numai curajul de a lua asupra lui consecințele dureroase ale greșelilor sale îl poate duce mai departe. Ceea ce se spune aici despre Capesius este, desigur, valabil pentru toți oamenii, dacă ne referim la situația lor de destin. În esență, se poate recunoaște că „această cunoaștere de sine trebuie să nască dureri, pentru care ea însăși nu cunoaște cuvânt de consolare”, și că „omul, într-o viață pământească, se-ncarcă cu multe datorii, pe care doar în multe peregrinări pe Pământ le poate împlini până la capăt”.
Lucifer caută să împiedice recunoașterea acestor fapte de către oameni, iar în cazul lui Johannes și Capesius, el a reușit. Consecințele pot fi deosebit de grave, prin faptul că Johannes a primit deja consacrarea Templului și astfel, datorită lui, Lucifer a putut pătrunde acolo. El stă pe locul pe care, în prima dramă, se aflase Retardus. Acesta se arătase atunci ca fiind ființa spirituală care stăpânește destinul inconștient al omului cu ajutorul influențelor luciferice și ahrimanice. Retardus a trebuit să-și părăsească funcția atunci când Johannes și Maria au căpătat, prin dezvoltarea lor spirituală, facultatea de a-și conduce singuri destinul. Acum însă Johannes a subordonat din nou puterea care determină destinul influențelor luciferice.
Benedictus prevede că Lucifer nu va putea domni mult timp în locul pe care îl ocupă acum în Templu, fiindcă în Maria se dezvoltă deja forțele care îl vor birui. Lucifer scoate în evidență faptul că Benedictus și Maria l-au ajutat la o dominare asupra lui Johannes prin aceea că Benedictus a despărțit în această viață sufletul lui Johannes de cel al Mariei, iar într-o viață anterioară Maria a îndepărtat sufletul lui Johannes de cel al tatălui său. Acestea sunt realmente condiții prealabile pentru victoria de acum a lui Lucifer asupra lui Johannes; dar nu sunt singurele ei cauze. Sunt unele mult mai îndepărtate care se bazează pe „vechi greșeli ale vieții cu care omul s-a-ncărcat inconștient”. Aceasta ne amintește ceea ce a spus Rudolf Steiner în conferința Păcatul originar și harul, în care a arătat că ispitirea luciferică originară a omului a avut loc într-o epocă în care omul nu putea fi încă pe deplin responsabil de ceea ce a făcut. Astfel omenirea a devenit în mod nevinovat vinovată și a trebuit să suporte urmările greșelilor de care nu e în întregime responsabilă. Prin Hristos, în omenire s-au revărsat iar forțe benefice, care nici ele nu îi pot fi atribuite acesteia, ci i-au fost dăruite prin har. Aceste forțe le amintește Maria, când spune:
„Există-n ființa omului izvoare de iubire
La care puterea ta nu poate să pătrundă.
Și ele se deschid când vechi greșeli ale vieții,
Cu care omul s-a-ncărcat inconștient,
Sunt contemplate-n spirit în alte vieți pământești ulterioare,
Și când, prin liberă voință de jertfă,
Ele sunt transformate-n fapte de viață
Ce-aduc ca rod salvarea-adevărat-a omului”.
Aceste forțe îi dau Mariei posibilitatea să facă ceea ce Capesius nu poate încă face, adică să ia asupra ei, conștient și curajos, destinul născător de suferințe. Ea spune:
„'n-acele dureri ce a trebuit să le port
Când a trebuit să-l despart pe Johannes de mine,
Eu recunosc urmările de destin ale propriilor fapte”.
Aceleași forțe îi permit Mariei să împlinească misiunea care îi este impusă lui Strader, adică „să resimtă existența altora ca pe a sa proprie”. Această facultate va face să se nască în viitor acte libere, în timp ce a purta cu curaj destinul dureros îl eliberează pe om de legăturile trecutului.
Ceea ce poate face Maria pentru ca Johannes să poată regăsi calea spre lumina înălțimilor este rostit de Benedictus prin cuvintele:
„Și dacă sufletul tău rămâne credincios luminii
Ce ți-o dăruie puterile lumii spiritului,
Atunci sufletul lui Johannes va-nseta după al tău
Chiar și-n sferele Stăpânului dorințelor
Și, prin iubirea ce-l leagă de tine,
Va regăsi drumul spre lumina înalturilor”.
Aici, cultivarea legăturii cu lumea spirituală este prezentată ca principala misiune. Împlinirea ei deschide în om izvoarele iubirii, la care puterile lui Lucifer nu pot ajunge; din aceleași
izvoare curg curajul și devotamentul necesare împlinirii misiunilor la care sunt chemați Capesius și Strader. Astfel nodurile de destin ce provin din trecut sunt dezlegate, iar activitatea
liberă se poate desfășura ca expresie neîngrădită a ființei spirituale omenești.
