În afară de doctorul Strader și de Felix Balde, pe care i-am întâlnit în dramele-misterii anterioare, la începutul celei de a treia drame ne întâlnim cu alte douăsprezece personaje, adunate în vestibulul spațiului de lucru al unei Alianțe a miștilor. Ei vorbesc despre intenția îndrumătorului Alianței de a se uni cu oamenii care „făr'a avea inițierea-n Templul lor spiritual, duc lupta vieții prin forțele proprii”. Printre cei prezenți sunt în prim-plan doctorul Strader și Felix Balde. Doctorul Strader a făcut o descoperire tehnică ce permite tuturor oamenilor să primească o bază materială pentru o evoluție superioară, dat fiind faptul că, prin această descoperire, forțele tehnicii pot fi distribuite în așa fel „încât fiece om, în propriul lui cămin, construit după gustul său, să se poată sluji de ele comod”. Acum oamenii nu vor mai fi obligați „să-și ducă existenia visând, ca plantele, în locuri de muncă strâmte și fără demnitate”, ci munca fizică va putea fi desfășurată într-o manieră pur tehnică, astfel încât ea să nu împiedice manifestarea capacităților spiritual-sufletești. De aceea, căile acestei dezvoltări nu mai trebuie să fie ascunse acum nimănui; a sosit deci momentul în care Confreria, ocultă până acum, oferă liber, tuturor oamenilor, comorile înțelepciunii sale spirituale. Strader a ajuns la această convingere prin cercetarea sa în domeniul științei și tehnicii.
Pe alte căi, Felix Balde a ajuns să-și dea din plin asentimentul pentru hotărârea Confreriei. În singurătate și contemplare, el a căutat lumina spirituală ascunsă în adâncurile sufletului omenesc. El vede cum „tot ceea ce-acum voiește să facă din om stăpânul împărăriei de forțe a simțurilor îl face numai o ființă oarbă ce-și duce drumul prin întunecimi”. El însuși, grație destinului său, a făcut efortul să obțină această lumină spirituală interioară, care este pentru observația senzorială și pentru gândirea rațională ceea ce este sufletul pentru trup. El știe că destinul permite doar la puțini oameni o asemenea strădaine. Dat fiind că bogățiile de înțelepciune ale Alianței miștilor sunt în acord cu lumina interioară a înțelepciunii sale, el crede că toți oamenii vor putea ajunge, cu ajutorul ei, la lumina pe care el a găsit-o prin cercetarea sa spirituală interioară, favorizat de destin. Considerând această lumină ca pe o completare necesară științelor și gândirii raționale care definesc prezentul, el salută propunerea Confreriei ca pe ceva ce ar trebui să fie primit cu iubire.
Felix Balde a arătat prin strădania sa personală că omul este dotat cu facultatea de a înțelege lumina spirituală a Confreriei; doctorul Strader, prin invenția sa, lasă să se întrevadă baza materială care va permite tuturor oamenilor să-și dezvolte ființa lor sufletesc-spirituală așa cum o face Confreria. Amândoi au creat astfel condiții favorabile hotărârii Confreriei. Totuși, cea mai importantă condiție este cea pe care a realizat-o Johannes Thomasius. El a ajuns „să dea științei cerută de epoca noastră o operă care, în limbajul ei, aduce dovada valorilor spirituale care puteau fi găsite până acum numai pe căile miștilor, în templele de inițiere”. Astfel, știința fondată numai pe rațiune și simțuri el a adus-o în forme care fac posibilă o înțelegere a lumilor spirituale.
Ţine de cele trei condiții preliminare, ce par să fie împlinite prin dr. Strader, Felix Balde și Johannes Thomasius, ca hotărârea Confreriei să aibă efecte benefice. Primul care vorbește este Ferdinand Reinecke. El crede că, de fapt, Alianța nu va revela țelurile sale supreme, ci că ea încearcă prin întorsături confuze de cuvinte mistice să atragă oameni pentru a profita abil de forțele lor, ca de vocea poporului, pentru consolidarea voinței ei. Această bănuială ar putea fi justificată dacă nu s-ar fi arătat în același timp că, grație operei lui Johannes Thomasius, se poate înțelege ceea ce vestește Alianța și spre ce anume tinde ea.
Michael Edelmann are încredere în Alianța spirituală fiindcă faptele și viața membrilor săi dovedesc că izvorul din care ei se inspiră trebuie să fie bun. Oamenii cu astfel de concepție vor putea aduce în mod sigur bune servicii legăturii Confreriei cu oameui care se străduie independent; când însă, ca oameni liberi, vor să pună-n practică țelurile Alianței, nu trebuie să stăruie în necunoașterea comorilor spirituale, fiindcă numai prin cunoaștere pot face ca aceste țeluri ale ei să devină țelurile lor și să unească liber strădania lor eu cea a Alianței miștilor.
Bernhard Redlich nu ar vrea să accepte decât acele țeluri ale Alianței miștilor care pentru gândirea comună par inteligente. El crede că este bine ca slujitorii Alianței să nu fie apreciați și judecați în activitatea lor exterioară altfel decât ceilalți oameni. Și acest punct de vedere este justificat într-o anumită măsură, numai că gândirea comună și judecata comună nu trebuie considerate ca ceva ce și-a încheiat deja evoluția. Știința elaborată de Johannes Thomasius promite o astfel de dezvoltare a gândirii comune, încât ea să ajungă în stare să judece adevărurile cultivate în Templu și pe slujitorii acestuia într-un mod potrivit lor. Dacă gândirea comună, pe treapta actuală de dezvoltare, ar fi ridicată la rang de judecător peste înțelepciunea cultivată în templele de inițiere, atunci aceasta va fi împiedicată să acționeze în lume.
Franziska Demut are încredere în propunerea Alianței miștilor fiindcă înțelepciunea luminoasă pe care aceasta o răspândește a dat deja sufletelor vindecare și consolare. Desigur că este bine să fie resimțit efectul consolator și salvator al luminii înțelepciunii. Dar dacă această lumină nu este căutată decât pentru vindecare și consolarea propriului suflet, țelurile înțelepciunii nu pot fi împlinite pe deplin. Ele pot fi împlinite numai dacă viețuirii luminii înțelepciunii ca vindecare și consolare pentru suflete i se adaugă o gândire și o voire care îi unește pe oameni.
Maria Treufels își exprimă părerea că „epoca noastră pretinde îndrumători care prin folosirea forțelor naturale să știe să unească geniul cu îndemânarea”, și care – lucrând la opere pământești – să simtă că joacă un rol în ființa Universului. Ea vede împlinite aceste condiții în Strader și de aceea îl crede potrivit pentru a fi conducător, dar și pentru că invenția sa tehnică eliberează de greutatea ce apasă atâtea suflete. Dacă pentru dezvoltarea libertății ar fi destul să eliberezi sufletele de cătușele pe care le impune tehnica, punctul de vedere al Mariei Treufels ar fi justificat. Dar nu este suficientă sfărâmarea lanțurilor exterioare pentru a aduce oamenilor libertatea, în sensul unei autodeterminări potrivite ființei lor. Capacitatea de autodeterminare corespunzătoare propriei ființe nu poate fi atinsă decât printr-o dezvoltare interioară, așa cum o caută Alianța miștilor.
Doctorul Strader însuși este convins că descoperirea sa nu poate învinge decât obstacolele exterioare care se opun dezvoltării omului spre libertate și că, pentru această dezvoltare, bogățiile spirituale oferite lumii de către Confrerie sunt extrem de valoroase.
Felix Balde compară cunoașterea senzorială și gândirea prin intelect cu un trup ce trebuie să rămână fără conținut sufletesc, când ele se opun, „sfidând, luminii ce strălucește de la obârșiile Pământului în locurile sacre ale adevăratei Mistici”.
Luise Fürchtegott acordă importanța, în ce privește spiritul și lumile spirituale, doar propriei judecăți. Încrederea în capacitatea proprie de judecată, care este în strânsă legătură cu conștiența propriei responsabilități și a libertății individuale, corespunde pe deplin omului de astăzi; este necesar totuși ca judecata personală să nu fie impregnată de subiectivism. Comorile de înțelepciune transmise se deschid judecății proprii obiective și dezinteresate, iar înțelegerea înțelepciunii transmise ajută omul să judece corect ceea ce el însuși percepe în spirit. Fără această pregătire s-ar putea ajunge foarte ușor tocmai la ceea ce Luise Fürchtegott ar vrea să evite, și anume s-ar ajunge ca sufletului să-i apară ca imagine provenind din adâncuri cosmice ceea ce izvorăște din dorința lui inconștientă.i
Friedrich Geist ar dori înainte de toate eliminarea prejudecăților în strădania spre adevăr. El crede că nu este corect să-ți imaginezi panorama pe care o poți avea de pe vârful unui munte înainte de a fi ajuns în vârful acestuia. Lipsa de prejudecată este, desigur, foarte importantă în cercetarea adevărului, dar ea nu trebuie să ne conducă la neglijarea experiențelor făcute de alții. Nesocotirea experiențelor făcute de alți oameni poate duce la unilateralitatea judecății.i
Cuvintele ce urmează, aparținând lui Ferdinand Reinecke, dau impresia că el enumeră fapte lipsite de prejudecată. În realitate sunt interpretări false și neîntemeiate. Tot așa de eronată este și afirmația lui Caspar Stürmer când spune că s-ar putea dovedi că natura și sufletul pot fi explicate mecanic. Un interes pentru procese mecanice din domeniul materiei, împletite cu fapte exterioare, ar putea fi potrivit cu scopurile Alianței miștilor, dar unilateralitatea poziției lui Ferdinand Reinecke și Caspar Stürmer îi face adversari ai Alianței.i
Georg Wahrmund își îndreaptă privirea înainte de toate asupra măsurii în care evenimentul prezent este conform cu planul cosmic. El are încredere în propunerea Alianței miștilor pentru că i se pare că este înscrisă în planul cosmic. Ar trebui totuși remarcat că în calculabil pot interveni și impulsuri ce vin din incalculabil.i
Marie Kühne consideră că știința elaborată de Johannes Thomasius constituie echivalentul – adaptat epocii noastre – al strădaniilor Confreriei rosicrucienilor și deci o legătură cu această Confrerie i se pare de prisos. Totuși, pentru a salva continuitatea în viața spirituală a omenirii, o legătură cu Confreria are o mare importantă.i
Hermine Hauser vede în știința elaborată de Thomasius nu numai o lumină asemănătoare celei din Templul miștilor, ci și o forță care poate submina Alianța miștilor. Trebuie să fim de acord că Alianța miștilor, ca o comunitate esoterică, nu poate rămâne neschimbată după legătura cu știința exoterică, devenită posibilă prin Johannes Thomasius. Dar numai dacă din aceasta rezultă o comunitate care este în același timp esoterică și exoterică, numai atunci trecutul și viitorul se vor înnoda în așa fel încât să împace armonios opozițiile.i
Doctorul Strader explică încă o dată de ce ar dori să promoveze împreună cu Alianța miștilor opera înfăptuită prin Thomasius. Adesea, în timp ce lucra, s-a gândit: „Ce pot fi eu pentru un om care încearcă numai să știe cum acționează forțele pe care eu le-am implantat mecanismului; și ce sunt însă pentru un suflet căruia, iubitor, vreau să-i deschid lăuntrul meu?” Astfel de gânduri l-au ajutat să i se reveleze esența învățăturilor ce provin de la miști. El a ajuns astfel la certitudinea „că, în lăcașurile de initiere, sufletele zeilor se deschid, iubind, sufletelor oamenilor”.i
Katharina Ratsam are încredere în Alianța miștilor pentru că lumina învățăturii acesteia a provocat deja la mulți oameni un fel de trezire a forțelor lor sufletești.i
Cu puțin timp înainte de apariția inițiaților, Felix Balde cere celor prezenți să nu se lase orbiți de prejudecăți, ci „să sacrifice iluzia atunci când adevărul strălucește”. Ferdinand Reinecke, dimpotrivă, sfătuiește să se țină seama de mărturiile istoriei, grație cărora se va putea contura o judecată asupra Alianței miștilor. Dar chiar dacă relatările istoriei se sprijină pe realitate, judecata lui – bazată pe acestea – este o prejudecată față de faptele actuale, care nu trebuie să fie inevitabil o repetare a ceea ce s-a petrecut în trecut.i
După cuvintele lui Ferdinand Reinecke apare Marele Maestru al Alianței miștilor, însoțit de al doilea preceptor și de primul și al doilea maestru de ceremonii. Cel din urmă, Friedrich Trautmann, le explică celor prezenti că au fost convocați de Alianță întrucât Marele Maestru a recunoscut în planul evoluției cosmice că în epoca noastră „serviciul sacru-al al templelor de inițiere trebuie să se unească cu simțul comun omenesc, care, departe de drumul miștilor, caută adevărul”. Ar mai fi prefigurat în planul lumilor și faptul că „'nainte de-a se-mplini aceasta, trebuie să vină un om care să toarne știința, întemeiată numai pe rațiune și simțuri, în astfel de forme ce pot permite înțelegerea reală a lumilor spirituale”. Această condiție este împlinită prin Johannes Thomasius.i
Magnus Bellicosus, al doilea preceptor, descrie evoluția lui Johannes Thomasius, evidențiind faptul că și-a jertfit deliberat creația artistică spiritului omenirii. În încheiere, Marele Maestru Hilarius Gottgetreu face o scurtă privire de ansamblu asupra evoluției oamenilor, începând cu vremurile când aceștia erau la o vârstă minoră, până în epoca actuală, când au devenit majori și în stare să primească comorile spirituale care eliberează în suflet lumina spiritului.i
Ferdinand Reinecke obiectează că opera lui Johannes Thomasius ar trebui să acționeze prin propria sa forță, dacă ea ar conține ceea ce este necesar sufletelor omenești. De aceea, recunoașterea lui Johannes Thomasius de către miști ar fi de prisos. Albert Torquatus, primul maestru de ceremonii, îi răspunde că, deși știința elaborată de Johannes Thomosius își are în sine propria ei valoare, ea nu-și va îndeplini decât pe jumătate menirea dacă va constitui un țel și nu o cale. Important ar fi să o unească cu drumurile miștilor, pentru ca „să dați vieții spirituale a lumii noastre forța ce poate acționa doar dacă se revelă la timpul potrivit”.i
Astfel se încheie tabloul întâi al acestei drame. Comparându-l cu tabloul întâi din Poarta inițierii, remarcăm cât de diferită este atmosfera cu care încep cele două drame. În prima, întreaga conversație este străbătută de amintiri; în a doua, totul este așteptare. Acolo, Johannes apărea într-o stare de spirit disperată; aici, toate speranțele se îndreaptă spre el. El trebuie să arunce o punte între contrarii, pentru ca oameni înzestrati cu înclinații total diferite să se regăsească într-o activitate comună. Magnus Bellicosus spune despre el: „Lui i-a fost clar că știința spiritului ar fi realmente bine-ntemeiată numai dacă simțul pentru știință și gândirea riguroasă ar fi eliberate prin spiritul artistic de patima rigidă-a formelor și întărit lăuntric pentru o viețuire reală a existenței ce ține de Cosmos”. Astfel, Johannes a reunit știința și arta în sfera originii lor comune, realizând în acest fel o legătură între gândire și faptă, între idee și realitate, între idealism și realism.
Doctorul Strader și Felix Balde ajută la depășirea altei contradicții. Primul, creează în domeniul materiei și năzuiește spre spirit; celălalt se cufundă în viața spiritului, încercând să unească lumina spirituală pe care a aflat-o cu știința materială. Știința elaborată de Johannes Thomasius promite să faciliteze o unire corectă între spiritual și material, dat fiind că ea se ridică până în sfera în care poate fi recunoscută trecerea de la material la spiritual. Opoziția dintre materialism și spiritualism poate fi învinsă. Avem astfel o legătură cu ceea ce Rudolf Steiner a prezentat în ciclul Gândire umană, gândire cosmică, vorbind despre cele patru concepții principale despre lume.
În același ciclu, Rudolf Steiner a descris încă alte opt concepții despre lume, drept forme tranzitorii între cele patru concepții principale despre lume, în următoarea ordine:
Putem remarca raportul dintre aceste patru concepții despre lume dacă le privim pe fiecare în legătură strânsă cu două concepții secundare; de pildă, materialismului îi apartine senzualismul îndreptat spre percepția materiei și matematismul, care se ocupă de ordinea materiei. Idealismul, concepție orientată asupra ideilor, înțelege ideile lumii exterioare ca raționalism, iar ideile vieții interioare sufletești drept psihism. Prin spiritualism, omul viețuiește spirituatul ca lumină spirituală în pneumatism și ca esență a germenului spiritual în monadism. Realismului îi aparține viețuirea forței ființiale în dinamism și contemplarea ființialului în fenomenalism. Legătura dintre idealism și realism, dintre matematism și spiritualism facilitată de Johannes Thomasius, doctorul Strader și Felix Balde este în același timp o unire a tuturor celor douăsprezece concepții despre lume.
Trecerile de la o concepție despre lume la alta – în ordinea liniei circulare indicată de Rudolf Steiner în Gândire umană, gândire cosmică – aparțin desigur punctelor de vedere ce apar aici. Se poate pune întrebarea dacă – cu excepția doctorului Strader și a lui Felix Balde – cele douăsprezece persoane adunate în vestibulul încăperii de lucru a Alianței miștilor au o legătură cu cele douăsprezece concepții despre lume. La o analiză mai aprofundată, ajungem la următoarea ordonare: Ferdinand Reinecke se sprijină în explicațiile sale pe documente și relatări perceptibile simțurilor, ceea ce caracterizează senzualismul (atunci când se implică în domeniul istoric). Caspar Stürmer reprezintă un materialism unilateral. El este convins că natura și sufletul se explică mecanic. Georg Wahrmund accentuează faptul că „Alianta miștilor, în ceasul ăsta, împlinește-un act înscris în planul Universului”. Prin aceasta se revelă interesul său pentru ceea ce este calculabil, ceea ce corespuude matematismului. Bernhard Redlich este gata să se alăture Alianței când ea definește „țeluri ce par înțelepte pentru gândirea comună”. O asemenea poziție este caracteristică raționalismului. Marie Kühne remarcă faptul că Johannes poate descrie „în modul cel mai științific drumul sufletului prin multe vieți pe Pământ și prin tărâmurile spirituale”. Prin aceasta ea își arată interesul pentru capacitatea științifică a ideilor, aspect propriu idealismului. Katharina Ratsam vorbește despre trezirea forțelor sufletului, indicând astfel un raport cu psihismul. Franziska Demut relatează despre „adevărata lumină a spiritului”, anunțând prin aceasta legătura sa cu pneumatismul. Michael Edelmann se numără printre oamenii fideli „pornirii spre adevăr și țelurilor unei vieți spirituale adevărate”. Aceasta corespunde spiritualismului. Luise Fürchtegott spune: „Un om ce-și simte demnitatea sufletului se poate referi doar la propria-i judecată când vrea să știe despre spirit și despre lumi spirituale și vrea să se găsească-n ele cu adevărat”. Judecata personală este expresia individualității și aceasta se află pe primul plan în monadism. Hermine Hauser spune că forța de care vor avea parte oamenii datorită lui Johannes Thomasius va surpa temeliile Templului. Prin această referire la forța activă, ea se caracterizează ca reprezentantă a dinamismului. Maria Treufels are încredere în oamenii care „chiar pentru operele spirituale caută rădăcinile în solul matern al adevăratei realități”. În aceste cuvinte se arată realismul ei. Friedrich Geist compară pe adevărații căutători ai adevărului cu alpiniștii, care vor să contemple „din vârf de munte frumusețea unui peisaj. Ei așteaptă să ajungă mai întâi sus și nu-și descriu dinainte priveliștea la care drumeția lor trebuie să îi conducă”. Această poziție este caracteristică fenomenalismului.
Fiecare din aceste douăsprezece personalități poate fi deci considerată ca reprezentantul unei anumite concepții despre lume. Unele își prezintă concepția lor atât de părtinitor încât s-ar părea că este imposibil să se acorde cu celelalte concepții. Este – de pildă – cazul lui Ferdinand Reinecke și Caspar Stürmer; dar chiar dacă aceste două personaje rămân departe de Alianță, interesul pentru percepția sensibilă, corespunzător concepției lor, va fi armonizat, prin doctorul Strader, cu celelalte concepții despre lume. Important este să se realizeze o armonie între toate concepțiile justificate. Știința elaborată de către Johannes Thomasius promite să devină centrul de armonizare a tuturor acestor concepții despre lume.
Așteptarea din tabloul întâi pare să se împlinească la începutul celui de al doilea tablou. Marele Maestru Hilarius Gottgetreu se arată dispus să acorde operei lui Johannes Thomasius pecetea străvechii științe sacre și să-i confere forța de binecuvântare a rosicrucianismului. Magnus Bellicosus, al doilea preceptor, îi amintește lui Johannes Thomasius lucrurile de care a trebuit să se priveze pentru a-și putea crea opera. Îndrumătorul spiritual și prietena au trebuit să-l părăsească pentru ca el să-și dezvolte independent forțele interioare și să urmeze în el însuși puterile sufletului. Felix Balde salută în Johannes Thomasius pe cel care unește Mistica cu știința senzorială, iar doctorul Strader vede în el pe cel care arată drumul de la domeniul materiei la cunoașterea spiritului.
Johannes Thomasius lasă să se înțeleagă că el pune vocea propriului său suflet deasupra tuturor judecăților exterioare; la aceasta, Friedrich Trautmann, al doilea maestru de ceremonii, îi răspunde că aici vocea propriului suflet concordă desigur cu aprecierea Marelui Maestru.
Johannes Thomasius mărturisește acum un lucru surprinzător. Pe drumul ce l-a condus la locul în care vorbește acum, el l-a contemplat pe Ahriman în toată măretia sa și a recunoseut că el ar fi într-adevăr cunoscătorul adevăratelor legi ale lumii. Ahriman i-a dezvăluit tot adevărul cu privire la propria sa creație. Creația rămâne în permanență legată de creatorul ei, și astfel apare posibilitatea ca el să o deturneze spre rău, pornind din domeniul spiritului, chiar dacă în prezent ea ar fi bună. Ahriman i-ar fi arătat clar că, mai mult ca sigur, în viitor el va îndrepta opera sa spre rău; fiindcă în timp ce în munca sa și-a orientat o parte din sufletul său spre cercetare, cealaltă parte a fost neglijată în așa măsură, încât în ea s-au dezvoltat porniri sălbatice, care înainte nu existau decât în germene. Ahriman i-ar fi arătat puterea acestor porniri, care cu sigurauță mai târziu vor pune stăpânire pe el.
Friedrich Trautmann aduce obiecția că, dacă Johannes Thomasius vede ceea ce îi este nefast, el trebuie să distrugă acest lucru pentru a se salva pe sine și destinul operei sale. Pentru Johannes Thomasius această judecată nu are valoare de lege cosmică. El este convins că în viitor karma nu-i va permite să urmeze sfatul lui Friedrich Trautmann; el prevede ce îl așteaptă ca necesitate karmică și recunoaște faptul că însăși Alianta mistică va fi lovită prin aceasta mai puternic decât el însuși.
Pentru a înțelege acest pasaj din dramă ar fi concludente cuvintele lui Rudolf Steiner din ciclul Tainele Pragului: „Chiar dacă la sfârșitul dramei Poarta inițierii Johannes Thomasius rostește tot felul de cuvinte care teoretic au o valoare obiectivă, trebuie menționat că mulți oameni, în diferite temple, spun cuvinte pentru care mult timp nu sunt încă maturi, și pentru care trebuie întâi să se maturizeze. Nu acest lucru este hotărâtor, ci din toată prezentarea se recunoaște: Aici avem de-a face cu imaginațiuni subiective ale lui Johannes Thomasius. În Încercarea sufletului el urcă la o treaptă superioară prin faptul că ajunge la impresii din vieți anterioare, care nu mai sunt simple imaginațiuni, ci ating lumea obiectivă în care ai de-a face cu fapte spirituale care, chiar izolate de sufletul lui Johannes Thomasius, există ca atare. În Încercarea sufletului ieșim din subiectivitatea lui Johannes Thomasius și intrăm în lumea obiectivă. Putem spune astfel că în aceste două drame Johannes Thomasius se desprinde treptat de lăuntrul său și pătrunde în lumea spirituală exterioară. Pentru că Johannes traversează prima treaptă a inițierii propriu-zise în Încercarea sufletului, tocmai de aceea Lucifer era atât de aproape să fie învingător în acțiunea de seducere descrisă la sfârșitul dramei. Și prin aceasta s-a arătat încă o dată ce poate să întâmpine un suflet ca cel al lui Johannes Thomasius când, în Păzitorul Pragului, este plasat în lumea obiectivă spirituală – unde, ce-i drept, preocupat de munca sa, el se trezește inițial mai mult subiectiv în fața lui Ahriman, de la care adoptă egoismul pe care-l dezvoltă în opoziție cu ordinea divină a lumii. Apoi încep experiențele obiective în care domnește Lucifer. Acolo nu mai avem de-a face cu simple trăiri subiective, ci cu reprezentarea lumii spirituale, separată de om, și pe care o viețuiești spiritual întocmai cum viețuiești fizic lumea fizică exterioară. Abia în acest moment Johannes Thomasius pătrunde, așa-zicând, în lumea spirituală obiectivă. Din această cauză el poate încă să aducă în ea toate posibilitățile de eroare ale sufletului uman...” (Conferința VII).
Din aceste cuvinte reiese clar că aici Johannes Thomasius se află încă într-un mod mai mult subiectiv în fața lui Ahriman, în timp ce experiențele obiective, în care domnește Lucifer (legat de dezvoltarea pornirilor sălbatice), abia încep. Ahriman îi apare drept „cunoscătorul autenticelor legi ale lumii”. Raportul său cu aceste legități ale lumii se poate vedea din cuvintele lui Rudolf Steiner:
„El (Ahriman) a fost adus în cosmosul care slujește evoluției umane pentru că măsură, număr și greutate – domeniul său – trebuiau dezvoltate”. Domeniul măsurii, numărului și al greutății este, în lume, cel al calculabilului. Ahriman acționează în ceea ce este calculabil. El este cunoscător al legităților calculabilului. „Lucifer, dimpotrivă, nu poate uni esenței sale nimic calculabil.” Nu pot fi calculate nici acțiunile puterilor spirituale care creează prin inteligența lor liberă și prin voința liberă.” Omul își petrece viața sa dintre naștere și moarte în așa fel, încât lui i se creează în domeniul calculabilului baza trupească necesară dezvoltării domeniului interior, spiritual-sufletesc, liber, al incalculabilului. El își continuă viața dintre moarte și o nouă naștere în incalculabil, dar în așa fel încât calculabilul se dezvoltă pentru el ca idee în interiorul existenței sale spiritual-sufletești”. Entitățile spiritual-divine care au fost unite cu omul la obârșii au creat o ordine ce se plasează între incalculabil și calculabil. Ele „sunt în prezent puteri pur spirituale care poartă în ele o inteligentă complet liberă, dar care, în această inteligență și această voință, discern cu înțelepciune necesitatea calculabilului, a neliberului ca gânduri cosmice în sânul cărora omul trebuie să se dezvolte ca ființă liberă” (p. 128). Michael „se află cu propria sa ființă în incalculabil; dar el stabilește echilibrul între incalculabil și calculabil, pe care îl poartă în sine ca gând cosmic primit de la zei”. Prin Hristos a pătruns „în elementul pământesc calculabil elementul liber divin”. Hristos acționează în toată libertatea în calculabil; prin aceasta el face inofensiv ahrimanicul, care nu râvnește decât calculabilul.
Analizând drama în lumina celor menționate de Rudolf Steiner, remarcăm legătura pe care o are Johannes Thomasius cu Lucifer și Ahriman și ne putem întreba dacă astfel el nu a pierdut legătura cu Michael și Hristos. Acestei întrebări i se răspunde indirect prin experiența spirituală care urmează în dramă, în care vorbesc către el mai întâi cele trei făpturi spirituale, Philia, Astrid și Luna, iar mai apoi Vocea conștiinței și Vocea iubirii, pe care el o resimte ca fiind vocea Mariei. În legătură cu conștiința și iubirea spirituală, Rudolf Steiner spune următoarele în ciclul Impulsul lui Hristos: „Vedem astfel că pe Pământ iubirea a apărut venind din răsărit; aici, în apus, a apărut conștiința. Ele sunt două lucruri intim legate: așa cum Hristos apare în răsărit, în apus se trezește conștiința, pentru a-l întâmpina pe Hristos. În această simultaneitate a realității evenimentului hristic și a înțelegerii acestui eveniment – și în pregătirea acestor două lucruri în două puncte diferite de pe Pământ – vedem dominând o înțelepciune infinită, care este în evoluție”. Într-o altă conferință, Rudolf Steiner spune: „La răsărit vedem ridicându-se Soarele naturii-Hristos, la apus se pregătește în conștiința omenească ochiul lui Hristos, pentru a-l înțelege pe Hristos”. Dacă iubirea și conștiința morală sunt într-o relație atât de strânsă cu Hristos și cu cunoașterea lui Hristos, experiența spirituală a lui Johannes Thomasius, prin care el aude vocea conștiinței și vocea iubirii, arată în ce legătură se află el cu Hristos și cu Michael. Cuvintele rostite de Philia, Astrid și Luna sunt ca o pregătire pentru ceea ce se revelează prin Vocea conștiinței cu o putere nimicitoare. Înțelegerea acestei viețuiri spirituale poate fi aprofundată prin lectura lucrării lui Rudolf Steiner O cale spre cunoașterea de sine a omului. În capitolul în care se referă la Păzitorul Pragului, el spune: „Sufletul ajunge astfel să se simtă în opoziție cu lumea suprasensibilă; el trebuie să-și spună: Tu nu ești așa încât să te poți uni cu această lume. Ea îți poate arăta însă adevărata realitate și modul în care tu te comporți față de adevărata realitate; tu te-ai despărțit de observarea corectă a adevărului. Acest sentiment este o experiență care devine din ce în ce mai hotărâtoare privitor la întreaga valoare a sufletului propriu. Simți că tu însuți, cu întreaga ta viață, ești cufundat într-o eroare; dar această eroare diferă de toate celelalte. Celelalte sunt gândite iar aceasta este viețuită. O eroare, când este recunoscută de gândire, este îndepărtată prin faptul că în locul gândului eronat se așază gândul corect. Eroarea viețuită devine ea însăși o parte din viața sufletului; ești eroarea; nu o poți corecta; poți să gândești ce vrei, dar ea rămâne acolo, este o parte din realitate, și chiar propria realitate. O asemenea viețuire are ceva distrugător pentru sinea proprie. Resimți interioritatea respinsă dureros, de tot ceea ce dorește cu ardoare”.
Philia, Astrid și Luna îl fac pe Johannes Thomasius să devină conștient de tot ceea ce a dorit cu ardoare, adică „să prindă discuțiile zeilor” (Philia), „ferice să trăiască în sferele divine care vestesc văzătorilor înțelepciune radiantă” (Astrid), s-aducă „din obârșii puteri vrăjite” cu forțe izbăvitoare (Luna).
Johannes simte înainte de toate că, față de tot ceea ce și-a dorit cu ardoare, întreaga sa ființă este dureros respinsă, iar Vocea conștiinței îi spune: „Tu rătăcești 'n-adâncurile lumilor pe care oamenii îmbătați de dor vor să le cucerească”. În plus, conștiința îi spune că a pierdut ceea ce era reazemul și lumina gândurilor sale. Suportul și lumina gândirii este Eul. Pătrunzând lumea sensibilă prin gândire, omul dobândește conștiența Eului. El simte Eul său gânditor ca fiind separat de lumea exterioară, perceptibilă simțurilor; lucrurile și fenomenele lumii exterioare sunt pentru Eu obiecte ale gândirii. Această opoziție dintre Eu și lumea exterioară, care corespunde conștieniei obișnuite, nu poate fi menținută când viețuiești lumea suprasensibilă. De îndată ce sufletul percepe lumea suprasensibilă, el „se contopește cu ea; el nu se poate închipui separat de ea, precum în lumea exterioară sensibilă”.
Judecata pe care și-o face despre lume conștiența obișnuită este refuzată de lumea suprasensibilă. „Prin aceasta însă, tot ceea ce ai fost până atunci este refuzat. Îți vezi tot sufletul tău, Eul tău, ca pe ceva ce trebuie să lași în urma ta, dacă vrei să pătrunzi în lumea suprasensibilă. Sufletul nu poate face altceva decât să considere acest Eu ca fiind propria sa entitate, înainte să pășească în lumea spirituală. El trebuie să vadă în acesta adevărata entitate omenească. Trebuie să spună: Datorită Eului meu am putut să-mi fac reprezentări despre lume; nu am voie să pierd acest Eu al meu, dacă nu vreau să mă pierd pe mine însumi ca entitate. Instinctul cel mai puternic al său este acela de a-și salva pretutindeni Eul, pentru a nu pierde terenul de sub picioare.” Ceea ce sufletul trebuie să resimtă a fi justificat în viața obișnuită nu mai are voie să o facă atunci când a intrat în lumea spirituală. El trebuie să treacă acolo un Prag în fața căruia „trebuie să renunțe nu numai la una sau la alta, din cele ce are el mai de preț, ci să părăsească chiar ceea ce fusese el însuși până aici”.
Omul pierde deci prin aceasta ceea ce constituia până în prezent suportul și lumina gândurilor sale; și atunci el aude ceea ce Vocea conștiinței îi revelează lui Johannes Thomasius, și anume:
„Ezită-a tale gânduri
În fața abisului existenței;
Ce ca sprijin au avut
Ai pierdut.
Iar ce le lumina ca Soare
E pentru tine stins.
Tu rătăcesti 'n-adâncurile lumilor
Pe care oamenii-mbătați de dor
Vor să le cucerească.
Tu te cutremuri în temeliile devenirii,
Acolo unde sufletelor omenești
Consolarea trebuie să le lipsească”.
Trebuie să ai forța lipsei de egoism pentru a-ți apropia în mod real această stare, iar în această lipsă de egoism acționează deja Eul mai înalt, care poate lua treptat-treptat locul Eului obișnuit. Conștiința care îndreaptă spre sine o judecată dezinteresată se exprimă ca o conștiență a Eului superior care trăiește în iubirea dezinteresată. Conștiința morală și iubirea dezinteresată își aparțin una alteia. Faptul este exprimat în dramă atunci când Vocea conștiintei trece direct în Vocea iubirii, pe care Johannes Thomasius o viețuiește, în contemplarea sa spirituală, ca fiind cea a Mariei. Prin Vocea conștiinței și Vocea iubirii se relevă faptul că Johannes Thomasius este în legătură cu Michael și cu Hristos, fiindcă iubirea dezinteresată este elementul de viață al lui Hristos, iar entitatea Michael ca și conștiința morală slujesc cunoașterii lui Hristos.
Cuvintele Mariei cu privire la viețuirea spirituală arată situația lui Johannes Thomasius în lumina cunoașterii lui Hristos. Este vorba aici despre „victorii care nimicesc și care smulg din ruine existența”. Aneantizarea pe care o viețuiește Johannes prin Vocea conștiinței este, în lumina cunoașterii spirituale, o victorie. Ceea ce semnifică spusele Mariei în legătură cu „câmpurile de gheață veșnic pustii” este descris mai în detaliu în ciclul Despre inițiere... unde Rudolf Steiner spune în conferința a IV-a:
„Acest salt în afara ta, acest fapt de a fi propriul tău spectator și de a te cuprinde pe tine însuți este trecerea la existența în corpul astral. Când treci în această stare ai impresia: Acum tu ești în lumea suprasensibilă, ea se întinde la infinit. Nu poți spune niciodată: «în toate părțile», fiindcă are mult mai multe părți și cu dimensiuni total diferite față de lumea obișnuită. Dar te afli în ea singur. Ești acolo, cu viața ta, în corpul astral și lumea se întinde peste tot la infinit; nici o ființă nicăieri. Ești complet singur. Ești cuprins de ceea ce se poate numi sentimentul de singurătate a sufletului în cel mai înalt grad. Este important să suporți asemenea sentiment și să-l depășești, fiindcă prin învingerea acestor sentimente se nasc forțele care te ajută să înaintezi, și care devin forțe de clarvedere. Ceea ce s-a încercat să se arate în câteva rânduri în drama Păzitorul Pragului, atunci când Maria îl conduce pe Johannes în câmpurile de gheață veșnic pustii, în care sufletul omului este singur, complet singur, este absolut real. Când te afli în această singurătate trebuie să aștepți, să aștepți cu răbdare. Faptul că poți aștepta, că ai dobândit destulă forță morală pentru a trăi în această așteptare, este important. Multe lucruri depind de aceasta; fiindcă apoi îți poți spune: Da, iată-te acum complet singur în infinit; dar în tine se înalță ceva ca niște simple amintiri, care nu sunt totuși amintiri. Eu spun: ca simple amintiri, care iarăși nu sunt totuși amintiri, pentru că toate amintirile vieții obișnuite sunt astfel încât îți amintești ceva în fața căruia ai stat cândva, ceva ce ai viețuit căndva. Or, gândiți-vă: sunteți acolo, înlăuntrul sufletului dumneavoastră, și apar reprezentări care cer să le legați de ceva. Dar dumneavoastră nu le-ați trăit niciodată! Știți că aceste reprezentări sunt în legătură cu entități; dar dumneavoastră n-ați văzut niciodată aceste entități. Această escaladare a unei lumi necunoscute, despre care însă știi că o porți în tine, dar că nu sunt decăt imagini, aceasta este urmarea imediată a trăirilor din calea inițierii” (p.18).
Rudolf Steiner arată și alte aspecte ale acestei experiențe; în ciclul 27*, el spune:
* Evoluția ocultă a omului, GA 145
„Atunci când ai înteles natura și caracterul corpului astral, atunci știi: acesta este egoistul. Acest egoism este justificat doar atunci când, prin autoeducație, el ajunge ... ca interesele generale ale omenirii și lumii să devină tot mai mult și mai mult interesele proprii. În această etapă de dezvoltare ocultă simți în special ceva ca o contrapondere a egoismului corpului astral, ceva de altă natură, care se apropie tot mai mult, pe măsură ce forțele egoiste se însuflețesc, pentru a spune astfel, în corpul astral devenit liber. Simți din ce în ce mai multă singurătate, o singurătate de gheață. Asta se poate resimți, în tălăzuirea interioară, singurătatea de gheață. Iar această singurătate de gheață este cea care te vindecă de dezvoltarea egoismului. Te-ai educat corect atunci când în acest punct al dezvoltării oculte poți resimți simultan impulsul de a fi totul prin sine și pentru sine, chiar dacă simți că singurătatea de gheață se apropie de tine... Numai când ai ajuns atât de departe încât singurătatea de gheață ți-a devenit un educator și ești în stare acum să faci din interesele lumii propriile tale interese, numai atunci poți trece pe lângă Păzitorul Pragului... Dacă nu ai acumulat încă suficiente interese generale, interesele personale te țin pe loc și se petrece ceea ce, în ocultism, se numește: a nu reuși să treci pe lângă Păzitorul Pragului... Se poate întâmpla ca, până la un anumit punct, să fi primit capacitatea de a avea experiențe de clarvedere. Aceste experiențe clarvăzătoare sunt atunci cu adevărat experiențe maya; fiindcă sunt încețoșate și pătrunse în întregime de interesele personale” (Conferința VIII).
Maria vorbește și ea despre renunțarea totală la interesele personale, atunci când spune: „Prietenul meu, tu stai la pragul acela al vieții la care trebuie pierdut ce s-a dobândit”. Cuvintele pe care le rostește apoi sunt de o mare importanță:
„Că mergi în adevăr sau în eroare,
Îți poți păstra mereu deschisă perspectiva care
Face ca sufletul tău să poată răzbi mai departe,
De porți curajos imperativele care
Parvin de la ființele-mpărăției spirituale.
Aceasta-i legea discipolatului spiritual.
Cât tu mai poți nutri dorința
Ca ce ți s-a-ntâmplat să poată fi altcum,
Îți va lipsi și forța necesară când vrei
Să te menții în lumea spiritului”.
Aceste cuvinte arată atitudinea corespunzătoare impulsului hristic față de necesități. Ahriman ar voi ca omul să se mistuie cu totul în necesitătile calculabile care vin din trecut. Lucifer, prin fapte incalculabile, creează necesități viitoare sau constrângeri. Voinței lui Hristos îi este propriu ca, suportând necesitatea, să dezvolți libertatea.
