Atunci când în decembrie 1916 Puterile Centrale au propus Antantei încheierea unui tratat de pace [Nota 23], această propunere nu conținea nimic care să exprime într-un mod precis intențiile de război. Și nici în perioada următoare nu au catadicsit oamenii de stat din Europa Centrală să dea de știre lumii despre vreo părere limpede în privința voinței lor. Ei au vrut doar să determine posibilitatea „de a se așeza la masa tratativelor”. Și se gândeau că atunci se va găsi ce pot voi, sau ce trebuie să voiască. Cel care citește în ziua de azi numărul mare de publicații al acestor oameni de stat poate vedea de ce au fost lucrurile așa. Acești oameni nu puteau dezvolta, din gândurile care le treceau în cap în timp ce ocupau pozițiile lor conducătoare, nimic care să aducă lumină în haosul pe care îl vedeau apropiindu-se. Și de aceea așteptau un viitor în care să afle ce anume ar trebui să gândească.
Unde s-a putut ajunge cu această așteptare ne-o demonstrează tristele raporturi din prezent. Însă ele i-au învățat prea puțin pe oameni că trebuie să se înceteze definitiv cu acest tip de atitudine. Și că este necesar ca tocmai în această Europă Centrală greu încercată să se stabilească un țel clar și precis dacă e ca haosul să nu devină și mai mare.
Să privim consecințele internaționale ale acestei lipse de stabilire a unui țel. Tot mai limpede devine faptul că personalitățile conducătoare ale puterilor apusene sunt cuprinse de o adevărată teamă față de ceea ce pot deveni țările pe care le-au învins. În ei se creează coșmaruri atunci când se raportează cu gândurile lor la ceea ce se mai poate ivi în Germania la suprafața evenimentelor. Căci lor, această Germanie le apare ca un mare Necunoscut. Ei se tem că din ea poate deveni ceva care să zguduie temeliile propriilor lor țări, după ce ei au avut posibilitatea – datorită victoriei – să constrângă încheierea unei „păci” care le-a dat „certitudinea” pe care și-o pot imagina în conformitate cu vechea politică statală.
Gândiți-vă numai ce s-ar putea petrece în această situație internațională dacă măcar aici, în Germania, s-ar înfăptui ceva care să nu se desfășoare în conformitate cu așteptările și determinarea de către evenimente, ci care să reveleze o voință limpede. Căci evoluția istorică a poporului german justifică totuși credința că în acest popor poate fi trezită înțelegerea pentru impulsuri care să tindă la reconstrucția Europei pustiite, dacă gândurile care exprimă aceste impulsuri nu sunt inhibate de către aceia care sunt incapabili să vadă necesitatea de evoluție a omenirii.
De la această credință a pornit tot ceea ce se expune în fața lumii ca mișcare pentru tripartiția organismului social. Primul pas în această direcție a fost făcut în primăvara anului 1919 prin articolul Apel la poporul german și la lumea civilizată! [Nota 24]. La baza acestui apel a stat credința în puterea forțelor poporului german. Fără această credință, articolul nu ar fi putut fi conceput. Dar s-a întâmplat ca prin conținutul său acest articol să rănească sentimentele germane. S-a putut vedea în el o ofensă la adresa poporului german. Alții, care au fost mai puțin miopi l-au găsit „ininteligibil”. Însă asta nu înseamnă nimic altceva decât că l-au citit superficial, și apoi s-au întrebat dacă el concordă cu ceea ce erau ei obișnuiți să gândească în privința relațiilor spirituale, statale și economice. Și oamenii au găsit că articolul spunea altceva. Și atunci și-au spus că este „ininteligibil”. Nimeni nu a vrut să reflecteze la faptul că vechile obișnuințe de gândire au împins, la urma urmei, Europa în acest război înspăimântător, și că în cadrul acestui război nu s-a împlinit altceva decât dispoziția de „așteptare” și aceea de „a se lăsa purtat de evenimente”.
Acest război înspăimântător a adus Europa în fața haosului. În acest haos se găsesc uniunile între popoare, uniuni care vor să trăiască în continuare. Dar ele vor să o facă pe baza forțelor ideilor care le-au condus în haos. Înainte de război, în Europa s-a dezvoltat o viață economică, condusă de oameni de stat și configurată dintr-un spirit național și pe diverse baze juridice. Aceste configurații au dovedit și dovedesc din nou, cu fiecare zi ce trece, că ele nu pot conduce economia Europei. Relațiile spirituale și juridice nu se pot dezvolta însă dacă viața economică pe care o coordonează se prăbușește sub influența lor. Evenimentele pustiitoare actuale vorbesc extrem de limpede: Dați viața economică forțelor care cresc din ea însăși! Creați o viață juridică al cărei conținut să nu fie determinat de puterile economice. Eliberați administrarea problemelor spirituale de cătușele economice și statale, pentru ca ea, devenită independentă, să poată rodnici și celelalte ramuri ale vieții! Dar oamenii numesc aceasta „utopie”, și numesc în schimb „realitate” ceea ce duce la propria distrugere, după cum poate vedea oricine vrea să vadă.
Cei care doresc să fie conducători în ziua de azi sunt discipolii fideli ai celor care au împins lumea, la începutul secolului XX, într-o situație imposibilă. Aceștia au văzut „avântul” și au considerat că lucrurile pot merge așa în continuare; discipolii lor văd dezastrul și vor să o contracareze prin gândurile care au produs „avântul”, adică prin cele care au dus la nimicire.
Cât de des nu a fost subliniat de către autorul acestui articol că el nu are pretenția că prin ideile de tripartiție aduse în fața lumii ar avea în vedere ceva care să nu fie perfectibil! Cu cât colaborează mai mulți oameni experimentați la această perfecționare a ideilor, cu atât va rezulta ceva mai bun de aici. dar ceea ce are autorul în vedere este faptul că ideea tripartiției organismului social pornește de la adevăratele necesități ale vieții, așa cum se manifestă ele în existența publică a prezentului. Și că aceste necesități ale vieții pot fi văzute numai de către acela care străvede faptul că ideile modurile de gândire tradiționale sunt realmente contrazise prin evenimentele înspăimântătoare ale prezentului. Despre voința de a vedea și a înțelege această realitate este vorba. Orice „așteptare” nu poate aduce nimic altceva decât evenimente care să contrazică din nou ceea ce a fost deja suficient contrazis. Numai că orice nouă contrazicere va fi însoțită de un nou val de sărăcire.
Reclădirea Europei trebuie să pornească de la gândurile sănătoase. Gândurile sănătoase, care să poată fi active în viața publică, necesită un număr suficient de mare de oameni care să le întâmpine cu atâta înțelegere încât prin acesta voința lor să fie transformată într-o adevărată forță de viață. Fără asta nu există nici un progres. Tratativele nu duc la nimic dacă în tratative nu acționează voința necesară. Acolo unde acționează voința omenească nu se creează utopii, pentru că tot ceea ce s-a realizat în existența omenească constituie, în ultimă instanță, rezultate ale voinței omenești. Rezultate de acest tip sunt comunitățile spirituale care s-au format de mult, sunt și statele, sunt și raporturile economice de producție. Atâta timp cât oamenii care nu găsesc în ei puterea de a străvedea aceste lucruri aduc la tăcere aceste idei, care doresc să pornească de la această înțelegere, nu vom putea face nici un pas mai departe în învingerea haosului din Europa.
