John Maynard Keynes [Nota 19] a publicat recent la Londra o carte despre consecințele economice ale păcii de la Versailles (The economic consequences of the peace by John Maynard Keynes C. B. Fellow of King’s College, Cambridge, Macmillan and Co., London). El expune în «Cuvântul înainte» faptul că în timpul războiului a fost temporar activ în trezoreria britanică, fiind împuternicitul acesteia la conferința pentru pace până pe 7 iunie 1919. El a renunțat la această funcție când i-a dispărut orice speranță relativ la faptul că prin ceea ce se înfăptuiește drept „pace” sub influența personalităților determinante participante la această conferință, ar putea rezulta o dezvoltare favorabilă a vieții economice din Europa. El vorbește în calitate de englez, dar ca om care își pune cu luciditate întrebarea: Este posibil ca din voința lui Wilson [Nota 20], Clemenceau [Nota 21], Lloyd George [Nota 22] să rezulte ceva care să poarte în sine o capacitate de viață în configurarea economică a Europei? Expunerile din cartea sa arată că pe 7 iunie 1919 el și-a spus: Wilson este un om care, viețuind concepte abstracte, străine de viață, nu poate avea o influență determinantă a supra intențiilor lui Clemenceau și Lloyd George; Clemenceau este o personalitate însuflețită exclusiv de voința pasională de a dicta Europei o pace care, prin neglijarea evoluției Franței din 1870 încoace, transpune această țară în situația de a se simți drept „națiune” în lume, așa cum ar fi vrut să se simtă ea înainte de 1870; Lloyd George este viclean și dotat cu cunoașterea oamenilor, dar se gândește numai la succesul de moment. Și Keynes își răspunde la întrebarea expusă mai sus, prin următorul gând: Ceea ce se poate întâmpla sub influența acestor trei personalități va implica cu necesitate distrugerea economică a Europei. Și el s-a retras din funcția sa. Eu nu pot găsi în cartea sa o perspectivă care să confere speranțe în legătură cu o reclădire a acestor raporturi economice, cu excepția unei fraze din încheiere, în care el afirmă că o salvare poate fi de așteptat numai atunci când sunt puse în mișcare acele forțe ale cunoașterii și ale concepției despre viață care pot transforma părerile dominante. Și nu-l înțelegem deloc greșit pe Keynes dacă afirmăm că această carte s-a născut din grija și teama că Anglia a colaborat la o operă din care urmează să rezulte distrugerea Europei într-o asemenea măsură încât și Angliei să-i meargă rău.
Expunerile lui Keynes sunt dovada deplină a faptului că din concepțiile politice dominante până în prezent și care au fost purtate de către personalitățile conducătoare determinante și în așa-numita „operă de pace” nu poate rezulta nimic din ceea ce are nevoie viitorul unei omeniri civilizate.
Aparținătorii poporului german viețuiesc în această oră cosmică, în modul cel mai amar posibil, stadiul la care s-a ajuns prin impulsurile dominante ale noii civilizații. Lui i se cere ceva la împlinirea căruia nu ne putem gândi nici o clipă. Cei care îi cer acest lucru ar înălța munți de ură – în comparație cu care ceea ce a fost înălțat până acum nu constituie decât mici coline – dacă poporului german, în cazul unei victorii, i-ar fi trecut prin minte să născocească acel ceva. S-a ajuns așadar, în mod evident, ca să se ceară ceva imposibil drept condiție de pace.
Oamenii care vor să-și mențină privirea lucidă, spun că personalitățile conducătoare lucrează la distrugerea Europei; aceste personalități conducătoare inventează drept parte a „operei de pace” ceva care, pe lângă distrugerea economică, ar produce completa nimicire sufletească a poporului german. (În privința aprecierii „spiritului” care acționează în astfel de măsuri, situația nu se schimbă cu nimic dacă ulterior sunt introduse și câteva modificări. Și despre acest „spirit” este vorba).
Oare nu am ajuns în acel punct în care se poate înțelege, în sfârșit, de către un număr suficient de mare de oameni că salvarea din fundătura la care a ajuns Europa trebuie realizată prin cu totul alte mijloace decât cele care rezultă dintr-o continuare a ideilor curente depășite? Vor crede oamenii în continuare că se poate face „pace” dacă intențiile curente vehiculate în secolul XX trebuie să rămână determinante pentru structurarea lumii civilizate? Noi nu vom putea „semna” nimic care să aducă „pacea”, atât timp cât lucrurile nu se judecă dintr-un spirit cu totul nou, decât cel din care s-a judecat până acum în ordonarea problemelor publice. O discuție în privința faptului dacă un asemenea spirit nou este necesar, ar trebui să fie exclusă printre cei capabili de judecată, în fața a ceea ce se întâmplă din vechiul spirit. Curajul și hotărârea de a aborda acest nou spirit ar trebui să intervină într-un număr suficient de mare de suflete. Iar din aceasta ar trebui să urmeze o muncă de reconstrucție care să acționeze eficient împotriva spiritului distructiv. Obiecțiunea că în situația sa actuală poporul german, cu un astfel de spirit, nu poate face singur nimic în fața puternicilor învingători, trebuie străvăzută în lipsa ei de însemnătate. Căci ceea ce este bun va fi totuși preluat, în ultimă instanță, de întreaga lume, dacă înțelegerea avantajelor învinge prejudecățile.
În realitate, nici nu este aceasta obiecția care să-i facă pe adversari să respingă o nouă spiritualitate. Este lipsa de curaj, pe care nu o recunosc și asupra căreia vor să ne amăgească prin judecăți aparente. Este părerea care a fost inoculată multora în ultima vreme în privința eficienței spiritualului, și care acum își arată roadele nefaste. Utopia materialistă, care a devenit realitate și care, în calitatea sa de utopie, trebuie să se manifeste în mod distructiv, face ca ceea ce este cu adevărat practic și care poate fi extras numai dintr-o nouă spiritualitate să apară drept „utopie” în cercuri largi.
Pentru mulți, lucrurile stau așa că împlinirile exterioare ale perioadei contemporane le-au adus viețuiri deosebit de simpatice. Fapt care i-a împiedicat să vadă că la baza dezvoltării acestor împliniri a fost acel spirit nefast care a determinat evenimentele înspăimântătoare ale ultimilor cinci ani. Ei doresc să facă acum, din aceste evenimente înspăimântătoare, o „pace” care să le facă pe acestea să apară doar drept un episod, punând in nou vechea stare în locul haosului actual. Însă promițător pentru viitor poate fi numai faptul de a acționa pornind de la o judecată care să vadă că împlinirile exterioare ale perioadei recente au fost clădite pe terenul distrus al lipsei de idei și că orice întoarcere la cele vechi, fără o reînnoire spirituală, nu face decât să sădească din nou vechile semințe pentru reîntoarcerea evenimentelor înspăimântătoare. Fără ajutorul eficient al prezenței acestei judecăți într-un număr suficient de mare de oameni nu vom putea ieși din confuzii și din haos.
