O suferință de nespus și o tristețe profundă trăiesc în sufletele oamenilor prezentului, alături de voința de a aduce clipei istorice incomparabile actuale jertfa curajului, a vitejiei și a iubirii, pe care aceasta o solicită. Pe luptător îl oțelește conștiența că el își pune în joc viața pentru ceva mai prețios, pe care îl are de dat Pământul omenirii. El privește moartea în față cu sentimentul că jertfa sa este cerută de acea viață care poate solicita moartea oricărui om, ca și pe a sa, dintr-un punct de vedere superior. Tați, mame și fii, soții, surori și fiice trebuie să găsească în durerea personală că prin sânge și moarte evoluția omenirii se va înălța la acele țeluri pentru care au fost necesare jertfele și în fața cărora pot fi ele justificate. Comutarea atenției de la viețuirea individuală la viața omenirii, de la ceea ce este trecător la ceea ce viețuiește ca element netrecător în cele trecătoare, sunt solicitate de trăirile acestui timp. Din resimțirea celor ce se petrec se înalță încrederea că cele viețuite trebuie să constituie aurora unei noi epoci a omenirii, ale cărei forțe vor aduce această trăire la deplina ei dezvoltare.
Am dori să privim acum, cu acea înțelegere care caută să înțeleagă și greșelile omenești, și asupra flăcărilor urii ce se aprind. Impresia resimțită de către cineva care compară cele viețuite în prezent cu cele care par deja cucerite prin evoluție de omenirea prezentului, poate fi prea puternică. Unii oameni care au înțeles să se exprime în privința celor cucerite de omenire printr-o deplină participare, au găsit în această privință cuvinte ca acelea pe care le-a rostit eminentul critic de artă german Herman Grimm, decedat în anul 1901. Acesta compară viețuirile omului din vremurile anterioare cu ceea ce aduce prezentul în aceste viețuiri. El spune: „Mi se pare uneori că suntem transpuși într-o nouă existență, și nu am luat cu noi decât bagajul spiritual strict necesar. Este ca și cum condițiile de viață pe deplin modificate ne constrâng la o activitate de gândire pe deplin nouă. Distanțele nu îi mai separă pe oameni. Cu ușurința unui joc, gândurile noastre înconjură suprafața Pământului și zboară de la unul la altul, oriunde ne-am afla. Descoperirea și exploatarea noilor forțe ale naturii reunește toate popoarele într-o activitate comună necondiționată. Noile experiențe, sub a căror presiune concepțiile noastre în privința a tot ceea ce este vizibil și invizibil se modifică într-o alternanță continuă, ne impun noi moduri de observare și în privința istoriei evoluției omenirii.” Înainte de izbucnirea acestui război, orice european avea astfel de sentimente în sufletul său, fiecare în maniera sa individuală. Iar acum ce a făcut răstimpul războiului din ceea ce a determinat asemenea sentimente? Nu este ca și cum trebuia să i se arate omenirii cum va arăta lumea dacă încetează acțiunile multor oameni, acțiuni care constituie roade ale evoluției? Și încă: oare nu ne arată războiul, prin efectele sale îngrozitoare, la ce au trebuit să ducă conflictele dintre popoare, purtate prin mijloacele pe care le-a pus omenirii la dispoziție evoluția ei recentă?
Sentimentele care iau naștere din astfel de trăiri, pot fi zăpăcitoare. Iar din existența confuziilor actuale, noi am vrea să înțelegem de ce mulți oameni nu pot pricepe că războiul însuși aduce spaimă și suferințe, și de ce trebuie să-și categorisească ei adversarii drept „barbari” atunci când o necesitate stringentă îi constrânge să folosească mijloacele de luptă pe care le-a creat perioada contemporană.
Oare cum răsună cuvintele de judecată plină de ură a ființelor germane rostite actualmente de personalități conducătoare în rândul popoarelor cu care Germania se află în prezent în război; cum răsună ele oare pentru un suflet ce resimte drept adevărată expresie a sufletului german, ceea ce a caracterizat deja menționatul Herman Grimm cu puțin înainte de începerea acestui secol drept trăsătură fundamentală în cuprinderea vieții de voință a omenirii actuale? El a scris: „Solidaritatea convingerilor morale [Nota 48] a tuturor oamenilor o constituie astăzi Biserica ce ne unește pe toți. Noi căutăm cu mai multă intensitate ca niciodată o expresie vizibilă a acestei comuniuni. Toate strădaniile cu adevărat serioase ale maselor cunosc doar acest singur țel. Separarea națiunilor nu mai există în acest punct. Noi simțim că în privința concepției etice despre lume nu poate domni o diferență sau o opoziție națională. Noi toți trebuie să ne jertfim pentru patria-mamă; dar faptul de a tânji după clipa în care acestea să se petreacă prin război, sau de a voi să apropiem această clipă, este foarte departe de noi. Asigurarea că menținerea păcii este cea mai sfântă dorință a noastră, nu este o minciună. Cuvintele ‹Pace pe Pământ și între oameni bunăvoire› ne pătrund pe toți. Locuitorii planetei noastre, cuprinși în totalitatea lor ca unitate, sunt cuprinși de un sentiment de înțelegere generală… Omenirea ca totalitate se recunoaște ca fiind supusă unei jurisdicții invizibile ce tronează printre noi, pe care nu îi este îngăduit să o considere o nenorocire, și în fața procedeelor justițiare ale căreia trebuie să caute să-și adapteze conflictele interioare. Cu o strădanie plină de teamă își caută drepturile. Cât de mult se străduiesc astăzi francezii să prezinte războiul împotriva Germaniei, pe care îl intenționează, drept o cerință morală a cărei recunoaștere o pretind și de la alte popoare, chiar și de la Germani.” Activitatea de o viață a lui Herman Grimm este întemeiată prin toate rădăcinile ei în viața spirituală germană, în așa fel încât se poate spune: Atunci când cineva formulează astfel de gânduri este ca și cum el ar fi pătruns de conștiența că vorbește exprimând misiunea spirituală a poporului său. El folosește cuvinte în privința cărora putem avea certitudinea că dacă poporul german, ca totalitate, s-ar putea exprima, el ar folosi desigur asemenea cuvinte pentru a-și exprima atitudinea în privința propriei sale voințe din cadrul întregii omeniri. Herman Grimm nu vrea să spună că prin ceea ce există ca dispoziție în viața prezentă a omenirii s-ar putea împiedica războaiele. El vorbește despre faptul că trebuie să aibă gândul că francezii vor un război împotriva Germaniei. Însă convingerea lui Herman Grimm atunci când exprima gânduri cum sunt cele tocmai expuse, trebuie să fi fost aceea că această dispoziție și-ar dovedi forța prin război. Adversarii poporului german vorbesc în prezent ca și cum pentru ei este o certitudine că singura cauză a acestui război ar consta numai în aceea că germanilor le lipsește înțelegerea față de o astfel de dispoziție. Și ca și cum rezultatul acestui război ar trebui să fie ca germanii să fie constrânși să înțeleagă o asemenea dispoziție. Ca și cum spiritele germane eminente și-ar fi luat sarcina să șteargă această dispoziție din cadrul poporului lor.
Putem auzi acum numele unor personalități germane pronunțate într-un mod plin de ură. Nu numai de către scriitori, ci și de unii conducători spirituali ai popoarelor aflate în război cu Germania. Ba asemenea voci se aud chiar și din țări care nu sunt în război cu Germania. Și printre aceste personalități de care vorbeam se află, de exemplu, istoricul poporului german, Heinrich von Treitschke [Nota 49]. Germanii, care-și formează gânduri despre importanța științifică și ființa personalității lui Treitschke, formulează diferite aprecieri în privința valorii sale. Pentru moment, nu ne interesează din ce puncte de vedere sunt formulate aceste aprecieri, și dacă ele sunt justificate sau nu, iar în privința aprecierilor adversarilor specificului german putem spune că determinant estre un cu totul alt punct de vedere. Acești adversari vor să vadă în Treitschke o personalitate care a acționat asupra neamului german actual în așa fel, încât în prezent poporul german să se considere în toate privințele drept poporul cel mai dotat, și care vrea din această cauză să le constrângă pe celelalte popoare să-i accepte conducerea, considerând că dobândirea puterii se ridică deasupra tuturor drepturilor. Dacă Treitschke ar mai trăi și ar auzi judecățile adversarilor germanilor în privința persoanei sale, el și-ar putea aminti de cuvintele pe care le-a redactat în 1861 ca expresie a sentimentelor sale cele mai profunde în tratatul «Libertatea» [Nota 50]. Acolo el vorbea despre acel tip de oameni care pun imediat o barieră în calea considerației și răbdării lor în cazul când ascultă păreri străine iar din cadrul acelor păreri le parvine ceva care nu le place. La astfel de oameni – consideră Treitschke – gândul se învăluie în afecte, și el spune: Atâta timp cât mai există un asemenea mod de a așeza frazele născute sub impulsul afectelor în locul judecăților, „atâta timp mai trăiește încă în noi, chiar dacă într-o formă atenuată, spiritul fanatic al acelor zeloși care menționau păreri străine numai pentru a dovedi că aceia care le-au formulat și-au cucerit pe drept cuvânt pretenția la fundul iadului”. Un om care, ca francez printre francezi, sau italian printre italieni ar fi acționat la fel ca Treitschke, nu le-ar fi apărut germanilor drept ademenitor al francezilor sau italienilor. Treitschke a fost un istoric și un politician care a conferit tuturor judecăților sale o amprentă cu efect profund, provenită dintr-o simțire intensă și hotărâtă. Tot o asemenea amprentă au avut și judecățile pe care le-a exprimat poporului său din iubirea pentru germani. Însă toate aceste judecăți erau purtate de sentimentul că nu numai sufletul său vorbește așa, ci însăși desfășurarea istoriei germane. În încheierea «Cuvântului înainte» al celei de-a cincea părți a lucrării sale «Istoria germană în secolul XIX», se află cuvintele: „pe cât de sigur este că un om poate înțelege [Nota 51] numai ce iubește, tot atât de sigur este că numai o inimă puternică ce resimte destinul patriei sale ca pe o suferință sau o fericire trăită de sine însuși, poate conferi descrierii istorice adevărul său lăuntric. În această putere a firii, și nu numai în forma desăvârșită, constă mărimea istoricilor Antichității”. Unele judecăți formulate de Treitschke în privința celor viețuite de poporul german datorită altor popoare pot apărea acestor popoare ca prejudecăți severe. Poate recunoaște modul în care trebuie înțelese aprecierile lui Treitschke din această direcție numai acela care zărește și amărăciunea pe care Treitschke o îndrepta adesea împotriva a ceea ce găsea el drept demn de mustrare în cadrul propriului său popor. Treitschke avea cea mai profundă iubire față de poporul său, iubire ce ardea ca un foc nobil în sufletul său, dar el considera că nu este rău dacă judeci cu severitate ceea ce iubești mai mult. Și este ușor de imaginat că se pot găsi dușmani ai poporului german care să-și extragă din operele lui Treitschke o sumă de exprimări, cărora să le ia apoi nuanța de iubire pe care o aveau la Treitschke și să le acopere cu nuanța urii lor; în felul acesta ei își pot pregăti arme-cuvânt împotriva poporului german. Iar aceste arme-cuvânt nu ar fi mai rele decât cele pe care le azvârlă împotriva imaginii desfigurate a lui Treitschke pentru a răni poporul german. Herman Grimm, care știa să îl prețuiască pe Treitschke și era familiarizat cu el și cu modul său personal de a fi, a scris, la câtva timp după moartea acestuia, următoarele cuvinte: „Puțini au fost atât de îndrăgiți [Nota 52], dar și atât de urâți ca el”. Grimm l-a reunit pe Treitschke împreună cu istoricii germani Curtius [Nota 53] și Ranke [Nota 54] într-o triadă a învățătorilor germani, în privința cărora el s-a exprimat astfel: „Erau prietenoși și familiari în comportament. Căutau să-și încurajeze ascultătorii. Recunoșteau ceva merituos oriunde îl întâlneau. Nu încercau să-și submineze adversarii. Nu aveau nici un partid și nici tovarăși de partid. Își exprimau părerile. În modul lor de a fi, era ceva exemplar. Vedeau în știință cea mai desăvârșită floare a spiritului german. Interveneau pentru calitatea ei.” Există o descriere amănunțită a «Istoriei germane» a lui Treitschke realizată de Herman Grimm. Cine o citește trebuie să recunoască faptul că Herman Grimm l-a considerat pe Treitschke ca făcând parte dintre aceia care nu gândeau altfel decât sine însuși în privința relației pe care poporul german voiește să o aibă cu alte popoare.
Cine dezonorează, ca țară dușmană, o personalitate germană ca aceea a lui Treitschke, înfierându-l drept ademenitor al tinerei generații, aceluia îi lipsește judecata modului în care trebuie să vorbească germanilor un german care resimțea „destinul patriei sale ca pe o suferință sau o fericire trăită de sine însuși”, și care, pentru înțelegerea propriei lor istorii, ar trebui să privească asupra experiențelor trecutului pe care Herman Grimm le-a caracterizat (în cartea sa despre Michelangelo, ed. XVI) prin cuvintele: „Timp de treizeci de ani [Nota 55], Germania, care, ca națiune, nu a voit să fie factorul determinant, a fost câmpul de luptă pentru popoarele care ne înconjoară, iar după ce străinii care s-au luptat pe pământul nostru au încheiat în sfârșit pace, vechea stare confuză s-a reîntors”. În cartea lui Herman Grimm despre Goethe, se spune, relativ la experiențele făcute în aceeași privință: „Războiul de treizeci de ani [Nota 56], această boală cumplită care ne-a fost adusă din afară fiind hrănită artificial pe teritoriul nostru, a făcut să se usuce și să moară toate tinerele mlădițe ale progresului nostru”. Și cât de puțin tip s-a scurs după ce poporul german s-a eliberat de efectul suferinței pe care i-a adus-o Europa prin războiul de treizeci de ani, când la începutul secolului XIX a intervenit o altă trăire a destinului, care a coincis cu o înflorire a vieții spirituale germane! Au fost oare acestea cuvinte ale unui seducător de popor, prin care Treitschke vorbea despre spiritele a căror acțiune se desfășura în același timp cu viețuirile de destin ale Germaniei de la începutul secolului XIX, sau erau cuvintele unui bărbat în a cărui inimă răsunau suferințele poporului său „ca suferință trăită de sine însuși”? Despre aceste spirite el se exprimă ‚în felul următor: „Ei păstrau specificul poporului nostru [Nota 57], focul sfânt al idealismului, și în special lor le datorăm faptul că mai există o Germanie, după ce imperiul german a dispărut, și că germanilor le-a mai fost îngăduit să creadă în sine și în caracterul nepieritor al ființei germane, în mijlocul lipsurilor și a sclaviei. Libertatea noastră politică și independența statului german au provenit prin configurarea personalităților libere.” Consideră oare adversarii ființei germane că Treitschke ar fi trebuit să spună: Istoria ne învață faptul că germanilor „le este îngăduit să creadă în caracterul nepieritor al specificului german”, pentru că ei se pot considera convinși, pentru întreg trecutul și viitorul, că francezii, englezii, italienii sau rușii nu au luptat niciodată și nu vor lupta niciodată pentru altceva decât pentru „drepturile și libertatea popoarelor”? Ar trebui oare ca ceilalți germani, care sunt numiți în prezent seducători ai poporului german, să le dea germanilor sfatul: Nu clădiți pe ceea ce ați dobândit în războaie dure ca „drepturi și libertate”; voi veți avea „drepturi și libertate”, pentru că la aceia care se află împrejurul vostru, simțul pentru „drepturile și libertatea popoarelor” strălucește în deplină lumină? Numai că voi nu trebuie să credeți că „drepturile voastre ca popor” ar fi altfel decât în sensul celor pe care le consideră justificate și popoarele din jurul vostru. Nu trebuie să numiți niciodată „libertate a unui popor” altceva decât ceea ce vă vor arăta aceste popoare prin comportamentul lor că vă este îngăduit să numiți ca atare.
Autorul acestei mici lucrări ar voi să dea la iveală locul în care se înrădăcinează aceste sentimente pe care le au în prezentul război cei care aparțin de Europa Centrală. Realitățile pe care vrea el să le exprime sunt desigur cunoscute în linii generale, oricărui cititor. Nu este intenția autorului să vorbească în această direcție despre lucruri încă necunoscute. El ar dori să indice doar anumite corelații, în care sunt cuprinse cele demult cunoscute.
Dacă adversarii poporului german ar citi această mică lucrare, este de la sine înțeles că vor spune: Așa vorbește un german care, în mod firesc, nu poate avea nici o înțelegere față de concepțiile altor popoare. Cel care judecă în felul acesta, nu înțelege că acele căi pe care le caută autorul acestor considerații pentru a discuta nașterea acestui război, sunt cu totul independente de cât de mult înțelege el din esența unui popor negermanic. El vrea să vorbească în așa fel încât, dacă motivele pe care le expune în sprijinul celor afirmate au o oarecare valoare, gândurile sale vor putea fi corecte chiar și dacă el nu ar avea nici o înțelegere în privința specificului și valorii popoarelor negermane, în măsura în care acestea trebuie să nu fie accesibile unui german.
Dacă el indică, de exemplu, ceea ce afirmă un francez despre intențiile de război ale francezilor și concepe o judecată referitoare la începuturile războiului pe baza acestor afirmații, această judecată poate fi corectă chiar dacă un francez crede că ar trebui să-i conteste orice înțelegere pentru specificul francez. Atunci când emite judecăți referitoare la idealul politic englez, nu se pune problema modului în care gândește sau simte englezul, ci al acțiunilor prin care se manifestă acest ideal politic, și ce anume viețuiește germanul datorită acestor acțiuni. În ceea ce-l privește, autorul este în orice caz convins că în această lucrare nu va exista nici un motiv de a formula o judecată în privința înțelegerii pe care o aduce el față de specificul vreunui popor negerman sau al altuia.
Autorul acestei lucrări crede că îi este îngăduit să exprime ceea ce-și permite el să spună despre sentimentele „Europei Centrale”, pentru că el și-a petrecut primele decenii ale vieții sale în Austria, unde a viețuit ca german austriac, prin obârșie, apartenență la un popor și educație, iar în cealaltă parte a vieții sale – aproape la fel de lungă – i-a fost îngăduit să fie activ în Germania.
Probabil că unii cititori care cunosc o lucrare sau alta ale autorului, vor aștepta – de la cineva care se situează pe punctul de vedere al științei spirituale, care este avut în vedere în lucrările sale – „puncte de vedere mai înalte” în expunerile următoare. Nemulțumiți vor fi în special aceia care se așteaptă să găsească în această lucrare modul în care pot fi apreciate prezentele evenimente de război „pe baza adevărurilor veșnice, a celor mai înalte adevăruri ale existenței și vieții”. Acestor „dezamăgiți”, care se pot găsi chiar printre prietenii autorului, ar voi să le spună acesta că „adevărurile veșnice cele mai înalte” sunt desigur valabile pretutindeni, deci și pentru evenimentele prezente, dar că prezenta considerare nu a fost făcută în intenția de a arăta cum pot fi dovedite aceste „adevăruri superioare” în legătură cu evenimentele prezentului, ci în intenția de a lăsa aceste evenimente să vorbească ele însele *.
* Autorul speră să poată publica în curând alte aspecte referitoare la epoca prezentă [Nota 59] și la Europa, într-o a doua mică lucrare. Gândurile redactate aici sunt extrase din conferințe [Nota 60] pe care autorul le-a ținut în mai multe locuri, în ultimele luni.
Cel care a lăsat să acționeze asupra sa maniera spirituală a lui Fichte [Nota 58], acela va resimți, în perioada următoare, că a preluat în sufletul său ceva care acționează cu totul altfel decât ideile și cuvintele acestui gânditor. Aceste idei și cuvinte ale sale se transformă în suflet ele devin o forță care este considerabil mai mult decât amintirea celor primite nemijlocit de la Fichte. O forță care are ceva din specificul unei ființe vii. Ea crește în suflet. Iar acesta resimte în ea un mijloc de fortificare ce nu se epuizează niciodată. Și dacă resimți acest specific al lui Fichte, nu vei putea niciodată separa de acest sentiment reprezentarea esențialității lăuntrice cu care a vorbit sufletul german prin Fichte. Nu contează modul în care cineva se raportează la concepția despre lume a lui Fichte. Căci nu este vorba de conținutul, ci de puterea creată de această concepție despre lume. Iar aceasta poate fi resimțită. Cel care vrea să-l urmărească pe Fichte în calitatea sa de gânditor, va trebui să pătrundă, aparent, în domeniul rece al ideilor. În domeniul în care forța gândirii trebuie să elimine din sine ceva pe care de altfel îl îndrăgește, pentru a găsi, pe cât posibil, că un om se poate raporta față de lume așa cum a făcut-o Fichte. Și dacă îl urmărești în felul acesta pe Fichte, atunci simți că forța ce domnea în gândirea sa s-a revărsat în cuvintele dătătoare de viață cu care el a încercat să-și înflăcăreze poporul înspre fapte eficiente, în acele vremuri purtătoare de destin. Căldura din «Discurs către națiunea germană» a lui Fichte, este una cu lumina ce lumina în activitatea sa gânditoare energică. Iar unirea dintre această lumină și această căldură apare în personalitatea lui Fichte drept motivul principal pentru care el constituie una dintre cele mai veritabile încorporări ale ființei germane. Fichte a trebuit să elaboreze mai întâi această ființă germană prin gândire, devenind gânditorul care a fost înainte de a o putea exprima în pătrunzătorul «Discurs către națiune». Iar adevărata ființă germană, după ce și-a creat un gânditor ca Fichte, nici nu putea să se adreseze altfel națiunii decât așa cum a făcut-o el în acest discurs. Din nou interesează mai puțin ce anume a spus Fichte în acest discurs, cât modul în care germanitatea a fost pusă prin el în fața conștienței poporului. Iar un gânditor care prin concepția sa despre lume este foarte departe de modul de a gândi al lui Fichte, Robert Zimmermann, a trebuit să spună următoarele: „Atâta timp cât în Germania mai bate o inimă [Nota 61] care poate să simtă umilința tiraniei străine, va mai trăi amintirea acelui om curajos care în momentul celei mai adânci umiliri,… în mijlocul Berlinului ocupat de francezi, în fața ochilor și urechilor dușmanilor, printre spioni și denunțători, a știut să înalțe din nou, din interior, prin spirit, forța zdrobită din afară prin sabie a poporului german, procedând chiar în clipa în care existența politică a acestuia părea să fie pentru totdeauna distrusă, prin gândurile entuziaste ale unei educații generale, la reclădirea acesteia în generațiile viitoare.”
Nu trebuie să avem intenția de a trezi în noi sentimentalismul atunci când descriem ultimele ore din viața gânditorului, pentru a caracteriza modul specific în care este legat Fichte cu cea mai adâncă esență a existenței germane. – Soția lui Fichte, care nu era numai demnă de el ci, în măreția spiritului său, îi era o tovarășă de viață de aceeași talie spirituală, îngrijise timp de cinci luni în cele mai dificile condiții bolnavii din spital, îmbolnăvindu-se cu acest prilej de tifos exantematic. Ea s-a vindecat. Apoi s-a îmbolnăvit Fichte. Fiul a descris moartea lui Fichte. Ultima veste pe care a primit-o muribundul a fost aceea adusă de fiul său despre trecerea lui Blücher peste Rin, despre câștigarea de teren de către aliați în fața dușmanilor francezi. Sufletul ce se desprindea de trupul gânditorului trăia într-o bucurie profundă din cauza acestor evenimente, iar când gândirea anterior glacial pătrunzătoare a gânditorului a trecut la muribund în halucinația febrei, el s-a simțit printre luptători. Avem în fața sufletelor imaginea unui filosof care – până dincolo de febra halucinantă, întunecătoare a conștienței – reprezintă entitatea ce se revelează a voinței și acțiunii poporului său, și a modului în care în Fichte filosoful german a devenit una cu ceea ce constituia mobilul vieții întregului om. Fiul întinde muribundului un medicament. Acesta refuză cu blândețe medicamentul oferit, căci el se simte întru totul una cu eficiența istorică a poporului său. Și simțind acestea, el își încheie viața cu următoarele cuvinte: Nu am nevoie de nici un medicament, căci simt că m-am vindecat. „Se vindecase” în sentiment, prin faptul că a putut viețui în sufletul său înălțarea ființei germane.
Ne este îngăduit ca din contemplarea personalității lui Fichte să preluăm forța de a vorbi despre ființa germană. Pentru că strădania sa a fost să stimuleze această ființă ca forță activă, până a izvoarele specificului său. Și în contemplarea acestei personalități apare cu claritate faptul că el își resimțea propria activitate spirituală unită cu cele mai profunde rădăcini ale ființei germane. Însă el căuta aceste rădăcini în temeiurile existenței spirituale, pe care o vedea dincolo de toate elementele exterioare accesibile simțurilor. El nu putea să-și imagineze eficiența germană fără o legătură între acțiunea desfășurată și spiritualitatea care străluminează și străbate cu căldură lumea. El vedea esența germanismului ca revărsare a manifestărilor vieții poporului, provenind din izvorul primordial al viului spiritual originar. Iar în privința concepției sale despre lume provenită din acest izvor primordial în sensul specificului german, el se exprima după cum urmează: „Această concepție despre lume zărește timpul și veșnicia [Nota 62] și infinitul, în timpul nașterii ei din aparența și devenirea vizibilă a acelora care sunt de-a dreptul invizibile, și care pot fi cuprinse cu adevărat corect doar în această invizibilitate a lor”. – „Orice existență aparent persistentă în afara vieții spirituale este doar o umbră care iese din sfera văzului, mijlocită de cele mai multe ori prin nimic, în contrast cu care, și prin a cărui cunoaștere, ca nimic mijlocit, vederea însăși se poate înălța până la cunoașterea propriei sale micimi și la recunoașterea invizibilului drept singurul adevăr”.
Cuprinderea tuturor manifestărilor cu adevărat germane ale vieții din izvorul vieții spirituale, și extragerea din acest izvor a cuvintelor prin care vorbește despre aceste manifestări ale vieții, este ceea ce caută să facă Fichte în « Discursul său către națiunea germană». – Și este foarte probabil să te oprești cu anumite sentimente într-un loc al acestui «Discurs», datorită tonalității și profunzimii acestuia, cu impresia: Cum se mai află acest om, cu întregul său suflet, în contemplarea ființelor spirituale ale lumii! Cum este pentru el această situare cu sufletul său înlăuntrul lumii spirituale o realitate la fel de nemijlocită, cum este situarea în lumea materială pe care i-o revelează simțurile fizice, pentru omul obișnuit! Puteți gândi oricum despre modul în care își caracterizează Fichte etapa contemporană, așa cum o prezintă el în «Discursul» său; atunci când percepi caracterizarea acesteia prin cuvintele sale, nu se pune problema dacă ești sau nu de acord cu cele spuse, ci de adierea fermecată a tipului deosebit de dispoziție umană lăuntrică pe care îl resimți. – Fichte vorbește despre o epocă pe care ar dori să o ajute să iasă la lumină. În acest sens, el folosește o comparație. Și această comparație este cea care ne atrage atenția și ne reține sentimentele în sensul indicat. El spune: „Timpul îmi apare ca o umbră goală [Nota 63], aplecată deasupra cadavrului său, din care a fost izgonit de o ceată de boli, care stă și se jeluiește fără să-și poată desprinde privirea de învelișul atât de iubit anterior și care caută disperat toate mijloacele de a reintra în locuința bolilor sale. Și deși adierile vivifiante ale celeilalte lumi, în care a pătruns, au preluat-o și o învăluie cu răsuflarea caldă a iubirii, deși este deja salutată de vocile familiare și prietenoase ale surorilor care îi urează bun venit, deși se agită și se dilată înlăuntrul ei în toate direcțiile, pentru a dezvolta sublima statură până la care urmează să crească, ea încă nu are un sentiment față de aceste adieri, și nici auz pentru aceste voci – sau, dacă le-ar avea, a crescut prea mult în durerea trupului pierdut, cu care se consideră totodată a se fi pierdut pe sine însăși”.
Întrebarea care se pune este evidentă: Cum este structurat un suflet care este mânat să folosească o asemenea comparație la considerațiile sale asupra timpului și a schimbărilor din timp? Fichte vorbește aici despre existența sufletului omenesc după separarea sa de trup prin moarte, așa cum vorbește un om despre un proces material care se desfășoară în fața simțurilor ale. Desigur că Fichte folosește o comparație. Iar o comparație nu trebuie folosită în așa fel încât, prin ea, să se vrea dovedirea unei păreri pline de importanță a aceluia care folosește comparația. Dar comparația indică o idee care trăiește în sufletul celui ce o realizează, în privința unui obiect sau a unui proces. Aici este folosită în privința viețuirilor sufletului omenesc după moarte. Fără a voi să afirmăm ceva în privința modului cum ar fi trebuit să exprime Fichte valabilitatea unei asemenea reprezentări, dacă ar fi făcut-o în contextul concepției sale despre lume, noi putem aduce această reprezentare înaintea sufletelor noastre. Fichte vorbește despre sufletul omenesc ca despre o ființă ce se raportează autonom la propriul său trup, care se desprinde prin moarte de corporalitatea sa, și privește conștient la trupul de care s-a separat, la fel cum privește omul în lumea senzorială, cu ochii săi, la un obiect sau un proces. În afară de această privire îndreptată asupra trupului părăsit, ni se indică și noul mediu înconjurător în care pășește sufletul după ce s-a separat de trup. Iar acestei forme recente de știință spirituală care vorbește despre astfel de lucruri pe baza unor anumite trăiri sufletești, îi este îngăduit să găsească ceva plin de importanță în această comparație a lui Fichte. Căci știința spirituală tinde spre o cunoaștere a lumilor spirituale în sensul modului de cunoaștere pe care științele naturii contemporane îl recunosc justificat în privința lumii naturale. Și deși în prezent această formă de știință spirituală este considerată încă de mulți drept visătorie și pură fantasmagorie, tot așa s-a întâmplat și multor concepții ce contrazic simțurile în privința rotirii Pământului în jurul Soarelui. Este esențial ca această știință spirituală să aibă la baza sa o adevărată capacitate de cunoaștere a lumii spirituale. O capacitate de cunoaștere care să nu se bazeze pe concepte născocite, ci pe trăiri ale sufletului omenesc ce pot fi cu adevărat cucerite. După cum acela care cunoaște numai apa nu poate ști nimic despre însușirile hidrogenului, tot așa nu poate ști nimic despre adevărata ființă a sufletului omenesc acela care o trăiește numai în legătura sa cu trupul. Însă știința spirituală conduce a o proprie percepe de a spiritual-sufletescului, desprinsă de corporalitatea fizică, așa cum prin metodele chimiei hidrogenul se poate extrage, desprinzându-se din apă. Această desprindere a sufletului nu are loc într-o fantasmagorie mistică incorectă, ci printr-o intensificare absolut sănătoasă a viețuirii lăuntrice a anumitor capacități sufletești existente în orice suflet, dar care rămân în viața obișnuită și pentru știința obișnuită neobservate și neluate în considerare. Prin această intensificare și vivifiere a puterilor sufletești, sufletul omenesc poate ajunge la o experiență lăuntrică în care să vadă lumea spirituală așa cum vede lumea materială prin simțuri. Atunci sufletul se știe într-adevăr „în afara legăturii sale cu trupul”, și înarmat cu ceea ce se poate numi – pentru a folosi expresia lui Goethe – „ochi și urechi spirituale”. Știința spirituală nu vorbește despre aceste lucruri câtuși de puțin într-un sens mistic incorect, ci în așa fel încât trecerea de la contemplarea obișnuită a lumii senzoriale la contemplarea lumii spirituale să devină un proces existent în natura ființei omenești, care trebuie în orice caz trezit la viață printr-o trăire lăuntrică proprie și printr-o orientare anumită a activității sufletești. Dar știința spirituală se poate simți în acord cu Fichte și în această privință. Când în toamna anului 1813, acesta și-a exprimat în fața auditorilor „Învățătura” ca fruct copt al strădaniilor spirituale, el a rostit în introducere următoarele: „Această învățătură presupune [Nota 64] un instrumentar lăuntric sensibil absolut nou, prin care ne este dată o lume nouă, lume care pentru omul obișnuit nu există câtuși de puțin”. Fichte nu are deloc în vedere un „organ” care să existe numai pentru câțiva „aleși”, și nu pentru „oamenii obișnuiți”, ci un „organ” pe care și-l poate cuceri oricine, dar care nu ajunge în conștiența omului în cadrul cunoașterii și percepției obișnuite. Cu un asemenea „organ”, omul ajunge într-adevăr într-o lume spirituală și se poate exprima despre viața din această lume la fel cum vorbește despre procesele materiale prin intermediul simțurilor sale. Cel ce se transpune în această situație va putea vorbi în mod firesc despre viața sufletului, așa cum se întâmplă în comparația pe care am expus-o a lui Fichte. Căci Fichte nu face această comparație dintr-o credință generală, ci dintr-o situare înlăuntrul lumii spirituale pe care a viețuit-o. Trebuie să simțim în Fichte o personalitate care se simte unit în mod conștient în orice situație a vieții cu domnia unei lumi spirituale, și care se vede pe sine înlăuntrul acestei lumi spirituale, la fel cum se vede omul senzorial încadrat în lumea materială. Iar Fichte exprimă limpede faptul că această dispoziție sufletească o datorează trăsăturii fundamental-germane a concepției sale despre lume. El spune: „Adevărata filosofie ajunsă la capăt prin sine însăși [Nota 65] și trecând dincolo de aparență până a miez… pornește dintr-o viață divină, pură – pur și simplu ca viață, care rămâne una și aceeași în veșnicie, dar nu ca viața unuia sau altuia, și ea vede cum această viață se închide și se deschide la nesfârșit, exclusiv în manifestările acestei vieți, ajungând, prin urmărirea acestei legi, la o existență, pentru a ajunge de fapt la Ceva. Din ea se naște existența care o precedă (Fichte înțelege prin aceasta filosofia negermană). Și astfel, această filosofie (Fichte o are în vedere pe aceea pe care o mărturisește el) este de fapt doar germană, adică originară; și viceversa, dacă cineva ar deveni cu adevărat german, el nu ar putea filosofa în alt mod.”
Ar fi nedrept să expunem aceste cuvinte ale lui Fichte spre caracterizarea dispoziției sale sufletești fără să le amintim totodată și pe celelalte pe care le-a exprimat în același context: „Cel ce crede în spiritualitate și libertatea acestei spiritualități [Nota 66], și voiește configurarea permanentă a acestei spiritualități prin libertate, indiferent unde se naște și orice limbă ar vorbi, aparține neamului nostru, și se va alia concepțiilor noastre”. – În perioada în care Fichte vedea poporul german amenințat de domnia vestică străină, el simțea necesitatea de a mărturisi că el resimte esențialul concepției sale despre lume ca pe un dar primit de la spiritul poporului german. Și el exprima fără rețineri faptul că acest sentiment l-a dus la recunoașterea sarcinii pe care considera că o are în cadrul evoluției poporului german, în sensul că germanul trebuie să-și extragă justificarea și chemarea tuturor celor pe care le intenționează și le îndeplinește în contextul poporului său, din cunoașterea acestei sarcini. Și că lui îi este îngăduit să caute în această cunoaștere izvorul din care se revarsă spre el forța ce îl face capabil să intervină ca german, împreună cu ai săi, în această evoluție.
Cel care a preluat în prezent dispoziția sufletească a lui Fichte în viața propriului său suflet, va găsi în concepția despre lume a acestui gânditor, o forță care nu îi va îngăduit să rămână la această concepție despre lume. O forță care îl va conduce prin strădania sa în spre spiritualitate, la un punct de vedere din care raporturile dintre om și Univers se prezintă altfel decât le-a expus Fichte. Prin Fichte, el va putea dobândi capacitatea să vadă lumea altfel decât a văzut-o Fichte. Iar acest mod de a se strădui în sensul lui Fichte, va fi resimțit de el ca fiind strâns înrudit cu cel al acestui gânditor. Un asemenea om desigur că nu va considera planul educativ pe care l-a caracterizat Fichte drept salutar – după părerea lui – în «Discurs către națiunea germană» drept unul dintre idealurile pentru care s-ar angaja în mod necondiționat. Și la fel stau lucrurile cu multe din cele pe care Fichte voia să le afirme drept conținut al concepțiilor sale. Dar dispoziția sufletească ce se împărtășește sufletului care se poate simți una cu el, se revarsă și în prezent din el ca un izvor cu deplină prospețime. Concepția sa despre lume necesită cea mai puternică încordare a forțelor de gândire pe care o poate afla sufletul în sine, pentru a descoperi în om ceea ce, ca „om superior”, arată legătura acestei entități cu temelia spirituală a lumii ce se află dincolo de orice experiență senzorială. Desigur că acesta este modul de strădanie al unei concepții despre lume care nu vrea să vadă temelia întregii existențe în însăși lumea sensibilă. Însă specificul lui Fichte se află în forța pe care el vrea să o dea gândului din profunzimile ființei omenești. Pentru ca acest gând să poată găsi în sine însuși consolidarea care îi oferă valoare în lumea spirituală. O valoare care îl menține în domeniile vieții sufletești în care sufletul poate resimți și voi să resimtă veșnicia din trăirile sale, astfel încât acestei voințe să-i fie îngăduit să se știe unită cu viața spirituală veșnică.
În felul acesta se străduiește Fichte spre „omenescul pur”, în concepția sa despre lume. Și în această strădanie lui îi este îngăduit să se simtă unit cu tot ce este omenesc, oriunde și oricum s-ar manifesta acesta vreodată pe Pământ. Iar în vremurile grele, purtătoare de destin, Fichte se exprimă astfel: „Și dacă e ca cineva să devină un german adevărat, el nu ar putea filosofa în alt fel, decât așa”. Și prin tot ceea ce afirmă el în «Discurs către națiunea germană», prelungirea acestui gând răsună ca o notă fundamentală: În măsura în care cineva este un german adevărat, din această germanitate a sa el va găsi calea pe care se poate maturiza în el înțelegerea față de orice adevăr omenesc. Căci Fichte nu se gândește că lui i-ar fi îngăduit să-și vadă concepția despre lume numai în lumina acestui gând. Pentru că este un gânditor, el oferă un exemplu al modului în care trebuie să evolueze un gânditor datorită germanității sale. Însă el este de părerea că această esență fundamentală a germanității ar trebui să se exprime în orice german, oriunde ar fi locul său în viață.
Dreptul de a vorbi în prezent despre germanitate așa cum a făcut-o Fichte, va duce la contestarea implicării pasionale a Germaniei în război. Din această pasionalitate vorbesc și personalitățile țărilor aflate în război cu Germania, personalități care ocupă o treaptă înaltă în viața spirituală a acestor țări. Filosofii întrebuințează forța gândirii lor pentru a consolida ideea – în acord cu opinia zilei – că poporul german s-a înstrăinat de acea voință ce trăia în personalități de tipul lui Fichte, căzând pradă acelui „barbarism”, după cum este el desemnat cu un cuvânt îndrăgit. Și atunci când germanul exprimă gândul că, totuși, acest popor a dat oameni de tipul lui Fichte, exprimarea unui asemenea gând este caracterizat drept de plin inutil. Căci oamenii vor să riposteze că nu este câtuși de puțin vorba de așa ceva. Ei știu să aprecieze faptul că germanii au avut un Goethe un Fichte, un Schiller ș.a.m.d., dar că spiritul acestora nu se exprimă în ceea ce îndeplinesc germanii în prezent. Astfel încât critici pasionali ai ființei germane vor putea foarte bine găsi cuvintele: De ce să nu se găsească și în ziua de astăzi, din modul visător de a fi al germanilor – pe care noi l-am apreciat întotdeauna corect –, alți visători care să răspundă la cuvintele cu care noi întâmpinăm efectele armelor germane, printr-o caracterizare a ființei germane pe care le-a dat-o Fichte într-un trecut pierdut actualmente, și pe care însuși Fichte ar fi schimbat-o, dacă ar fi văzut specificul german actual?
Vor veni timpuri în care se va putea dobândi o judecată liniștită în privința faptului dacă judecățile formulate pasional referitor la voința germană nu corespund unui foc de paie orb, care în privința valorii sale reale se află la același nivel cu visul, și dacă nu cumva în privința „visătoriei” despre care se vorbește în sensul lui Fichte referitor la voința germană prezentă, starea de „veghe” nu ar însemna cea care se interpune între evenimente și pasionalitatea adversă realității, cea care adoarme de fapt judecățile.
Germanului nu îi poate apărea voința pe care poporul său trebuie să o dezvolte în războiul pe care i l-au impus dușmanii Germaniei, decât ca provenind din acel spirit în numele căruia vorbea Fichte. Adversarii închid din toate părțile, ca într-o închisoare uriașă, corpul care este expresia a ceea ce Fichte caracteriza drept spiritul german. Acel spirit pentru care simte că luptă orice războinic german, indiferent că o face în cunoașterea conștientă a acestui spirit, sau că se încadrează în luptă prin forțele subconștiente ale sufletului său.
„Cine a vrut acest război?”, așa suna una dintre întrebările puse germanilor de către mulți adversari, întrebare care presupunea ca fiind de la sine înțeles răspunsul că germanii sunt cei care l-au vrut. Totuși nu este îngăduit să se răspundă în mod pasional la această întrebare. După cum nu este justificată nici judecata care vrea să conchidă doar din realitățile care au precedat nemijlocit războiul. Căci ceea ce s-a petrecut în perioada nemijlocit premergătoare războiului, este adânc înrădăcinat în curenți europeni de impulsuri volitive. Iar răspunsul la întrebarea de mai sus poate fi căutat numai în impulsurile îndreptate de multă vreme împotriva germanismului.
Aici doar vom indica asemenea impulsuri, căci în conformitate cu esența lor, ele sunt atât de cunoscute încât apare pe deplin inutil să vorbești despre ele atunci când vrei să spui ceva despre cauzele nașterii prezentului război. Totuși, există două puncte de vedere din care inutilul aparent poate apărea totuși demn de luat în considerare. Unul dintre ele rezultă atunci când ne gândim că la formularea unei judecăți asupra realităților importante nu se poate pune numai problema de a ști ceva, ci aceea pe ce baze se formulează judecata. La al doilea punct de vedere suntem conduși prin considerarea impulsurilor popoarelor atunci când vrem să recunoaștem în ce mod își au ele rădăcinile în viața acestor popoare. Din înțelegerea acestui mod dobândim un sentiment asupra intensității cu care continuă să se manifeste acest impulsuri în timp, ajungând la eficiență în momentele favorabile lor.
Ernest Renan [Nota 67] este unul dintre spiritele franceze proeminente din cea de-a doua jumătate a secolului XIX. Acest autor al unei «Vieți a lui Iisus» și a unei «Vieți a Apostolilor», a scris, într-o scrisoare deschisă din timpul războiului, în anul 1870, adresată autorului german al unei «Vieți a lui Iisus», David Friedrich Strauss [Nota 68]: „Eram la seminarul din St. Sulpice [Nota 69], prin anul 1843, când am început să cunosc Germania prin lucrările lui Goethe și Herder. Am simțit că pășesc într-un templu, și începând din clipa aceea tot ceea ce considerasem până atunci drept măreție vrednică de dumnezeire mi-a mai făcut doar impresia unor flori uscate și îngălbenite de hârtie”. Francezul scrie în continuare în aceeași scrisoare: „În Germania s-a realizat de un secol una dintre cele mai frumoase evoluții spirituale pe care o cunoaște istoria, o evoluție care, dacă-mi este îngăduit să folosesc această expresie, a așezat spiritul omenesc pe o treaptă a cărei profunzime și amploare este de așa natură încât cel care a rămas neatins de această nouă evoluție, se raportează la cel care a parcurs-o, la fel cum se raportează cel ce cunoaște doar matematica elementară la acela care este familiarizat cu calculul diferențial”. Iar acest spirit francez proeminent exprimă clar, în aceeași scrisoare, ce are de așteptat această Germanie – față de a cărei viață spirituală tot ceea ce considerase până atunci drept măreție vrednică de dumnezeire, îi apare doar ca „flori de hârtie uscate și îngălbenite” – de la francezi, în cazul în care nu s-ar încheia pacea binevenită cu concetățenii lui Renan. El scrie: „Este o oră solemnă. În Franța există două tipuri de opinii. Una dintre ele afirmă că trebuie să încetăm această acțiune atât de nefastă, pe cât posibil de repede; să cedăm totul, Alsacia, Lorena, să semnăm Tratatul de pace; ar urma însă ura de moarte, pregătiri fără zăbavă, alianță cu cine se nimerește, toleranță nelimitată față de toate măsurile rusești; un singur țel, un singur motiv în viață: războiul de nimicire al rasei germane. Alții, spun: Să salvăm integritatea Franței, să elaborăm măsuri constituționale, să ne corectăm greșelile, dar nu prin faptul că visăm răzbunarea pentru război în care noi am fost atacanții nejustificați, ci prin aceea că încheiem o convenție cu Germania și Anglia, al cărei efect să fie conducerea lumii pe calea unei civilizații libere”. Renan însuși atrage atenția asupra faptului că în războiul de atunci Franța era atacantul nejustificat. Astfel că nu este necesar de a pune în discuție realitatea faptului ușor de dovedit din punct de vedere istoric că Germania a trebuit să ducă acel război pentru a repune în granițele sale neîncetatul tulburător al păcii activităților sale. Putem face acum abstracție în ce măsură ținuturile germane ale Alsaciei și Lorenei aparțin unor seminții înrudite, și este nevoie doar să accentuăm necesitatea în care a fost transpusă Germania, prin faptul că nu putea apăra pacea în fața francezilor dacă nu lua vecinilor – în privința ținuturilor Alsaciei și Lorenei – posibilitatea de a tulbura pe viitor această liniște la fel de ușor pe cât de des s-a petrecut această tulburare anterior. Însă în felul acesta se pune o piedică celui de-al doilea curent francez despre care vorbește Renan, căci acesta nu avea drept țel perspectiva „de a conduce lumea pe calea unei civilizații libere”, ci celălalt, al cărui „singur țel, un singur motiv” în viață: „războiul de nimicire a rasei germane”. Au existat oameni care au considerat că recunosc în cele petrecute începând de la războiul din 1870 încoace, semne ale faptului că este posibilă o depășire a adversităților pe o cale pașnică. De-a lungul ultimilor ani au putut fi auzite multe voci exprimându-se în această tonalitate. Însă impulsul îndreptat împotriva poporului german a continuat să trăiască, rămânând viu în motive: „Alianța cu oricine, toleranță nelimitată față de toate măsurile rusești,… războiul de nimicire a rasei germane”.
Din același spirit răsună și în prezent afirmații făcute de unele spirite conducătoare ale Franței. Renan își continuă considerațiile relativ la cei doi curenți descriși din cadrul poporului francez, prin cuvintele: „Germania va decide dacă Franța va alege una sau alta dintre aceste politici; decizând în același timp în privința viitorului civilizației”. Trebuie să transpunem mai întâi în mod corect această frază, în sensul german, pentru a o putea aprecia corect. Anume: Franța s-a dovedit a fi atacantul incorect din acel război, iar în cazul că Germania, în urma unei victorii față de Franța, nu încheie o pace care să o lase pe Franța în situația de a nu mai putea deveni un asemenea atacant incorect, de îndată ce i se ivește prilejul, atunci Germania va decide împotriva civilizației viitorului. Ce anume se decide pornind din această concepție pentru „ura de moarte, pregătiri fără zăbavă, alianță cu cine se nimerește, toleranță nelimitată față de toate măsurile rusești” și ce anume pentru „un singur țel, un singur motiv în viață: războiul de nimicire al rasei germane” –, aceasta și nimic altceva va furniza baza răspunsului la întrebarea: „Cine a vrut acest război?”.
Și la faptul dacă se va găsi acea „alianță”, au dat deja pe atunci – când se exprima Renan în sensul caracterizat – răspuns oamenii cărora le făcea plăcere să cuprindă cu privirea impulsurile îndreptate împotriva Germaniei. Un om care căuta să aibă o privire anticipativă din prezentul de atunci asupra viitorului Europei, Carl Vogt [Nota 70], scria în timpul războiului din 1870: „Este posibil ca și în cazul unei cruțări a teritoriului Franței să se ivească ocazia unei luări a revanșei; este probabil ca în cazul neanexării, supraîncărcarea cu problemele interioare să fie suficient de mare pentru a nu mai duce la gândul unui nou război, pe când ideea unei păci durabile trebuie să cuprindă firile omenești; căci este cert că orice scrupul va fi dat la o parte dacă va avea loc o anexare. Ce șansă să aleagă omul de stat? – Este ușor de întrevăzut că răspunsul la această întrebare depinde și de intenția avută față de prezentele conflicte europene. De una singură, Franța nu va îndrăzni, nici după intervale temporale mai îndelungate, să purceadă la un nou război împotriva Germaniei, căci în această privință înfrângerile au fost prea importante și temeinice – însă de îndată ce apare un alt dușman se va putea pune problema dacă ea poate interveni în luptă și de partea cui. – În ceea ce mă privește, nu am nici un moment de dubiu în a aprecia că un conflict între lumea germană și cea slavă este iminent… și că Rusia va prelua conducerea în cadrul unui asemenea conflict. Această putere se pregătește deja din ziua de astăzi în privința acestei eventualități; presa națională rusă aruncă foc și flăcări împotriva Germaniei… Presa germană face să răsune deja semnalele ei de alarmă. De când Rusia și-a reunit forțele după războiul din Crimeea, a trecut un timp îndelungat, și după cum se pare, acum se consideră la Petersburg oportun să se reia cândva din nou problema orientală… Dacă Marea Mediterană urma să devină cândva – după o expresie mai degrabă pompoasă decât adevărată – ‹un lac francez›, Rusia are intenția cu mult mai pozitivă de a face din Marea Neagră un lac rusesc, ca și din Marea Marmara. Ideea că orașul Constantinopol… trebuie să devină un oraș rusesc constituie un țel stabil al ‹politicii ruse›, care își găsește ‹pârghia de sprijin› în ‹panslavism›.” (Scrisorile politice ale lui Carl Vogt, Biel, 1870.) Acestor aprecieri ale lui Carl Vogt în privința celor pe care le anticipează el pentru Europa le pot fi adăugate altele, ale unor personalități nu mai puțin importante, aprecieri dobândite din considerarea direcțiilor volitive europene. Ele ar face-o într-un mod și mai insistent, care va fi indicat aici, vorbind despre aceeași realitate; anume că un observator al direcțiilor volitive ar fi trebuit să indice deja din 1870 înspre estul Europei, atunci când ar fi vrut să răspundă la întrebarea: Cine va duce peste un timp mai scurt sau mai lung un război împotriva Europei Centrale? – iar privirea sa ar fi trebuit să cadă asupra Franței, dacă ar fi întrebat: Cine va voi să poarte împreună cu Rusia acest război împotriva Germaniei? Cele spuse de Vogt trebuie luate în mod deosebit în considerare, pentru că în scrisoarea în care el se exprimă așa, afirmă și câteva lucruri neplăcute pentru Germania. Astfel încât el nu poate fi în nici un caz învinuit de o părtinire față de Germania. Însă cuvintele sale constituie dovada faptului că la întrebarea: Cine va voi acest război?, realitatea va răspunde cu mult înainte să acționeze acele cauze, pe care adversarii Germaniei ar dori cu drag să le audă drept răspuns în momentul în care pun întrebarea: Cine a voit acest război? Iar faptul că de atunci și până la izbucnirea războiului au trecut mai mult de patruzeci de ani, nu este meritul Franței.
În viața spirituală rusă a secolului XIX apar direcții de gândire care poartă aceeași amprentă ca și voința de război ce s-a descărcat în prezent în Europa Centrală, pornind din est. În ce măsură au dreptate acele persoane care afirmă că indicarea unor asemenea direcții de gândire ar fi inoportună, poate ști acela care vede în această indicare calea corectă pentru înțelegerea evenimentelor luate în discuție. Ceea ce se numește în sens obișnuit „cauzele” acestor evenimente, nu poate fi desigur căutat în astfel de direcții de gândire ale unor oameni – care astăzi nici nu mai trăiesc. În privința acestor cauze, va exista desigur cândva un acord în sensul că la anumite persoane cauzele se află în ele însele, fapt pe care ele îl vor indica ulterior. Nu vom obiecta nimic împotriva acestui mod de a privi lucrurile, și nu vom contesta deplina sa justificare. Însă o altă modalitate nu mai puțin justificată este aceea de a cunoaște forțele și motive active în devenirea istorică. Direcțiile de gândire la care ne-am referit aici nu constituie motivele de acțiune, însă motivele de acțiune se arată în și prin aceste direcții de gândire. Cel ce recunoaște direcțiile de gândire realizează în cunoașterea sa care sunt entitățile ce se află la baza forțelor popoarelor. Nu putem obiecta nimic împotriva afirmației formulată cu o anumită justificare a faptului că direcțiile de gândire în discuție nu ar mai fi vii. Ceea ce trăiește actualmente în est s-a aprins în sufletele gânditorilor, s-a constituit pe atunci ca gânduri, și trăiește în prezent – sub o altă formă – în voința de război.
Iar ceea ce s-a aprins atunci este ideea misiunii speciale a poporului rus. Noi vom lua în considerare modul în care a fost afirmat această idee. În ea trăiește credința că viața spirituală a Europei occidentale ar fi intrat în starea de bătrânețe, de declin, și că spiritul poporului rus ar fi chemat să determine o înnoire completă, o întinerire a acestei vieți spirituale. Această idee a întineririi a crescut până la părerea că întreaga devenire istorică a viitorului ar coincide cu misiunea poporului rus. Deja în prima jumătate a secolului XIX, Comiacov [Nota 71] configurează, pornind de la această idee, o adevărată doctrină, un cuprinzător sistem de idei. Această doctrină, acest sistem de idei, sunt cuprinse într-o operă care a fost editată abia după moartea lui. Ele sunt purtate de credința că evoluția spirituală a Europei occidentale nu a intenționat în fond niciodată să afle calea înspre adevărata omenie. Și că abia poporul rus trebuie să găsească această cale. Comiacov vede în felul său evoluția spirituală a Europei occidentale. În conformitate cu modul său de a vedea lucrurile, în această evoluție spirituală s-a revărsat pentru început esența romană. Or aceasta nu a revelat niciodată omenie lăuntrică în faptele sale. Dimpotrivă, lăuntrul omenesc a fost constrâns să ia forma regulamentului exterior impus oamenilor, și a fost conceput într-un mod rațional materialist ce anume trebuie să cuprindă țesătura lăuntrică a sufletului. Comiacov consideră că această modalitate exterioară de a cuprinde viața s-a continuat în creștinismul popoarelor vest-europene. Că acest creștinism al lor ar trăi în capete, și nu înlăuntrul sufletelor. Ceea ce are Europa occidentală drept viață spirituală au făcut, după credința lui Comiacov și „barbarii” moderni, din romanitate și creștinism, exteriorizând în felul lor ceea ce trebuia viețuit lăuntric. Interiorizarea va trebui să fie adusă, conform părerii sale, de înalta misiune atribuită de lumea spirituală poporului rus. – Într-un asemenea sistem de idei se agită sentimente a căror interpretare completă face necesară o caracterizare amănunțită a sufletului poporului rus. O asemenea caracterizare ar trebui să indice forțe ce se află în sufletul acestui popor, și care îl vor determina cândva să adapteze în mod corespunzător din forța lăuntrică pentru sine însuși ceea ce domnește în viața spirituală vest-europeană, și care va da abia apoi poporului rus cele prin care se poate maturiza pe parcursul istoriei. Ce anume vor folosi în mod rodnic celelalte popoare din rezultatul acestei maturizări a poporului rus, este lăsat de poporul rus în seama acestor popoare. Altfel, el ar putea cădea pradă înțelegerii greșite de a considera sarcina pe care trebuie să o împlinească pentru sine drept sarcină cosmică, deturnându-i în felul acesta caracterul esențial. – Și deoarece o sarcină greșit înțeleasă în modul acesta determină o agitație de sentimente, ideea în discuție s-a unit foarte adesea, în capetele în care a apărut, cu direcții de gândire politică ce dovedesc că în acele capete această idee este expresia acelorași impulsuri care constituie, în alți oameni din est, germenul prezenței voinței de război. Și dacă pe de o parte se poate spune despre remarcabilul poet având un caracter nobil, Comiacov, că el aștepta împlinirea misiunii ruse printr-un curent spiritual pașnic, trebuie să amintim pe de altă parte că în sufletul său această așteptare s-a reunit cu ceea ce voia să dobândească Rusia ca adversar războinic al Europei. Căci precis nu vom face o nedreptate dacă vom spune că el a participat în 1829, prin liberă voință, ca husar în războiul cu turcii, pentru că el a resimțit, în ceea ce întreprindea Rusia atunci, o primă străfulgerare a misiunii istorice a acesteia. – Ceea ce se manifesta adesea într-o formă poetică la Comiacov a rămas ca atare, iar într-o carte a lui Danilevski [Nota 72], «Rusia și Europa», care era considerată spre sfârșitul secolului XIX de către un mare număr de personalități ca o Evanghelie a misiunii Rusiei, sunt prezentate impulsurile și motivele care contopesc într-o unitate deplină „misiunea spirituală a poporului rus” cu o voință de cucerire expansionistă într-un grad înalt. Este suficient să privim la expresia pe care a găsit-o această unire artificială dintre voința spirituală cu intențiile de atac față de întreaga lume, și găsim simptome limpezi, la care au ajuns mulți dintre aceia ce voiau să conceapă misiunea Rusiei ca pornind din esența lumii spirituale. Această misiune este adusă împreună cu ideea cuceririi Constantinopolului, fiind purtată de voința care indică direcția sa, ca, fără a simți „nici iubire și nici ură”, să-și împietrească orice simțire „față de roșii sau albi”, „față de demagogi sau despoți, legitimi sau revoluționari, germani, francezi, englezi sau italieni…”, el văzând drept „adevărați aliați” numai pe aceia care sprijină Rusia în această strădanie a sa. Se afirmă că ar fi deosebit de dăunător ca Rusia să vrea să promoveze „echilibrul motivelor politice în Europa”, trebuind în schimb să favorizeze „orice distrugere a acestui echilibru, din orice parte ar veni ea”. „Ne revine sarcina să respingem pentru totdeauna orice colaborare cu interesele europene”.
Profund caracteristică este poziția pe care o adoptă sensibilul filosof rus, Vladimir Soloviev [Nota 73], față de aceste direcții de gândire și simțire. Soloviev poate fi privit drept una dintre cele mai importante încorporări ale spiritului rusesc. În opera sa trăiește o forță filosofică frumoasă, o contemplare spirituală nobilă, o profunzime mistică. Însă și el a fost pătruns, vreme îndelungată, de ideea ce se agita în capetele concetățenilor săi în privința înaltei misiuni a poporului rus. Și la el aflăm această idee, alături de cea a îmbătrânirii vieții spirituale a Europei occidentale. Pentru el, motivul pentru care Europa occidentală nu a putut da ajutor omenirii în privința revelării omeniei depline, faptul că această Europă occidentală a așteptat mântuirea de la dezvoltarea forțelor proprii existente în om. Însă Soloviev nu putea vedea în această strădanie ce pornea de la propriile forțe omenești decât o cale de rătăcire nespirituală, de care omenirea trebuia eliberată prin aceea că fără o participare omenească, printr-o minune, forța spirituală să se reverse pe Pământ venind dintr-o altă lume, iar poporul ales pentru primirea acestei forțe să devină salvatorul omenirii rătăcite. El vedea în ființa poporului rus ceea ce era pregătit pentru primirea unei asemenea forțe supraomenești, și de aceea vedea în poporul rus salvatorul adevăratei omenii. Identificarea lui Soloviev cu ființa rusă l-a determinat ca prin agitarea în sufletul său a idealurilor rusești să poată privi un timp, binevoitor, înspre alții, cuprinși la fel ca și el de această agitație. Dar acest lucru a putut dura numai până când sufletul său, plin de un adevărat idealism, s-a trezit la sentimentul că această agitație se bazează pe cuprinderea greșită a unui ideal de viitor a dezvoltării poporului rus. El a făcut descoperirea că mulți dintre ceilalți nu vorbesc câtuși de puțin despre idealuri spre care trebuie să tindă poporul rus pentru propria sa mântuire, ci despre modul în care se poate face din poporul rus, așa cum era el în acel prezent, un idol. Și datorită acestei descoperiri Soloviev a devenit unul dintre criticii cei mai acerbi ai acelora care introduceau sub steagul misiunii poporului rus instinctele agresive îndreptate împotriva Europei occidentale drept motive salutare favorabile continuării unei evoluții spirituale, în cadrul voinței națiunilor. Dintre cele prezentate în cartea lui Danilevski, «Rusia și Europa», Soloviev a fixat în mod deosebit întrebarea: De ce trebuie să privească Europa cu îngrijorare la ceea ce se desfășoară în cadrul granițelor Rusiei? Iar în sufletul rusului, această întrebare ia următoarea formă: „De ce nu ne iubește Europa?”. Și Soloviev, care vedea instinctele agresive rusești înveșmântate în idei referitoare la misiunea istorică a Rusiei exprimate în mod deosebit în cartea lui Danilevski, a găsit, într-o critică referitoare la această carte (1888), în felul său, răspunsul la această întrebare. Danilevski spunea: „Europa se teme de noi [Nota 74] ca de un nou tip cultural superior, chemat să înlocuiască îmbătrânirea civilizației romano-germanice. Soloviev expune această afirmați drept credința lui Danilevski. Și el ripostează la aceasta: „Cu toate acestea, atât conținutul cărții lui Danilevski cât și concesiile sale ulterioare, ca și acelea ale prietenilor de aceeași orientare” – este avut în vedere Strahov [Nota 75], care s-a angajat după moartea lui Danilevski la reprezentarea ideilor acestuia – „la un alt răspuns: Europa privește cu adversitate și teamă înspre noi deoarece în poporul rus trăiesc puteri elementare întunecate și neclare, deoarece forțele culturale și spirituale ale acestuia sunt sărăcăcioase și insuficiente, însă pretențiile sale apar în mod evident și puternic conturat. Puternic răsună înspre Europa strigătul a ceea ce vrea poporul rus ca națiune, anume să distrugă Turcia și Austria, să-i bată pe nemți, să-și alipească, dacă se poate, atât Constantinopolul cât și India. Și dacă am fi întrebați cu ce vrem să fericim omenirea din țările distruse și alipite nouă, ce întinerire spirituală și culturală vrem să aducem în evoluția lumii, atunci ar trebui fie să tăcem, fie să enunțăm fraze lipsite de sens. Și dacă amara mărturisire a lui Danilevski, că Rusia începe să se îmbolnăvească, este justificată, atunci ar trebui ca în loc să ne preocupe întrebarea: De ce nu ne iubește Europa?, să ne preocupe mai mult o alta, care se află mult mai aproape de noi, și este mult mai importantă pentru noi: De ce suntem bolnavi? Din punct de vedere fizic, Rusia este încă destul de puternică, așa cum s-a dovedit în ultimele războaie pe care le-a purtat; așadar suferința noastră este una morală. Asupra noastră atârnă povara – pentru a folosi cuvintele unui vechi autor –, păcatele ascunse în caracterul poporului, și care nu ne ajung la conștiență, astfel că în primul rând este nevoie să le ridicăm pe acestea în lumina unei conștiențe depline. Atât timp cât suntem înlănțuiți și paralizați din punct de vedere spiritual, instinctele noastre elementare ne vor produce numai pagube. Cea mai importantă problemă, ba chiar singura problemă esențială pentru adevăratul patriotism nu este problema forței și a misiunii, ci problema păcatelor Rusiei.”
Trebuie să indicăm aceste direcții de voință ce apar în estul Europei, dacă vrem să vorbim despre forțele active existente în voința de agresivitate a acestui est; ceea ce își găsește expresia la Tolstoi, reprezintă forțe neactive.
Se poate arunca o lumină asupra acestei „misiuni a Rusiei”, considerând alături de ea un exemplu de resimțire a misiunii unui popor în cadrul vieții spirituale pe care vorbitorii anteriori o considerau ca fiind îmbătrânită. Schiller s-a aflat deosebit de aproape de Fichte, prin viața sa de gândire, atunci când în «Scrisorile estetice pentru educația omului» căuta o perspectivă care să-i permită omului să vadă în sine „omul superior, adevărat”. Dacă ne acordăm pe dispoziția sufletească ce domnește în aceste scrisori estetice ale lui Schiller [Nota 76], vom putea afla în ele un punct culminant al simțirii germane. Schiller este de părere că omul poate deveni neliber în viața sa, în două direcții. El este neliber atunci când se raportează la lume în așa fel încât lasă lucrurile să acționeze asupra sa numai datorită necesității simțurilor; atunci el este dominat de lumea senzorială, și spiritualitatea sa este supusă acesteia. Dar omul este neliber și atunci când ascultă numai de necesitatea ce îi stăpânește rațiunea. Rațiunea își are cerințele ei, și atunci când omul se supune acestor cerințe el nu poate viețui desfășurarea liberă a voinței sale în necesitatea încremenită a rațiunii. El trăiește în felul acesta în mod spiritual, dar spiritualitatea subjugă viața simțurilor. Omul devine liber atunci când poate viețui cele ce acționează asupra simțurilor sale în așa fel încât în cele ce i se transmit prin simțuri să se reveleze ceva spiritual, și atunci când viețuiește spiritualul însuși în așa fel încât acesta îi poate fi la fel de satisfăcător ca și ceea ce acționează senzorial. Acesta este cazul când omul se raportează la o operă de artă, când resimte impresia sensibilă a satisfacției spirituale, iar cele viețuite spiritual transfigurează impresia senzorială. Pe această cale, omul devine „om întreg”. Facem abstracție acum de numeroasele perspective ce rezultă din acest mod de reprezentare. Vom menționa una singură, cea înspre care se tinde în această concepție despre lume a lui Schiller. Anume este căutată una dintre căile pe care omul află „omul superior” prin raportul său cu lumea. Această cale este căutată prin contemplarea entității omenești. Alăturați acum, într-adevăr, lângă acest mod de reprezentare, care vrea să vorbească omenește în om cu omul însuși, pe celălalt, care consideră că specificul poporului rus ar fi acela care trebuie să conducă la adevărata omenie, în contrast cu celelalte specificuri ale popoarelor din lume.
Fichte încearcă să caracterizeze acest mod de reprezentare conținut în esența dispoziției lăuntrice germane, în «Discurs pentru națiunea germană», prin cuvintele: „Există popoare [Nota 77] care, menținându-și particularitatea pe care vor să o știe venerată, acceptă particularitățile celorlalte popoare, admițându-le fără a le invidia; dintre acestea fac parte fără îndoială și germanii, și această trăsătură a lor este atât de adânc întemeiată în întreaga lor viață trecută și prezentă, încât foarte adesea ei sunt nedrepți față de ei înșiși, pentru a fi echitabili față de străinii actuali, ca și față de Antichitate. Există alte popoare, al căror specific nu le îngăduie niciodată libertatea de a se delimita de străini printr-o contemplare calmă și rece, și care de aceea consideră că este necesar să creadă că ar exista un singur mod de a dăinui ca om civilizat, iar acesta ar fi de fiecare dată cel pe care i-l oferă întâmplarea la un anumit moment temporar, și că toți ceilalți oameni din lume nu ar avea nici o altă determinare decât aceea de a deveni așa cum sunt ei, și că aceștia le-ar datora cea mai mare recunoștință dacă ei și-ar da osteneala să-i modeleze ca atare. Între popoarele de primul tip are loc o formare a omului printr-o interacțiune înalt binefăcătoare a modelării și educării reciproce, și o întrepătrundere în cadrul căreia, prin buna voință a celuilalt, fiecare își păstrează totuși identitatea de sine. Popoarele de tipul al doilea nu doresc să clădească ceva, pentru că ele nu vor să abordeze nimic în forma în care există, ele vor numai să distrugă cele existente, producând pretutindeni în afara lor locuri goale, în care pot repeta la nesfârșit doar propria lor configurare; chiar și aparenta lor acceptare a moravurilor străine nu este decât condescendența educatorului față de învățăcelul încă neformat, dar care promite mult; nici chiar staturile din era geologică trecută nu le plac, până nu le văd îmbrăcate cu veșmintele lor, și dacă ar putea, le-ar trezi din morminte pentru a le educa în stilul lor.” În felul acesta judecă Fichte anumite particularități naționale, și după această judecată urmează o afirmație care vrea să preia acestei judecăți orice nuanță a unei aroganțe naționale proprii: „Rămână departe de mine cutezanța de a acuza vreo națiune existentă, în totalitate și fără excepție, de vreo astfel de limitare. Îngăduiți-ne mai degrabă să acceptăm că și în acest caz nu aceia care se scot în evidență sunt cei mai buni.”
Aceste considerații nu doresc să răspundă la întrebarea: Cine a vrut acest război?, din aceeași dispoziție sufletească pe care o au anumite personalități, ale căror țări se află în război cu Europa Centrală. Ele doresc mai degrabă să lase să vorbească înseși condițiile evenimentelor. Cel care redactează aceste considerații s-a informat dacă rușii au voit un război împotriva Europei Centrale. – Lui i se pare că cele prevăzute de Renan în anul 1870 conduc pe o cale mai sigură decât ceea ce se judecă în prezent sub impulsul pasiunilor. Lui i se pare că aceasta constituie o cale înspre singurul domeniu de judecată pe care poate păși și trebuie să pășească și acela care își face reprezentări relativ la acest război în privința gândurilor inutile și improprii, atunci când e să se decidă asupra destinelor popoarelor pe baza armelor, a sângelui și a morții.
Este sigur că forțele care au impulsionat acest război au putut coexista în timpul vieții de pace, până când forțele de pace au slăbit atât de mult încât au devenit ineficiente. Iar cel care a suferit datorită acestui fapt se va strădui să creeze aceste forțe ce mențin pacea. Istoria arată că Germania s-a supus ani de-a rândul forțelor volitive ale acestei strădanii ce izvorau din Vest și Est. Toate celelalte care se pot pune în privința forțelor impulsionante ale Franței și Rusiei în prezentul război au mai puțină valoare decât simpla realitate evidentă că aceste forțe impulsionante au fost suficient de adânc ancorate în voința celor două țări, pentru a se împotrivi la tot ceea ce voia să le rețină. Cel care exprimă această realitate nu trebuie considerat cu necesitate ca făcând parte dintre acele personalități care – lucru ușor de înțeles în această perioadă – apreciază evenimentele dintr-o anumită adversitate sau simpatie față de un popor sau altul. Formarea de judecăți în această privință nu trebuie să aibă nimic de a face cu lipsa de considerație, ura sau altele asemănătoare. Simpatia sau lipsa de simpatie, modul în care sunt apreciate prin sentiment aceste lucruri constituie cu totul altceva decât expunerea simplei realități. Și nu are nimic de a face cu faptul că francezii sunt sau nu îndrăgiți, sau că le apreciem sau nu spiritul, atunci când considerăm că avem motivul de a aprecia că impulsurile existente în Franța au fost implicate în prezentele relații de război. Ceea ce se poate spune în privința motivelor ce impulsionează popoarele poate fi ținut departe de ceea ce se situează în sensul obișnuit în domeniul acuzării sau învinovățirii.
Vom căuta zadarnic la germani asemenea motive care să fi condus la prezentul război, în mod asemănător acelora caracterizate de Soloviev la ruși sau prevestite de Renan la francezi. Germanii au putut prevedea că acest război va fi dus cândva împotriva lor. Era sarcina lor să se înarmeze în acest sens. Iar ceea ce au făcut ei în vederea împlinirii acestei sarcini este denumit de către adversarii lor cultivarea militarismului.
Ceea ce au de făcut germanii prin propria lor voință și pentru împlinirea sarcinilor puse de necesitățile istorice, le-ar fi fost posibil să împlinească și fără acest război, dacă aceste sarcini ar fi fost la fel de binevenite pentru ceilalți, pe cât erau de necesare pentru ei. Nu a depins câtuși de puțin de germani modul în care au înțeles celelalte popoare împlinirea sarcinilor istorice a germanilor, care în timpurile mai noi s-au adăugat, pe tărâm cultural, celor existente anterior. Germanii puteau avea încredere doar în forța care acționează în ei, cea care conferă valoare realizărilor lor culturale materiale în măsura în care activitatea lor spirituală va fi preluată de alte popoare. Anume, dacă privim la maniera germană recunoaștem că în aceasta nu se află nimic care să-l fi făcut pe german să aducă pe lume activitatea pe care o are de împlinit în prezent, într-un alt mod decât s-a realizat pentru celelalte performanțe pur spirituale ale sale.
Nu este necesar ca germanul însuși să facă încercarea de a caracteriza pentru omenire însemnătatea specificului spiritual german, și a performanțelor sale spirituale. Dacă vrea să înregistreze aprecieri în privința însemnătății pe care o au specificul și performanțele spirituale germane pentru omenirea ne-germană, el poate căuta răspunsul în cadrul acestei omeniri ne-germane. Ne este îngăduit să ascultăm cuvintele unei personalități ce face parte dintre personalitățile conducătoare din ținuturile de limbă engleză, anume cuvintele marelui orator al Americii, Ralph Waldo Emerson [Nota 78]. Acesta oferă, în considerațiile sale asupra lui Goethe, o caracterizare a specificului spiritual german și a performanțelor spirituale germane în raportul lor cu formarea lumii. El spune: „O anumită însușire [Nota 79], pe care Goethe o are în comun cu întreaga sa națiune, îl face să apară în ochii publicului francez și al celui englez drept o manifestare de excepție: anume faptul că la el totul se bazează numai pe adevărul lăuntric. În Anglia și America se respectă talentul, și omul este mulțumit atunci când el este activ conform convingerii sale pentru sau împotriva unui partid. În Franța, omul este încântat atunci când vede gânduri strălucite, indiferent unde s-ar afla ele. Însă în toate aceste țări, oamenii talentați scriu în măsura în care sunt capabili datorită dotării lor. Dacă ceea ce produc ei îl impresionează pe cititorul rațional și nu conține nimic împotriva bunului simț, se consideră suficient în sine. Și în felul acesta se petrec multe ore plăcute și utile. Spiritul german nu are nici vivacitatea franceză, nici înțelegerea ascuțită pentru practică a englezilor, în fine, nici specificul american de a aborda situațiile imprecise; tot ceea ce posedă el este o anumită probitate, care nu rămâne niciodată la manifestarea exterioară a lucrurilor, ci revine mereu la întrebarea principală: ‹Încotro se îndreaptă aceasta?›. Publicul german cere de la un scriitor ca el să se afle deasupra lucrurilor, și să se exprime în mod simplu despre ele. Acolo există o activitate spirituală: Ce reprezintă aceasta? Care este părerea omului? De unde? – de unde a luat el toate aceste gânduri?” Și într-un alt loc al acestor considerații referitoare la Goethe, Emerson rostește cuvintele: „Seriozitatea profundă cu care își realizează studiile – Emerson are în vedere bărbații care urmează studiile în Germania –, le permite să înțeleagă oameni cu mult mai dotați decât ei înșiși. Din acest motiv, toate conceptele uzuale de diferențiere din conversațiile înalte, sunt de origine germană. În timp ce, de dragul perspicacității și erudiției lor, evidențiații englezi și francezi își privesc studiul și punctul de vedere cu o anumită superficialitate, iar caracterul lor personal nu se află într-o legătură prea profundă cu ceea ce au înțeles și cu modul în care se exprimă asupra lui, Goethe, vârful și conținutul națiunii germane nu vorbește pentru că are talent, ci adevărul își concentrează razele în sufletul său și iradiază de acolo în afară. El este înțelept în gradul cel mai înalt, chiar dacă înțelepciunea sa este adesea voalată de talentul său. Oricât de admirabil este ceea ce spune el, el are mereu în vedere ceva mai mult. El are acea independență înspăimântătoare ce rezultă dintr-o relație directă cu adevărul. Poți să-i asculți sau nu cuvintele; realitatea rămâne așa cum a descris-o el.”
Mai adăugăm câteva gânduri ale lui Emerson, cărora le este desigur îngăduit să stea aici; căci doar le-a formulat un englez-american despre germani. „Germanii gândesc pentru Europa… Englezii văd numai cazul particular, și nu știu să cuprindă omenirea ca întreg, în conformitate cu niște legi superioare… Englezii nu presimt profunzimea spiritului german.” Emerson putea ști ce influență poate avea activitatea spirituală germană asupra omenirii.
În frazele citate, Emerson vorbește despre „vivacitatea francezilor” și despre „înțelegerea ascuțită pentru practică a englezilor”. Dacă ar fi să continuăm în sensul său aprecierile în privința rușilor, probabil că am putea spune: Germanul nu are impulsul rusului de a căuta o forță mistică în toate manifestările vieții, chiar și în cele practice, forță prin care să se justifice.
Iar în relațiile dintre spiritele acestor popoare se află ceva întru totul asemănător opozițiilor din război, care sunt active în prezent. În motivele care i-au condus pe francezi la războiul cu Germania acționează temperamentul lor, acționează ceea ce are în vedere Emerson prin cuvântul vivacitate. În acest temperament zace puterea tainică ce se exprimă atât de efervescent în cuvintele lui Renan: „ură de moarte, pregătiri fără zăbavă, alianță cu cine se nimerește”. Faptul că Franța a avut o armată aproape egală cu a Germaniei înainte de război, armată de o dată și jumătate mai mare, dacă e să o raportăm procentual la populația sa, se datorează acestei puteri tainice peste care se trage ca un văl fraza relativ la „militarismul german”. – În voința de război a Rusiei acționează credința mistică, chiar și acolo unde ea nu își găsește decât o expresie instinctivă. Pentru a putea caracteriza contrastele active dintre francezi și ruși pe de o parte, și germani pe de altă parte, trebuie să observăm dispozițiile lor sufletești. Opoziția de război dintre englezi și germani este, dimpotrivă, de așa natură, încât germanii se văd opuși numai unor motive „ascuțite pentru practică”. Idealul politicii engleze este, corespunzător naturii țării, orientat înspre țeluri absolut practice. Subliniem: corespunzător naturii țării. Cât anume revelează locuitorii săi din această natură prin comportamentul lor, constituie un efect al acestei naturi, dar nu și baza idealurilor politice engleze. Activarea în sensul acestui ideal a dezvoltat la britanic obiceiul de a considera drept fir călăuzitor al acestei activări ceea ce corespunde intereselor vieții personale. Existența unui asemenea fir conducător nu contrazice faptul ca el să se afirme în viața socială sub forma unor anumite reguli, care sunt respectate cu strictețe, dacă e să existe o conduită de viață. Ea nu este contrazisă nici atunci când firul conducător, respectiv principiile călăuzitoare sunt considerate cu totul altceva decât sunt de fapt. Toate acestea sunt valabile doar pentru britanic, în măsura în care el este încadrat în viața idealurilor sale politice. Iar în felul acesta s-a creat opoziția de război dintre Anglia și Germania.
Pentru faptul că trebuie să vină cândva o vreme în care concepția despre lume a ființei germane aplicată spiritualului se va afirma și în domeniul sufletesc – desigur, numai printr-o luptă spirituală –, trebuind să fie cucerită față de ceea ce a apărut prin Mill [Nota 80], Spencer [Nota 81], pragmaticul Schiller [Nota 82], Locke [Nota 83], Huxley [Nota 84] și alți reprezentanți ai naturii engleze; pentru aceasta, realitatea prezentului război poate constitui o avertizare. Însă aceasta nu are, în mod direct, nimic de a face cu războiul.
Goethe avea în vedere firul conducător caracterizat pentru idealul politic al Angliei atunci când, considerându-l pe Shakespeare printre spiritele care au exercitat asupra lui una dintre cele mai mari influențe, a rostit cuvintele: „Însă în timp ce germanii [Nota 85] se chinuiesc cu rezolvarea problemelor filosofice, englezii, cu măreața lor rațiune practică, râd de noi și cuceresc lumea. Oricine cunoaște declamațiile lor împotriva comerțului cu sclavi, și în timp ce ei vor să ne dovedească ce fel de maxime umane stau la baza acestor procedee, se descoperă acum că adevăratul lor motiv este un obiect real, fără de care se știe că englezii nu acționează niciodată, lucru pe care ar fi trebuit să-l știm.” – Despre Byron, care i-a devenit model pentru Euphorion, în partea a doua a lui Faust, Goethe spune: „Byron trebuie considerat ca om, ca englez, și ca un mare talent. Însușirile sale bune derivă cu precădere din faptul de a fi om; cele rele, din faptul că era englez… Toți englezii sunt ca atare, fără o reflectare propriu-zisă. Risipirea lor și spiritul lor partinic nu le îngăduie să ajungă la o formare liniștită. Dar ei sunt mari ca oameni practici.”
Nici aceste aprecieri ale lui Goethe nu se referă la englezi ca atare, ci numai la ceea ce se revelează drept „esență comună a Angliei”, atunci când această esență comună se manifestă ca purtătoare a idealurilor politice.
Idealul politic menționat a dezvoltat obiceiul de a organiza un spațiu pe cât posibil de mare al Pământului, în conformitate cu firul conducător caracterizat, spre folosința Angliei. Față de acest spațiu, englezul apare ca o persoană care-și organizează casa în modul cel mai acceptabil și admisibil, obișnuindu-se totodată să-i împiedice și pe vecini să întreprindă ceva care să facă locuirea în casă mai puțin plăcută decât ți-o poți dori.
Anglia credea că obiceiul de a trăi în felul acesta îi este amenințat în continuare, datorită evoluției pe care Germania a considerat că este necesar să o parcurgă în ultima perioadă. De aceea este de înțeles faptul că ea nu voia să lase să se nască un conflict armat între Rusia și Franța pe de o parte, și Germania și Austria pe de altă parte, fără a face tot ceea ce putea contribui la înlăturarea coșmarului amenințării, pe care i-l provoca activitatea culturală a Germaniei. Asta însemna însă ralierea la dușmanii germani. O „rațiune ascuțită pentru practică”, pur politică, a calculat ce pericol poate lua naștere pentru Anglia prin victoria Germaniei asupra Rusiei și Franței. Cu o indignare pur morală față de „încălcarea neutralității belgiene” [Nota 86], are acest calcul la fel de puțin de a face, pe cât de mult are el de a face cu „rațiunea ascuțită pentru practică” pe care o văd germanii declanșându-se în cercurile interesate ale Angliei atunci când intră pe teritoriul Belgiei.
Ce anume va aduce această direcție de voință „ascuțită pentru practică” în unire cu alte forțe îndreptate împotriva Germaniei în decursul timpului, s-ar fi putu revela pentru simțirea germană, dacă s-ar fi pus întrebarea: Cum a acționat idealul politic al Angliei atunci când o putere europeană a găsit că în conformitate cu raporturile istorice este necesar ca ea să-și extindă activitatea asupra mării? Este suficient să privim ce au făcut în raport cu acest ideal politic Spania, Portugalia, Olanda și Franța, atunci când și-au dezvoltat activitatea lor asupra mărilor? Și ne-am putea aminti că acest ideal politic, mereu „ascuțit înspre practică”, a știut să calculeze faptul că direcțiile de voință europene îndreptate împotriva țărilor care desfășurau o activitate pe mare, puteau ajunge într-un asemenea raport de forțe încât să se deschidă perspectiva ca Anglia să fie îndepărtată din această acțiune de către concurentele sale.
Ceea ce a simțit poporul Germaniei înaintea războiului față de situația europeană rezultă din observarea forțelor îndreptate din perimetrul înconjurător, asupra acestui popor. Din partea Anglia, era „idealul ascuțit înspre practică” al acestei țări. Din partea Rusiei, direcțiile de voință ce se opuneau sarcinilor pe care și le stabiliseră Germania și Austro-Ungaria pentru Europa Centrală. Din partea Franței, erau puterile populare, a căror esență nu putea fi resimțită de germani în alt mod decât acela pe care l-a imprimat cândva Moltke în privința relațiilor Franței cu Germania, în următoarele cuvinte: „Napoleon a fost un fenomen trecător [Nota 87]. Franța a rămas. Cu Franța am avut de a face de secole, și vom avea încă de a face secole de acum înainte… Tânăra generație din Franța este crescută în credința că ar avea un drept sfânt asupra Rinului, ca și misiunea de a face din el cu prima ocazie granița Franței. Faptul ca Rinul să marcheze granița Franței să devină o realitate, aceasta este tema viitorului Franței.”
Împotriva acestor trei direcții de voință, necesitatea istorică a reunit Germania și Austro-Ungaria într-o „Europă Centrală”. Au existat întotdeauna oameni concrescuți cu cultura în acest centru european, care au resimțit că acestui centru european îi vor fi puse sarcini ce i se vor revela ca fiind aduse spre rezolvare de popoarele acestui centru. Considerăm ca pe un reprezentant al unor astfel de oameni, o personalitate de mult timp decedată. Este vorba de un om care a purtat idealurile „Europei Centrale” adânc în sufletul său, unde le-a încălzit prin puterea lui Goethe, de la care și-a preluat întreaga sa concepție despre lume și cele mai lăuntrice impulsuri ale vieții sale. Îl am în vedere pe criticul literar și linvistul austriac Karl Julius Schröer [Nota 88]. Un bărbat prea puțin cunoscut și apreciat ca entitate și importanță, de către contemporanii săi. Cel care scrie aceste considerații îl socotește printre personalitățile cărora le datorează o infinită recunoștință. În cartea sa despre «Poezia germană», Schröer scrie în anul 1875, ca rezultat al sentimentelor produse în el de evenimentele din 1870-71 privind formarea unui ideal de Europă Centrală, următoarele cuvinte: „Noi, cei din Austria [Nota 89], ne vedem, în acest moment de răscruce, într-o situație particulară. Dacă printr-o mișcare liberă viața noastră statală a înlăturat peretele despărțitor ce ne separa nu demult de Germania… și avem acum la dispoziție mijloacele de a lucra pentru o viață culturală comună, împreună cu ceilalți germani, tocmai acum a intervenit situația de a nu putea participa la o mare întreprindere a poporului nostru… În viața spiritual germană nu s-ar putea forma un perete despărțitor datorită acestui fapt. Rădăcinile acestuia nu sunt de natură politică, ci cultural-istorică. Această unitate indestructibilă a vieții spirituale germane… vrem să o menținem dinaintea ochilor… căci în Reich-ul german dificila noastră sarcină culturală va fi cinstită și apreciată, iar despre trecut nu ni se va imputa ceea ce ține de destinul nostru, și nu de vina noastră”. Cu ce sentimente ar vorbi un asemenea suflet simțitor, dacă s-ar mai afla printre cei vii și ar vedea cum austriecii îndeplinesc, în deplină unitate cu germanii, „o acțiune a poporului” german.
„Europa Centrală” a fost formată prin „destin”; sufletele care simt cu o participare rațională că fac parte din acest centru, lasă în seama spiritului istoriei calitatea de a judeca ceea ce a fost în trecut – este în prezent, și va fi și în viitor – „destinul, și nu vina lor”.
Iar cel care vrea să aprecieze înțelegerea pe care au găsit-o ideile acestei direcții de voință comune a Europei Centrale, afară, în Ungaria, acela să citească voci ce se exprimă acolo, ca de exemplu în articolul despre «Nașterea alianței defensive» de Emerich von Halász [Nota 90], din Caietele pentru «Tânăra Ungarie» din martie 1911. Acolo găsim cuvintele: „Dacă ne gândim la faptul că Andrássy s-a retras din conducerea afacerilor de mai mult de treizeci de ani, iar Bismarck de mai mult de douăzeci și unu de ani, având încă deplină putere pentru această mare activitate pacifică, putere ce promite să existe încă vreme îndelungată, atunci nu este nevoie să ne lăsăm pradă unui pesimism mohorât. Bismarck și Andrássy au găsit, cu puteri unite, o impunătoare soluție a problemei Europei Centrale, îndeplinind în felul acesta o operă civilizatoare care să sperăm că va supraviețui de-a lungul mai multor generații”. „În istoria aliaților căutăm zadarnic alcătuirea unei concepții de o asemenea anvergură și o asemenea durată”.
Atunci când direcțiile de voință caracterizate, împotriva Europei Centrale, s-au regăsit într-o presiune comună, a fost inevitabil ca această „presiune” să determine sentimentele ce s-au configurat în cadrul popoarelor Europei Centrale în privința mersului evenimentelor. Iar desfășurarea evenimentelor din vara anului 1914 au găsit Europa într-o situație istorică în care forțele active în viața popoarelor au intervenit în așa fel în mersul evenimentelor încât decizia în privința celor ce urmau să se întâmple a fost luată din domeniul judecății omenești obișnuite, și adusă într-o ordine mai înaltă, o ordine prin intermediul căreia desfășurarea mersului evoluției omenirii se face conform unei necesități istorice. Cel ce resimte esența unor astfel de momente cruciale pentru omenire își înalță judecata din domeniul în care mai apar întrebări de tipul ce s-ar fi întâmplat dacă în acele clipe purtătoare de destin propunerea unei personalități sau alteia ar fi avut mai mult efect decât a fost cazul? Oamenii viețuiesc în asemenea clipe de răscruce istorică anumite forțe în deciziile lor, pe care nu le pot aprecia în mod corect decât dacă năzuim – după cuvintele lui Emerson – să nu vedem numai „individualul”, ci să cuprindem omenirea „ca întreg, în conformitate cu niște legi superioare”. Cum să ne fie îngăduit să judecăm după legile vieții obișnuite deciziile unor oameni, decizii care nu au putut fi luate dinlăuntrul acesor legi, pentru că în ele acționează acel spirit ce poate fi întrezărit numai în necesitatea istorică? – Legile naturii aparțin ordinii naturii; deasupra acestora se află legile ce aparțin ordinii vieții sociale umane obișnuite; iar deasupra acestora se află legile active spiritual ale devenirii istorice, care aparțin unei alte ordini, anume aceleia prin care oamenii și popoarele își rezolvă sarcinile și parcurg evoluții aflate în afara domeniului vieții sociale umane obișnuite.
Remarcă ulterioară: Gândurile anterioare conțin cele expuse de autorul lucrării în conferințe ținute înainte de intrarea în război a Italiei, în prezentul conflict dintre popoare. Din această cauză, devine inteligibil motivul pentru care în lucrare nu este nimic menționat despre forțele care au devenit impulsuri ale voinței de război îndreptate împotriva Europei Centrale din această direcție. Este de sperat că o lucrare ce va apărea ulterior [Nota 91] va putea aduce completarea necesară în acest sens.
Berlin, 5 iulie 1915
