Se afirmă din diverse părți, de exemplu de către teoreticianul financiar englez Hartley Withers [Nota 46] (în expunerile sale despre «Money and Credit»), că toate problemele care privesc banii sunt atât de încâlcite încât cuprinderea lor în gânduri precise ar întâmpina o dificultate extraordinar de mare.
Această părere poate fi valabilă pentru multe probleme ale vieții sociale. Dar trebuie să ne gândim și la ce consecințe are în viața socială faptul că oamenii își configurează colaborarea după impulsuri care-și au rădăcinile în gânduri imprecise, sau măcar greu determinabile. Căci astfel de gânduri nu constituie numai o lipsă de înțelegere care face cunoașterea confuză, ci ele sunt forțe active în viață. Gradul lor de imprecizie trăiește mai departe în organizațiile care iau naștere sub influența lor. Și din astfel de organizații iau naștere raporturi sociale incapabile de viață.
Pe recunoașterea faptului că omenirea civilizată trăiește în prezent în raporturi ce provin din astfel de impulsuri de gândire confuză, trebuie să se bazeze orice înțelegere sănătoasă a „problemei sociale”. Această problemă se revelează pentru început din perceperea necesităților în care se află omenirea actuală. Iar oamenii sunt prea puțin dispuși să urmărească într-un mod cu adevărat obiectiv calea care duce de la perceperea acestor necesități la gândurile omenești în care își au ele izvorul. În urmărirea acestei căi – de la pâine la gânduri – se vede însă prea adesea un idealism nepractic. Nu se recunoaște caracterul nepractic al unei practici de viață, cu care oamenii s-au obișnuit, dar care se bazează totuși pe gânduri incapabile de a trăi.
Asemenea gânduri incapabile de a trăi sunt conținute în actuala existență socială. Dacă ne străduim să ajungem într-adevăr la fondul „problemei sociale” va trebui să vedem cum consecințele celei mai materialiste vieți pot fi cuprinse practic numai dacă se abordează gândurile din care provine colaborarea oamenilor într-o comunitate socială.
În orice caz, în ziua de azi nu lipsesc indicațiile în privința acestor gânduri în diferitele cercuri ale vieții. Oamenii a căror activitate este legată de esența proprietății funciare vorbesc despre faptul că sub influența impulsurilor economice populare recente, proprietatea funciară poate fi tratată ca „marfă” în legătură cu vânzarea și cumpărarea. Și ei sunt de părerea că acest lucru este dăunător vieții sociale. Asemenea păreri nu duc la consecințe practice, deoarece oamenii din alte cercuri de viață nu acceptă justificarea lor din cauza propriilor lor interese.
Observarea conformă cu realitatea a unor astfel de fapte ar trebui să ducă la forța de a încerca rezolvarea „problemei sociale”. Pentru că o astfel de observare poate arăta că acela care se opune cerințelor justificate ale vieții sociale pentru că el este de acord cu gânduri existente în cercul său de viață care nu se află în acord cu aceste cerințe, își va submina, în ultimă instanță, și bazele pe care sunt clădite propriile sale interese.
O asemenea observare poate fi realizată din importanța socială a proprietății funciare. Observarea se poate face dacă se are în vedere modul în care acționează orientarea pur capitalistă a economiei populare asupra măsurării valorii proprietății funciare. Această orientare are drept consecință faptul că un capital își creează legile sale pentru înmulțirea lui, legi care nu mai corespund, în anumite domenii de viață, condițiilor cărora le este îngăduit să colaboreze în mod sănătos la înmulțirea capitalului.
Acest lucru poate fi observat într-un mod deosebit de limpede în cazul proprietății funciare. Faptul ca un anumit ținut să devină rodnic într-o anumită manieră poate fi întru totul necesar datorită condițiilor de viață. Aceste condiții pot fi de tip moral. Ele se pot afla în relațiile spirituale culturale. Se poate însă ca împlinirea acestor condiții să furnizeze un capital mai redus decât depunerea capitalului într-o altă întreprindere. Orientarea pur capitalistă duce în acest caz la renunțarea exploatării solului după punctele de vedere caracterizate și care nu sunt pur capitaliste, și la valorificarea lui în așa fel încât rentabilitatea capitalului să se ridice la nivelul la care ar ajunge în cealaltă întreprindere. De aceea producerea de valori care pot fi deosebit de necesare pentru adevărata civilizație va fi suprimată în felul acesta. Și astfel, sub influența acestei orientări ia naștere o apreciere a valorii bunurilor care nu-și mai poate avea rădăcinile în interacțiunea firească pe care ar trebui să o aibă oamenii cu natura și cu viața spirituală, dacă e ca acestea să-l satisfacă din punct de vedere trupesc și sufletesc.
Este ușor de ajuns la concluzia că orientarea capitalistă a economiei populare are efectele caracterizate și deci că ea trebuie înlăturată. Se pune numai întrebarea dacă prin această înlăturare nu se înlătură totodată și bazele fără de care civilizația contemporană nu poate să existe.
Cel care vede orientarea capitalistă drept simplu intrus în viața economică modernă, va cere înlăturarea acesteia. Dar cine recunoaște că viața contemporană acționează în organismul social prin împărțirea și diferențierea muncii, acela se poate gândi cum să excludă fenomenul secundar care apare ca aspectul de umbră al acestei orientări din viața socială. Căci pentru el este limpede că metoda de lucru capitalistă este o consecință a acestei vieți și că aspectele ei de umbră pot apărea numai atâta timp cât în aprecierea bunurilor vieții se afirmă exclusiv punctul de vedere al capitalului.
De aceea se pune problema de a lucra în sensul dezvoltării unei structuri a organismului social prin care aprecierea înmulțirii capitalului să nu fie singura putere care să constrângă ramurile de producție ale vieții economice, ci în care înmulțirea capitalului să fie expresia pentru o configurare a acestei vieți care să țină cont de toate cerințele corporale și spirituale ale omului.
Celui care își organizează modul de gândire din punctul de vedere unilateral al înmulțirii capitalului sau, ceea ce este o consecință necesară a acesteia, în funcție de ridicarea salariilor, aceluia i se sustrage privirea nemijlocită a efectelor domeniilor de producție individuale asupra circuitului economic. Dacă se pune problema înmulțirii capitalului sau ridicării salariilor, este indiferent în ce ramură de producție se petrece acest lucru. Relația firească a oamenilor cu ceea ce produc este subminată. Mărimea valorii capitalului sau al salariului rămâne aceeași dacă în locul unui tip de marfă se obține o alta, sau dacă se schimbă un tip de muncă cu un altul. Însă în felul acesta bunurile vitale devin mărfuri numai atunci când pot fi dobândite sau vândute prin cantitatea de capital în care specificul lor nu-și găsește expresia.
Acest caracter de marfă este purtat numai de acele bunuri vitale care sunt consumate nemijlocit de către oameni. Căci în privința valorii lor, omul are un etalon nemijlocit în necesitățile sale corporale sau sufletești. Un asemenea etalon nu există în om nici pentru proprietatea funciară nici pentru mijloacele de producție realizate artificial. Aprecierea valorii acestora depinde de mulți factori, care devin comprehensibili numai atunci când se cuprinde cu privirea întreaga structură socială a vieții omenești.
Dacă din interese culturale este necesar ca un anumit ținut să fie tratat într-un mod care să producă un beneficiu mai mic din punct de vedere al capitalului decât cel al unei alte întreprinderi, atunci acest beneficiu mai redus nu va putea aduce pagube de durată societății. Deoarece beneficiul mai redus al unei ramuri de producție trebuie să acționeze după un timp asupra celorlalte ramuri în sensul ca și prețul produselor acestora să scadă. Numai că punctul de vedere momentan, care nu poate fi un altul decât acela de a ține cont de valoarea egoismului, se sustrage din acest context. În cazul simplelor raporturi de piață, în care domină numai cererea și oferta, este posibilă numai luarea în considerare a acestei valori de egoism. Acest raport poate fi învins numai dacă asociațiile reglează schimbul și producția bunurilor de consum prin observarea rațională a necesităților omenești. Astfel de asociații pot pune în locul simplei cereri și al simplei oferte rezultatele negocierilor realizate în conformitate cu contractul dintre cercurile de consumatori și producători pe de o parte și dintre cercurile de producători individuali pe de altă parte. Dacă, în cadrul acestor observații, se exclude posibilitatea ca un om să se poată erija în a aprecia ce fel de necesități îi este îngăduit unui altuia să aibă, atunci fundamentul acestor negocieri va fi constituit numai din ceea ce se poate împlini din condițiile firești ale economiei și posibilitățile de lucru omenești.
Dominarea circuitului economic prin orientarea pur capitalistă și de salariu face imposibilă viața pe asemenea baze. Prin această orientare, în viață sunt schimbate valori pentru care nu există în realitate un etalon de măsură comun: proprietatea funciară, mijloacele de producție și bunurile care servesc consumului nemijlocit. Ba chiar forța de muncă umană și valorificarea capacităților spirituale ale omului sunt aduse la dependența de un etalon abstract, acela al capitalului și al salariului, fapt care face să dispară în judecata omenească și în preocupările omenești relația firească a omului cu câmpul său de activitate.
Numai că în viața contemporană a omenirii nu este posibil să se stabilească acea relație a omului cu bunurile vitale care mai era încă posibilă atunci când predomina economia naturală sau când predominau forme mai simple de economie bancară. Diviziunea socială și a muncii, care au devenit necesare mai recent, îl separă pe om de beneficiarul produselor muncii sale. Această realitate, împreună cu consecința sa, aceea a diminuării interesului nemijlocit față de performanță, nu poate fi contracarată fără subminarea vieții civilizate moderne. Dispariția unui anumit tip de interes față de muncă trebuie considerată ca rezultat al acestei vieți. Dar nu este îngăduit ca acest interes să dispară fără ca altele să pătrundă în locul lor. Pentru că omul trebuie să lucreze și să viețuiască în comunitatea socială cu o participare lăuntrică.
Noile interese necesare vor lua naștere din viața spirituală și cea juridică, ce vor deveni autonome. Din aceste două domenii autonomizate vor proveni impulsurile care corespund altor puncte de vedere decât cele ale simplei măriri de capital și de mărime a salariului.
O viață spirituală liberă creează, din adâncurile entității omenești, interese care îi încadrează omului munca și întreaga sa acțiune în societate într-un mod plin de sens și de conținut. O asemenea viață spirituală determină în oameni conștiența că ei se încadrează cu capacitățile lor într-un mod plin de sens în existență, deoarece ea cultivă aceste capacități de dragul lor. Sub influența capacităților astfel cultivate, societatea va prelua întotdeauna un caracter în care acestea să se poată manifesta. Viața juridică și viața economică vor prelua un aspect corespunzător acestor capacități dezvoltate. Într-o viață spirituală care este reglată din domeniul politico-juridic sau care cultivă și ia în considerare capacitățile omenești în funcție de eficiența lor economică, propriile interese nu vor putea ajunge niciodată la o deplină dezvoltare.
O asemenea viață spirituală va furniza, în strădaniile sale artistice și de cunoaștere, adaosuri „idealiste” sau satisfacerea prin conținutul concepției despre lume a unor necesități și griji care ies din viața socială, ajungând într-un domeniu mai mult sau mai puțin străin de viață. Poate pătrunde viața numai o viață spirituală liberă, deoarece aceasta are posibilitatea să configureze viața, din sine însăși. În cartea mea Puncte centrale ale problemei sociale am încercat să arăt că într-o asemenea viață spirituală pot fi găsite impulsurile care să situeze pe un tărâm social sănătos administrarea capitalului. Capitalul poate fi administrat în mod rodnic numai de către acele persoane sau grupuri de persoane cărora le sunt proprii acele capacități omenești de a organiza în serviciul societății umane acele prestații care necesită capital. De aceea este necesar ca astfel de persoane sau grupuri de persoane să administreze un capital numai atâta timp cât o pot face prin propriile lor capacități. În cazul în care acest lucru nu se mai întâmplă, capitalul trebuie transferat altor persoane care posedă aceste capacități. Iar deoarece în cadrul vieții spirituale libere dezvoltarea capacităților omenești se realizează exclusiv din impulsurile acestei vieți spirituale, administrarea capitalului în circuitul economic va deveni un rezultat al dezvoltării de forțe spirituale. Iar aceasta poartă în viața economică toate acele interese ce iau naștere pe tărâmul său.
O viață juridică independentă creează relații între oamenii ce trăiesc într-o comunitate socială care îi determină pe aceștia să lucreze unul pentru altul, chiar dacă unii oameni nu pot avea un interes direct pentru obținerea anumitor produse ale muncii. Acest interes se transformă în interesul pe care îl poate avea un om față de munca pentru o colectivitate umană la a cărei structurare juridică participă și el. Participarea la viața juridică autonomă poate deveni baza pentru un impuls deosebit față de viață și muncă, pe lângă trezirea intereselor economice și spirituale. Omul poate să-și îndrepte privirile întorcându-le de la propriile sale realizări asupra comunității umane în care se încadrează, împreună cu tot ceea ce se revarsă de acolo pur și simplu prin faptul că el este un om major și fără a lua în considerare capacitățile sale spirituale, și fără ca locul de muncă pe care îl ocupă el în cadrul economiei să exercite vreo acțiune asupra acestui raport. Produsul muncii își va iradia valoarea asupra acestei munci dacă se întrezărește modul cum servește el comunității umane în care fiecare este întrețesut atât de omenește. Însă această întrețesere nu poate determina nimic altceva decât o viață juridică autonomă, pentru că numai acesta este domeniul în care fiecare om îl poate întâmpina pe celălalt cu aceleași interese unanime. Orice alt domeniu trebuie să determine, în conformitate cu natura sa, diferențieri în funcție de capacitățile individuale sau de conținutul muncii, și numai domeniul juridic creează punți peste toate aceste diferențieri.
În privința administrării capitalului, autonomia vieții spirituale determină ca înmulțirea acestuia să nu fie un scop nemijlocit, ci să apară numai ca o consecință firească a altor impulsuri ce rezultă din corelațiile obiective ale capacităților omenești cu domeniile de activitate.
Numai din asemenea puncte de vedere care nu se află în cadrul orientării capitaliste, poate obține organismul social o structură în care serviciile și contraserviciile omenești să-i găsească o compensare satisfăcătoare. Și la fel ca în domeniul orientării capitaliste se poate proceda și în alte domenii, în care viața modernă a oamenilor a desprins condițiile de viață de contextul natural.
Prin autonomizarea vieții spirituale și a celei juridice, atât mijloacele de producție cât și proprietatea funciară și forța de muncă omenească vor pierde caracterul de marfă. (Căile pe care se petrece acest lucru sunt descrise mai amănunțit decât o pot realiza aici, în cartea mea Puncte centrale ale problemei sociale) În domeniile juridic și spiritual devenite autonome își vor avea rădăcina impulsurile din care se vor putea realiza mijloacele de producție, pe baza cărora se va putea transfera proprietatea funciară fără raport de vânzare-cumpărare, și pe baza cărora se va realiza activitatea omenească.
Însă în felul acesta vor fi create prin forțele omenești formele adecvate vieții civilizate actuale din cadrul conviețuirii sociale. Și numai din asemenea forme poate lua naștere satisfacerea optimă a necesităților omenești. Într-o societate organizată pe baze pur capitaliste și de salarizare, omul individual își poate afirma capacitățile și forțele numai în măsura în care acestea își găsesc contravaloarea în obținerea de capital. Încrederea prin care cineva își pune la dispoziție forțele sale pentru acțiunile celuilalt se întemeiază acolo numai pe perspectiva că acel celălalt trăiește în condiții care pot insufla încredere unui mod de gândire capitalist. În viața socială, munca prin încrederea în performanțele celuilalt înseamnă acordare de credit. Complicarea vieții moderne a făcut mereu ca ceea ce pentru culturile anterioare a constituit trecerea de la economia naturală la economia financiară, să devină în ziua de azi muncă pe baza acordării de credit. Ne aflăm într-o epocă în care viața face necesar ca un om să lucreze cu mijloacele pe care i le pune la dispoziție un altul, sau societatea, prin încredere în capacitatea sa de muncă. În procesul capitalist de lucru însă, legătura umană cu condițiile de viață este complet pierdută prin regimul de credit. Acordarea de credit în perspectiva înmulțirii corespunzătoare a capitalului și munca din punctul de vedere că încrederea acordată va fi justificată din punctul de vedere al capitalului, devin mobilele acordării creditului. Însă aceasta are ca rezultat în organismul social faptul că oamenii sunt aduși sub puterea transferului de capital într-o manieră străină de viață, situație pe care ei o vor simți ca fiind nedemnă de om în clipa în care vor deveni pe deplin conștienți de ea.
Dacă se acordă credit pe proprietatea funciară, acest lucru se poate realiza într-o viață socială sănătoasă numai din punctul de vedere că unui om sau unui grup de oameni dotat cu capacitățile necesare i se dă posibilitatea să dezvolte o întreprindere de producție care pare să fie justificată din toate condițiile culturale ce se iau în considerare. Dacă se acordă credit pe proprietatea funciară dintr-o orientare pur capitalistă, se poate întâmpla ca acestuia să i se sustragă determinarea sa favorabilă și ca el să dobândească o valoare de marfă, corespunzătoare acordării acestui tip de credit.
O acordare corectă de credit presupune o structură socială prin care bunurile vitale află o evaluare ce-și are rădăcinile în relația lor cu satisfacerea necesităților corporale și spirituale ale oamenilor. O viață spirituală și juridică autonomă îi aduce pe oameni la recunoașterea și afirmarea plină de viață a acestei relații. În felul acesta, circuitul economic este configurat în așa fel încât aprecierea producției este legată de ceea ce necesită oamenii, și nu o lasă să fie dominată de puterile pentru care necesitățile omenești concrete par să fie dizolvate pe scala abstractă a capitalului și salariilor.
Viața economică din organismul social tripartit se formează prin colaborarea asociațiilor constituite din necesitățile de producție și interesele de consum. Acestea vor decide în privința acordării și a preluării creditelor. În tratativele acestor asociații vor juca un rol decisiv impulsurile care intervin în viața economică din domeniul spiritual și din cel juridic. Pentru astfel de asociații nu există necesitatea unei orientări pur capitaliste. Căci fiecare asociație se va afla în interacțiune reciprocă cu celelalte. În felul acesta, interesele unilaterale ale unei ramuri de producție vor fi reglate prin cele ale celorlalte ramuri.
Răspunderea pentru acordarea creditului și preluarea creditului va reveni asociațiilor. În felul acesta, importanța capacităților individuale ale fiecărei personalități nu este prejudiciată, ci abia în felul acesta se poate ea afirma pe deplin. Fiecare om este răspunzător în fața asociației sale de cea mai bună performanță posibilă lui; iar asociația este răspunzătoare față de celelalte asociații pentru folosirea, în conformitate cu țelurile propuse, a performanțelor individuale. Într-o astfel de repartizare a responsabilității stă garanția faptului că activitatea de producție se desfășoară din puncte de vedere care-și corectează reciproc unilateralitatea. Căci la baza producției nu stau imboldurile de câștig ale individului izolat în viața colectivă, ci necesitățile care acționează obiectiv ale comunității. În nevoia pe care o constată o asociație va putea consta motivul acordării creditului de către o altă asociație.
Cel care rămâne la mersul obișnuit de gândire va spune că acestea sunt gânduri „frumoase”, dar cum să se ajungă de la viața prezentă la o viață care să se bazeze pe astfel de idei? Se pune problema de a vedea că cele propuse aici pot fi transpuse realmente în realitate. Numai că este necesar să se facă începutul prin constituirea asociațiilor caracterizate. Faptul că acest lucru este posibil fără doar și poate, nu trebuie contestat de nimeni care are un simț sănătos pentru realitățile vieții. Astfel de asociații constituite pe baza ideii de tripartiție se pot realmente alcătui la fel de bine ca și societățile în sens extins ale vechilor organizații. Însă este posibil și orice raport economic între noile asociații și vechile organizații. Nu trebuie să ne gândim că vechiul trebuie complet distrus, și înlocuit în mod artificial prin nou. Noul se alătură vechiului. El trebuie să-și dovedească justificarea prin forța sa lăuntrică; vechiul este eliminat din organizația socială. Ideea tripartiției nu este un program care să ceară ca în întregul organism social tot ceea ce este vechi să înceteze și toate lucrurile să fie „organizate” într-un mod nou. Această idee poate fi înfăptuită pornind de la alcătuirea organizațiilor sociale individuale. Transformarea întregului se va realiza atunci prin răspândirea vieții din configurațiile sociale individuale. Și deoarece această idee poate fi activă în această direcție, ea nu constituie o utopie ci o forță adecvată realității.
Esențialul este că prin ideea tripartiției se aduce o înțelegere socială obiectivă oamenilor reuniți în organismul social. Prin impulsurile care vin din viața spirituală și juridică autonome, punctele de vedere economice sunt rodnicite într-un mod obiectiv. Fiecare om devine, într-un anumit sens, colaborator la realizările tuturor. Această colaborare este intermediată prin participarea sa la viața spirituală liberă, prin interesele create pe teren juridic, prin relațiile reciproce dintre asociațiile economice.
Eficiența organismului social este oarecum reconvertită sub influența ideii de tripartiție. Omul trebuie să vadă în prezent, în înmulțirea capitalului și în mărimea salariului, semnele caracteristice prin care el este încadrat corespunzător în organismul social. În organismul social tripartit, capacitățile individuale ale fiecărui om vor da eficiența optimă a muncii în comun, în acord cu relațiile interumane provenite de pe tărâmul juridic și al producției economice bazată pe activitatea asociațiilor, ca și pe circulația și consumul mărfurilor. Iar înmulțirea capitalului, respectiv compensarea activității cu contraserviciul corespunzător vor apărea la lumina zilei drept consecințe ale activității și organizărilor sociale.
Ideea tripartiției vrea să comute activitatea de transformare și clădire de la reformele în domeniul în care joacă un rol numai efectele sociale, în domeniul cauzelor. În cazul acceptării sau respingerii acestei idei se pune problema dacă avem voința să pătrundem până la acest domeniu al cauzelor. Iar această voință trebuie să ducă de la considerarea organizațiilor exterioare la oamenii care determină formarea acestor organizații. Viața contemporană a introdus în multe domenii diviziunea muncii. Aceasta constituie o cerință a organizațiilor exterioare. Ceea ce a fost determinat prin separarea domeniilor de muncă trebuie să-și găsească compensarea în raporturile umane interactive pline de viață. Diviziunea muncii îi separă pe oameni; forțele care le vor veni din cele trei părți componente devenite autonome ale organismului social îi vor reuni din nou. Viața noastră socială are amprenta faptului că separarea oamenilor și-a atins punctul culminant al dezvoltării ei. Acest lucru trebuie recunoscut prin experiența de viață. Pentru cel care îl recunoaște, pentru acela devine o revendicare necesară a timpului faptul de a se gândi la pășirea pe calea care duce la reunire.
Manifestări concrete ale vieții economice, cum ar fi circulația ce devine tot mai intensă a creditului, aruncă lumină asupra acestei cerințe a timpului. Cu cât tendința spre orientarea capitalistă devine mai puternică, cu cât se dezvoltă mai mult economia financiară, cu cât devine mai activ spiritul de întreprindere, cu atât mai mult se dezvoltă circulația creditului. Însă acesta trebuie să trezească într-o gândire sănătoasă necesitatea de pătrundere a lui cu o adevărată înțelegere relativ la producerea reală a bunurilor și a necesităților omenești în privința anumitor bunuri. La urma urmelor el va putea acționa sănătos numai atunci când cel care acordă creditul se simte răspunzător pentru ceea ce se întâmplă prin faptul că el își acordă creditul, și când cel care primește creditul prin relațiile economice – prin asociații – în care se află încadrat, oferă celui care acordă creditul un suport pentru această responsabilitate. Într-o economie populară sănătoasă nu se poate pune pur și simplu problema ca creditul ca atare să favorizeze spiritul de întreprindere, ci să existe organizații prin care spiritul de întreprindere să se manifeste în social în modul cel mai favorabil.
Din punct de vedere teoretic, aproape nimeni nu se va îndoi de faptul că este necesară o creștere a sentimentului de responsabilitate în actualul circuit economic. Însă această creștere depinde de crearea de asociații prin a căror activitate să i se pună dinaintea ochilor într-adevăr fiecărui om ceea ce se întâmplă în comunitatea socială prin modul său de acțiune.
Se afirmă pe bună dreptate de către personalități a căror sarcină de viață este legată de cultivarea pământului, și care de aceea au experiență în acest domeniu, că aceluia care are de administrat o proprietate funciară nu îi este îngăduit să o considere pe aceasta ca pe o marfă obișnuită, și că de aceea și creditul pe teren ar trebui acordat în alt mod decât creditul pe marfă. Însă este imposibil ca în actualul circuit economic asemenea cunoștințe să dobândească o importanță practică, dacă în spatele persoanelor individuale care le afirmă nu se află asociațiile care, prin relațiile existente în domeniul economic, să confere cultivării pământului un alt caracter decât oricărei alte ramuri de producție.
Este întru totul de înțeles că unii oameni spun, relativ la aceste afirmații: La ce folosesc toate astea, devreme ce, la urma-urmelor, necesarul omenesc este stăpânul întregii producții și, de exemplu, nimeni nu poate ajunge la acordarea sau primirea de credit dacă nu justifică prin ceva, sub o formă oarecare, această necesitate. S-ar putea chiar spune că la urma-urmelor tot ceea ce s-a spus despre măsurile sociale nu constituie altceva decât o configurare conștientă a ceea ce se reglează desigur și de la sine, în mod automat, ca „cerere și ofertă”. Dar celui care privește mai atent lucrurile îi va deveni transparent faptul că la expunerile asupra problemei sociale ce pornesc de la ideea tripartiției organismului social nu se pune problema de a înlocui circulația liberă a mărfii aflată sub semnul cererii și ofertei, cu o economie dirijată, ci de a configura valoarea reciprocă a bunurilor de viață în așa fel încât valoarea esențială a produselor unui om să corespundă valorii celorlalte bunuri de care are nevoie producătorul în timpul necesar acestei produceri. Se poate ca cererea să decidă în privința faptului dacă vrem să producem un bun în sistemul de orientare capitalist; dar faptul ca un bun să poată fi produs la un preț care să corespundă valorii sale în sensul caracterizat, în această privință nu poate decide numai cererea. Decizia poate fi determinată numai de organizații prin intermediul cărora aprecierea bunurilor vitale individuale se realizează din întreg organismul social. Cel care se îndoiește de faptul că asemenea organizații merită să fie realizate, nu vede că în cazul în care domnește simpla cerere și ofertă, se atrofiază necesitățile omenești a căror satisfacere ar duce la creșterea civilizației organismului social; și lui îi lipsește simțul față de o strădanie care vrea să încadreze satisfacerea unor asemenea necesități printre impulsurile organismului social. Strădania înspre tripartiția organismului social își vede conținutul său în crearea compensării dintre necesitățile omenești și valoarea prestațiilor omenești.
