Cel care se pregătește, în ziua de azi, în instituțiile actuale, pentru profesiunea de pedagog, preia cu sine în viață multe principii bune în privința esenței educaționale și a artei predării. Iar buna voință de a și aplica aceste principii există fără îndoială la mulți dintre aceia cărora le revine aceasta drept sarcină. Cu toate acestea, există o insatisfacție considerabilă în acest domeniu al vieții. Apar mereu noi țeluri, sau țeluri aparent noi, care ar trebui să țină cont mai bine de cerințele naturii omenești și ale vieții sociale, decât acelea care au provenit din civilizația generală a omenirii contemporane. Ar fi nedrept să nu recunoaștem că arta educației și a predării a avut, de mai bine de un secol, printre cei care au cultivat-o, personalitățile cele mai nobile, purtate de un înalt idealism. Ceea ce s-a incorporat în istorie provenind de la aceștia reprezintă o bogată comoară de înțelepciune pedagogică și de indicații entuziaste pentru voința educatorilor, pe care învățătorul în formare le poate prelua.
Abia dacă se poate contesta că pentru orice lipsă descoperită pe tărâmul educației și al predării au apărut idei conducătoare la marii pedagogi de până acum, idei prin a căror aplicare s-a putut aduce un ajutor. Insatisfacția ce se constată nu se poate afla în lipsa unui astfel de sistem educațional cultivat cu grijă; ea nu se poate afla nici în lipsa de bună voință la aceia care sunt activi în educație și predare. Dar, cu toate acestea, ea nu este nejustificată. Iar acest fapt este dovedit de experiențele de viață fiecărui om nepărtinitor.
De astfel de sentimente au fost pătrunși aceia care au participat la întemeierea școlii Waldorf din Stuttgart. Emil Molt, întemeietorul acestei școli, și autorul acelui articol care urmează să dea direcția tipului de educație și învățământ și căruia îi incumbă să participe și mai departe la continuarea acestei direcții, și toți ceilalți, au voit să rezolve prin această școală o sarcină pedagogică și socială.
La încercarea de a rezolva sarcina pedagogică se pune problema de ce bunele principii educaționale existente nu mai duc la rezultate satisfăcătoare într-o măsură crescândă. – Se recunoaște, de exemplu, că ar trebui observată individualitatea în dezvoltare a copilului pentru dobândirea ideii conducătoare în învățământ și educație. Acest punct de vedere este recunoscut drept corect în toate variantele sale.
Dar în ziua de azi există piedici puternice în acceptarea acestui punct de vedere. Deoarece el necesită, pentru a fi pus într-adevăr în practică, o cunoaștere a sufletului care să cuprindă într-adevăr ființa omului. Căci concepția despre lume care predomină în formarea spirituală a prezentului nu duce la așa ceva. Această concepție despre lume consideră că are un teren sigur sub picioare numai atunci când poate stabili legi cu valabilitate generală. Legi care să fie formulate în concepte imuabile și apoi să poată fi aplicate în cazurile individuale. Și oamenii se obișnuiesc cu strădania înspre aceste legi atunci când se formează profesional în instituțiile de cultură actuale. Și aceia care sunt formați pentru profesiunea de educatori sunt obișnuiți să gândească în astfel de legi. Dar entitatea sufletească a omului se opune cunoașterii atunci când vrem să o cuprindem prin astfel de legi. Numai natura se lasă cuprinsă în astfel de legi. Dacă vrem să întrevedem ființa sufletească, va trebui să pătrundem legitatea cu forță configuratoare artistică în cunoaștere. Cel care cunoaște trebuie să devină contemplator artistic, dacă vrea să cuprindă sufletescul. Se pot ține prelegeri pe tema faptului că o astfel de cunoaștere nu ar fi o adevărată cunoaștere, pentru că ea implică trăirea personală în cuprinderea lucrurilor. Aceste prelegeri pot avea și multe alte prejudecăți logice, dar lor li se opune realitatea că fără participarea elementului personal lăuntric, fără o cuprindere creatoare, sufletescul nu poate fi cunoscut. Oamenii se sperie de o astfel de participare, căci cred că în felul acesta se ajunge neapărat la elementul personal arbitrar al aprecierii. Și desigur că se ajunge la ac est element arbitrar dacă nu ne însușim o obiectivitate lăuntrică printr-o autoeducație riguroasă.
Însă în felul acesta este indicată deja calea pe care o abordează acela care consideră că există și o adevărată cunoaștere spirituală pe lângă cunoașterea naturii, justificată în domeniul ei. Iar acestei îi revine înțelegerea ființei sufletești. Ea trebuie să aducă o adevărată artă a educației și a predării. Căci ea duce la o cunoaștere a omului, cunoaștere care are în sine idei atât de vii și de mobile încât educatorul le poate transpune în contemplarea practică a fiecărei individualități a copilului. Și abia cel care poate face acest lucru, cerința de a educa și de a preda în funcție de individualitatea copilului, dobândește o semnificație practică.
În epoca noastră, cu intelectualismul ei și cu preferința sa pentru abstracțiuni, se va încerca contestarea celor expuse aici, ridicându-se obiecții de genul că este de la sine înțeles că ideile generale, care au fost dobândite despre ființa omului și din formarea contemporană, sunt individualizate în fiecare caz în parte.
Dar pentru a individualiza corect, în așa fel încât individualitatea particulară a copilului să poată fi condusă prin educație, este necesar să ne fi cucerit printr-o cunoaștere deosebită a spiritului posibilitatea de a vedea ceea ce nu poate fi văzut drept caz particular al unei legi generale, ci care determină legea din contemplarea cazului. Cunoașterea spirituală avută aici în vedere nu duce, după modelul cunoașterii naturii, la reprezentarea ideilor generale, pentru a le aplica pe acestea în cazurile particulare, ci ea îl educă pe om la o dispoziție sufletească ce îi permite să viețuiască văzător cazul particular în particularitatea și autonomia sa. – Știința spirituală urmărește modul în care se dezvoltă omul la vârsta copilăriei și a tinereții. Ea arată că natura copilului între naștere și schimbarea dentiției este în așa fel structurată încât se dezvoltă din impulsul imitației. Ceea ce copilul vede, aude ș.a.m.d. stârnește impulsul de a face la fel. Modul în care se configurează acest impuls este cercetat până în amănunt de știința spirituală. Pentru această cercetare este nevoie de metode care transferă în fiecare punct gândirea unilaterală a legilor în contemplare artistică. Căci ceea ce îl determină pe copil să imite și modul în care o face poate fi realizat numai în acest mod. – În perioada schimbării dentiției se desfășoară o transformare completă în viețuirile copilărești. Anume intervine impulsul de a face sau de a gândi ceea ce face sau gândește un alt om, unul care este resimțit de către copil drept o autoritate, atunci când el consideră această activitate sau gândire drept corectă. Înainte de această vârstă, copilul imită pentru a face din propria ființă drept imaginea mediului înconjurător; după această vârstă copilul nu imită pur și simplu, ci el preia ființa străină în propria sa ființă cu un anumit grad de conștiență. Cu toate acestea, impulsul de a imita se menține alături de acela de a urma o autoritate, cam până pe la vârsta de nouă ani. Dacă se pornește de la manifestările acestor două impulsuri fundamentale din aceste două etape succesive ale vârstei copilăriei, privirea cade pe alte revelări ale naturii copilărești. Învățăm să cunoaștem dezvoltarea plastic-vie a copilului.
Acela care își organizează pe acest tărâm observațiile sale în conformitate cu modul de reprezentare corect pentru obiectele naturii și care este corect și pentru om în măsura în care el este o ființă a naturii, aceluia i se sustrage ceea ce este de fapt esențial. Dar acela care procedează la un tip de observare obiectiv conform acestui domeniu, își ascute privirea sufletească față de entitatea individuală a copilului. Pentru un astfel de om, copilul nu devine un „caz particular”, pe care să-l judece în conformitate cu cazul general, ci o enigmă absolut individuală pe care caută să o dezlege.
Se poate obiecta că acest mod contemplativ de a proceda cu fiecare copil în parte nu este totuși posibil într-o clasă de școală cu un număr mai mare de elevi. Fără să ne exprimăm deocamdată părerea despre un număr prea mare de copii în clasă, trebuie totuși să spunem că un învățător care are această cunoaștere sufletească, așa cum este ea avută în vedere aici, se descurcă mai ușor cu mulți elevi decât un altul care nu are această adevărată cunoaștere sufletească. Căci această cunoaștere sufletească se va revela în întreaga atitudine a personalității învățătorului; ea va da amprenta fiecărui cuvânt al său, fiecărei fapte a sa, iar copiii vor deveni lăuntric activi sub conducerea sa. El nu va trebui să constrângă fiecare elev în parte la activitate, pentru că atitudinea sa generală va acționa asupra fiecărui copil.
Din cunoașterea evoluției copilului rezultă, în mod obiectiv, planul de învățământ și metoda de predare. Dacă se întrevede cum în copil colaborează, în primii ani de școală, impulsul de imitare și impulsul de a se supune unei autorități, atunci se știe cum trebuie, de exemplu, configurată predarea scrisului în acești ani. Dacă o clădim pe intelectualitate, lucrăm împotriva forțelor care se revelează prin impulsul de imitare; dacă pornim de la desen, pe care îl transformăm treptat în scris, dezvoltăm ceea ce tinde să se dezvolte la această vârstă. În felul acesta se poate obține întreg planul de învățământ din natura evoluției copilului. Iar un plan de învățământ obținut în acest mod lucrează în direcția evoluției omenești. El îl face pe om puternic, și oricare alt plan îi atenuează forțele. Iar această atenuare a forțelor își are repercusiunile asupra întregii vieți.
Numai printr-o cunoaștere sufletească de tipul descris este posibil să folosim un principiu educativ cum este acela al necesității de a observa individualitatea naturii copilului.
O pedagogie care vrea să folosească practic ceea ce este susținut de toate principiile bune trebuie clădită pe o adevărată știință spirituală. Altfel ea va putea acționa numai prin intermediul acelor puțini pedagogi care își elaborează instinctiv practica datorită unor fericite predispoziții naturale. Practica pedagogică și didactică de educare și predare din școala Waldorf urmează să fie rodnicită de o adevărată cunoaștere spiritual-științifică a omului. Prin cursul de pedagogie și didactică spiritual-științifică [Nota 47] pe care l-am ținut pentru învățători înainte de deschiderea școlii am voit să-i stimulez pe aceștia în această direcție.
În felul acesta am caracterizat pe scurt sarcina pedagogică a cărei soluționare s-a făcut o primă încercare cu această școală. În școala Waldorf, Emil Molt a creat o organizare corespunzătoare cerințelor sociale ale prezentului. Ea este în primul rând școala elementară generală pentru copiii muncitorilor care lucrează în fabrica Waldorf-Astoria din Stuttgart. Pe lângă acești copii se află însă și cei ai altor categorii sociale, astfel încât caracterul unitar al școlii elementare generale este pe deplin garantat. Aceasta este ceea ce se poate face pentru început. În sens mai cuprinzător, prin școală se va putea rezolva o sarcină socială importantă a viitorului, dacă întreaga organizație socială a esenței școlare este structurată în așa fel încât ea să fie pătrunsă de acel spirit care se afirmă în școala Waldorf în măsura în care este posibil în contextul actual.
Expunerile anterioare arată faptul că orice artă pedagogică trebuie să fie clădită pe o cunoaștere sufletească strâns legată de personalitatea învățătorului. Această personalitate trebuie să se poată manifesta liber în creația sa pedagogică. Acest lucru este posibil numai dacă întreaga administrare a esenței școlare este atribuită sieși în mod autonom, atunci când profesorul executiv are de a face în procesul administrării numai cu profesori executivi. Un pedagog care nu este executiv aflat în administrarea școlii este un corp străin, ca un om care nu este creator din punct de vedere artistic, dar căruia îi revine sarcina să prescrie direcția celor care creează din punct de vedere artistic. Esența artei pedagogice necesită împărțirea corpului didactic între educare-predare și administrarea esenței școlare. În felul acesta, în administrare va domni întru totul spiritul unitar ce se configurează din atitudinile spirituale individuale ale învățătorilor reuniți în comunitatea de predare și educare. Iar în această comunitate va fi valabil numai ceea ce rezultă din cunoașterea sufletească.
O asemenea comunitate este posibilă numai în organismul social tripartit, care are o viață spirituală liberă pe lângă o viață economică și o viață statală orientată democratic, autonome. (Despre esența acestei tripartiții vezi articolele din numerele precedente ale cotidianului Viitorul social) O viață spirituală care-și primește directivele de la administrația politică sau de la puterile vieții economice nu poate cultiva în sânul său o școală ale cărei impulsuri să provină exclusiv de la corpul său didactic. Dar o școală liberă poate încadra în viață oameni care-și pot dezvolta în cadrul statului și al economiei puterea lor deplină, deoarece aceasta este dezvoltată în ei.
Cel care nu este de părerea că relațiile de producție impersonale, sau ceva asemănător, configurează omul, ci recunoaște din realitatea obiectivă că oamenii creează ordinea socială, va vedea și ce însemnătate are o școală care nu este clădită pe păreri partinice sau altele asemănătoare, ci pe ceea ce este adus din adâncurile ființei cosmice în societatea omenească prin generațiile mereu noi ce pășesc în ea. Însă faptul de a recunoaște și de a configura aceasta este posibil numai unei concepții despre lume ca aceea pe care am încercat să o caracterizăm aici. din acest punct de vedere apare profunda importanță socială a unei practici pedagogice întemeiată pe știința spirituală.
Din punctul de vedere al acestei practici pedagogice, unele lucruri trebuie apreciate altfel decât se face acest lucru în prezent de către pedagogi. Și menționăm doar un aspect în această direcție, anume faptul că la școala Waldorf, alături de gimnastica obișnuită și la fel de îndreptățită, a fost așezată euritmia. Această euritmie este un limbaj vizibil. Prin ea, membrele și întregul om, ca și grupuri de oameni, sunt determinați să facă mișcări care exprimă un conținut sufletesc la fel de legic ca și limbajul sau muzica. Întregul om se deplasează în conformitate cu conținutul său sufletesc. Dacă în ziua de azi gimnastica ce acționează direct asupra fortificării corpului și poate acționa cel mult indirect asupra fortificării morale a omului este supraapreciată ca fiind avantajoasă întrucât acționează asupra fizicului, va veni un timp care va recunoaște că arta mișcării – manifestării conținutului sufletesc – a euritmiei contribuie la dezvoltarea atât a fizicului cât și a inițiativei voinței. Căci euritmia cuprinde omul ca întreg, ca trup, suflet și spirit.
Cel care nu lasă să treacă actuala criză a vieții civilizate europene prin fața sa ca într-un fel de somn sufletesc, ci participă pe deplin la ea, acela nu-i poate vedea cauzele numai în organizații exterioare greșite, care necesită o îmbunătățire, ci el trebuie să le caute înlăuntrul gândirii, simțirii și voinței omenești. Atunci însă el va recunoaște printre căile însănătoșirii vieții noastre sociale și pe aceea a educării generațiilor viitoare. Și el nu va trece cu vederea încercarea ce caută în cadrul artei pedagogice mijloacele de a se manifesta și din punct de vedere practic prin principii sănătoase și o bună voință. Școala Waldorf nu este o „școală-reformă”, ca atâtea altele care sunt întemeiate deoarece întemeietorii lor cred că știu unde se află greșeala unui tip sau altuia de educație și învățământ, ci ea este născută din gândul că cele mai bune principii și cea mai bună voință din acest domeniu pot ajunge la eficiență numai atunci când cel care educă și cel care predă este un cunoscător al entității omenești. Și el nu poate fi așa dacă nu dezvoltă o participare vie la întreaga viață socială a omenirii. Deschiderea față de ființa omului preia și întreaga suferință și întreaga bucurie a omenirii ca trăire proprie în sine. Iar printr-un învățător care este cunoscător al sufletului și al omului, întreaga viață socială acționează asupra generației care intră în viață. Din școala sa vor ieși oameni care se pot încadra plini de forță în viață.
