În cadrul literaturii referitoare la război, și care a crescut la un nivel ce nu mai poate fi urmărit, ne este îngăduit să atribuim o valoare deosebită lucrării Dr. Jacob Ruchti «Despre istoria izbucnirii războiului în conformitate cu actele oficiale ale guvernului regal al Marii Britanii», premiată de către Seminarul de istorie a Universității din Berna. Pentru că el conține o considerație pe care o caută istoricul atunci când vrea să-și formeze o judecată în privința raporturilor dintre realități pe baza regulilor stricte ale cercetării științific-istorice și ale conștiinciozității științifice. Ceea ce se întreprinde în mod obișnuit în domeniul științific abia după un timp îndelungat după desfășurarea evenimentelor în discuție, este întreprins de Ruchti pentru evenimentele prezentului nemijlocit. După verificarea lucrării sale, trebuie să spunem că o apreciere favorabilă a conținutului său, și o evaluare favorabilă a rezultatelor sale nu pot fi formulate datorită punctului său de vedere referitor la cauzele războiului, pe care îl preia datorită apartenenței sale la un anumit popor sau din motive asemănătoare, ci că la o asemenea apreciere favorabilă poate fi condus acela care este receptiv la dovezi ce pot fi obținute pe cale științifică, datorită metodei științifice, obiective, satisfăcătoare a autorului.
În prezent, mulți oameni sunt de părerea că o discutare a cauzelor războiului a devenit deja astăzi un lucru nerodnic. Însă această părere nu poate fi menținută în fața modului în care oamenii de stat și reprezentanții presei Antantei încearcă să convingă omenirea că în ciuda ofertei de pace a Puterilor centrale, ei sunt constrânși să continue războiul. Printre motivele pe care le invocă, un rol deosebit de important este acela că începutul războiului ar dovedi că o conviețuire pașnică cu Puterile centrale nu poate fi obținută decât printr-o victorie zdrobitoare a Antantei asupra acestor Puteri. Ruchti arată că această afirmație se bazează pe o legendă ireală, construită din partea Antantei, în privința afirmațiilor din propriile sale documente, pentru a introduce în lume părerea pe care consideră că este bine să o introducă în privința începutului și țelului războiului. Desigur că cele prezentate de Ruhti drept rezultat al cercetărilor sale, au fost deja expuse în cele mai diferite forme. Dar esențialul scrierii sale constă în primul rând în prelucrarea științifică a realității factice, și în al doilea rând în aceea că un apartenent al unui stat neutru își împărtășește fără rețineri rezultatele cercetărilor, iar un seminar științific al acelui stat găsește lucrarea atât de corespunzătoare cerințelor științifice, încât o premiază. Ruchti rămâne, și în privința stilului, cercetătorul științific care nu trece nicăieri de ceea ce îi oferă izvoarele, și care prin stilul său atrage cu precizie atenția, în locurile corespunzătoare, unde devine materialul faptic nesigur, fapt care implică reținerea judecății obiective. El se sprijină aproape exclusiv pe documente engleze, și folosește celelalte state numai pentru completarea expunerii unei fapte sau a alteia. Și prin această metodă el ajunge la un rezultat ce poate fi cuprins în următoarele cuvinte: Afirmațiile prin care oamenii de stat ai Antantei vor să convingă lumea, sunt recunoscute în documentele engleze drept opuse adevărului. Întreaga țesătură a afirmațiilor lui Grey [Nota 93] și a tovarășilor săi în privința strădaniilor pentru pace, a conducătorilor de state ale Antantei, se dizolvă în fața analizei științifice a lui Ruchti, devenind ceva care oferă numai aparența unor strădanii pentru pace, dar în realitate trebuia să ducă în mod sigur nu numai la războiul dintre Rusia și Franța pe de o parte, și Germania și Austria pe de altă parte, ci urma să situeze și Anglia de partea primelor Puteri enumerate. Din aceste expuneri rezultă modul în care Sasanov [Nota 94] a făcut din controversa dintre Austria și Serbia punctul de plecare al unui conflict european, și cum Grey a făcut din capul locului, din acest punct rus de plecare, propriul său punct de vedere, organizând din el o așa-numită strădanie pentru pace. Nu există nici cea mai mică mărturie în sensul că Grey ar fi putut avea intenția de a-și organiza tratativele diplomatice în așa fel încât Rusia să fi fost constrânsă să lase Austria să-și soluționeze singură conflictul cu Serbia. Deoarece Austria și-a dat acordul în așa fel încât prin măsurile sale de război împotriva Serbiei nu voia să obțină nimic altceva decât recunoașterea deplină a ultimatumului său, iar acesta nu cerea nimic altceva decât un comportament adecvat al Serbiei față de statul austriac și granițele sale de până atunci, atunci nu ar fi existat vreun motiv de război pentru o altă Putere, dacă Grey ar fi oprit Rusia să se amestece în conflictul dintre Austria și Serbia. Însă în felul acesta Anglia a devenit din capul locului aliata Rusiei și adversara Puterilor centrale, iar Grey a inițiat o politică care trebuia să ducă cu necesitate la război, în forma în care s-a realizat el atunci. Ceea ce a făcut Grey, anume faptul de a afirma că lui nu i-a reușit să mențină pacea numai pentru că Germania nu a vrut-o, se dezvăluie drept neadevăr inacceptabil, tocmai pentru că prin accentuarea unui adevăr de la sine înțeles dar totodată lipsit de importanță se încearcă inducerea lumii în eroare. Căci este absolut limpede, atât pentru Anglia – ba chiar și pentru Franța și Rusia – că pacea ar fi fost mai bună decât războiul dacă acestora le-ar fi reușit să minimalizeze pe cale diplomatică importanța politică a Germaniei și Austriei față de Antantă, și să le aducă în situația de a se supune voinței de putere a Antantei. Nu se pune problema dacă Grey a vrut pacea sau războiul, ci problema modului în care s-a raportat el, la începutul războiului, la pretențiile acelor Puteri care au fost aliații Angliei în timpul războiului. Și Ruchti dovedește că Grey s-a raportat în așa fel, încât prin comportamentul său războiul a trebuit să intervină cu necesitate. Și desigur că ne este îngăduit să adăugăm aici, la dovezile lui Ruchti faptul că Grey însuși nu voia să împingă țările în război, însă că el este un om slab, care a fost împins de alții în această direcție. Însă aceasta nu modifică cu nimic judecarea istorică a faptelor sale. Ruchti a reușit pe deplin să dovedească faptul că măsurile diplomatice ale lui Grey nu îi oferă nici cea mai mică justificare de a afirma că el ar fi făcut ceva pentru împiedicarea războiului. Istoricul elvețian reușește să arate și că omul de stat englez s-a comportat în cadrul tratativelor cu Germania în așa fel încât, în încălcarea neutralității Belgiei a găsit un motiv de război, pe care l-ar fi putut evita dacă ar fi acceptat anumite propuneri ale Germaniei. Însă englezii aveau nevoie de acest motiv de război pentru a-l face acceptabil de către poporul lor, război care nu ar fi trebuit să aibă loc numai din cauza Serbiei și a pretențiilor Rusiei în legătură cu Europa. Și pentru înșelarea poporului a fost nevoie de o falsificare, pe care Ruchti o dovedește ca fiind înscrisă în Cartea albă a Angliei. Prin falsificarea datelor dintr-un schimb de scrisori, pe care l-a efectuat Grey, urma să se arate poporului englez cum teritoriul iubitor de pace al Franței a fost atacat prin surprindere de către germani. Prin falsificarea datelor s-a creat impresia că Germania ar fi atacat Franța cu mult mai devreme decât s-a petrecut acest lucru în realitate. La aceasta se adaugă faptul că în discursul de război din 6 august 1914 Asquith [Nota 95], a trecut pur și simplu sub tăcere anumite tratative hotărâtoare cu Germania, urmărind același rezultat de amăgire a poporului. Printr-o cântărire obiectivă a tuturor acestor realități, Ruchti formulează o judecată care îl îndreptățește să prezinte așa-numitele strădanii de pace ale oamenilor de stat englezi drept o legendă fără conținut real, și să indice chiar, la aceștia, forțele care au împins la război. În încheiere, el rostește următoarele cuvinte greutate: „Istoria nu poate fi falsificată la nesfârșit, legenda nu rezistă în fața cercetării științifice, țesătura întunecată este adusă la lumină și deșirată, chiar dacă a fost realizată atât de artistic și de frumos”. Dar deocamdată Antanta mai caută în această țesătură întunecată un mijloc de a convinge lumea prin vorbe că întunecatul ei instrumentar de război constituie o necesitate a civilizației și a celei mai nobile omenii.
