Prea puțini oameni se străduiesc în ziua de azi să dobândească o înțelegere limpede în privința schimbării care s-a petrecut în toate problemele publice începând din 1914. Viețuim lipsurile timpului. Se speră una sau alta. Dar oamenii sunt foarte departe de a reflecta cu adevărat asupra a ceea ce se petrece sub ochii noștri. În Germania a existat o mișcare rebelă [Nota 30]. Oamenii se tem de noi mișcări asemănătoare. – Dar poate spune cineva limpede ce vor de fapt aceia care se află în spatele unei asemenea mișcări? Ele sunt numite mișcări ale partidelor de dreapta. Cu puțin timp în urmă, se putea uni un sens rațional cu aceste cuvinte: „partide de dreapta”. Un partid de dreapta avea un program precis conturat. Lui i se opunea programul partidelor de stânga.
Trebuie totuși să recunoaștem, în fine, că aceste programe au devenit complet lipsite de importanță începând din 1914. Cel care s-a situat pe o poziție de dreapta mai înainte, nu mai poate vorbi cu seriozitate despre programul său, în fața transformărilor realității. Dacă are simțul adevărului în sine, trebuie să recunoască că nu mai poate voi ceea ce mai constituia cu puțină vreme în urmă conținutul programului său. În aceeași situație se află aparținătorul partidului de stânga. El și-a exprimat decenii de-a rândul speranțele sale de viitor, prin programul partidului. El trebuie să vadă acum că despre acest program se poate vorbi la modul politic în măsura în care el urmează să se opună altui program, dar că el se dovedește a fi pură frazeologie în momentul în care se pune problema ca din el să se configureze o realitate socială.
Se mai luptă încă astăzi într-adevăr partidele între ele, în sensul vechilor lor programe? Nu. Programele au devenit frazeologie, și nu au mai rămas decât persoanele care au avut cândva ceva în aceste programe. De fapt nu mai există partide „de dreapta” sau „de stânga”, ci numai umbre. Căci partidele fără programe de partid nu sunt nimic.
Persoanele care cu scurt timp în urmă se reuneau sub conținutul obiectiv al unei anumite direcții de voință se mai reunesc încă datorită vechilor obișnuințe. Ele formează grupuri. Însă reunirea lor nu este în fond decât o reunire de persoane. Cel care a fost cândva reacționar și-a pierdut conținutul voinței, dar el se mai reunește încă cu aceia care au fost și ei reacționari. El speră că va ajunge împreună cu aceștia la domnie. Cel care era marxist cu scurt timp în urmă, mai ține încă de marxismul său, pentru că el trebuie să mai vorbească ceva ca să se exprime. El nu extrage un sens rațional din marxismul său. Însă el se reunește mai mult sau mai puțin radical cu alții care au fost și ei marxiști; el formează grupuri împreună cu aceștia, care sunt menținute laolaltă doar prin înrudirea personală provenită din marxismul lor anterior. Și persoanele din aceste grupuri speră să ajungă la domnie, împreună cu oamenii care au o asemenea înrudire politică cu ei.
Caracterul specificat în felul acesta, este purtat în ziua de azi de luptele vieții publice. Chiar și judecățile care se afirmă în aceste lupte, poartă acest caracter. Anumite persoane încep să se agite atunci când vorbesc despre „puciul militar”. Ele nu observă câtuși de puțin ce caracter nebulos se revarsă în reprezentările lor. În fond, puciștii ar ști la fel de puțin ce să facă în cazul în care ar ajunge la domnie, pe cât ar ști adversarii lor în același caz. De fapt nici nu poți să te temi de vreo voință anume a unor astfel de grupuri, ci poți avea doar o teamă imprecisă față de persoanele care aveau cândva o voință anume.
Considerate corect, lucrurile sunt esențialmente altfel decât sunt ele considerate în prezent în majoritatea cazurilor. Persoanele care au exercitat cândva domnia se caracterizează prin aceea că au acționat dintr-o direcție de voință care s-a arătat a fi imposibilă în acești ani de groază pe care îi are Europa în urma sa. Celelalte persoane, care vor să le înlocuiască, încă nu au găsit, din situația de viață în care s-au aflat până acum, idei care să le poată furniza împlinirea de raporturi sociale posibile.
Grupuri de persoane reunite prin vechi obișnuințe, prin simpatii și antipatii, luptă astăzi pentru putere. Lor le este comun faptul că nu ar ști ce să facă cu puterea dacă ar avea-o, pentru că le lipsește un țel stabilit în conformitate cu realitatea.
Această situație se extinde la dimensiuni tot mai mari. Luptele publice își pierd tot mai mult conținutul spiritual. Democrație, conservatorism, liberalism, socialism, sunt cuvinte care aveau odinioară un conținut, dar pe care l-au pierdut. Însă în acest circumstanțe viața devine lipsită de direcție și se barbarizează.
Ideea tripartiției organismului social ține cont de această situație. Ea vorbește despre impulsuri care provin din însăși esența omenirii; care vor să urce din adâncurile entității omenești și să se configureze în realitatea socială. Ea vorbește mereu despre realitate, anume despre o realitate care se revelează absolut limpede în faptele vieții actuale. Pentru această idee este transparent faptul că vechile programe de partid și-au pierdut conținutul și că din acestea nu au mai rămas decât amintirile în persoanele care au subscris pentru ele mai înainte. „De dreapta și de stânga” nu semnifică o realitate; însă ideea tripartiției caută realitatea. Și oricine se poate strădui să o înțeleagă, indiferent de faptul că mai poartă din obișnuință în trupul său tendința lipsită de esență „de dreapta” sau „de stânga”, așa cum poată un organism viu un corp străin mort în sine. Purtătorii ideii de tripartiție trebuie să lupte cu vechile obiceiuri, cu umbra trecutului. Ei ar dori să pună în locul strădaniei spre puterea politică în care degenerează tot mai mult acțiunile publice instinctuale, direcția de voință purtată de această idee. Ei ar dori să-i dea vieții direcția – nu în sensul vechilor frazeologii de umbră – ci în sensul realității cerute de timp.
