Purtătorii de cuvânt ai Antantei enumără printre motivele pentru care ei au trebuit să continue războiul, pe acela că a fost atacată prin surprindere. De aceea, ei afirmă că ar trebui să aducă Germania într-o situație atât de lipsită de putere, încât acesteia să-i fie luată de acum încolo posibilitatea de a exercita un atac prin surprindere. În această formă de acuzație morală împotriva Germaniei sunt cufundate în mod nebulos toate celelalte cauze ale acestui război.
Fără îndoială că în fața acestei acuzații, Germania este transpusă cu necesitate în situația de a expune absolut sincer modul în care a fost împinsă ea în război. În locul declarațiilor Germaniei, există, până acum, doar expuneri doctrinare despre cauzele războiului, care ne apar ca și concluziile unui profesor care nu povestește ceea ce a văzut el, ci expune din documente ceea ce este menționat acolo despre niște evenimente îndepărtate. Și așa s-a procedat și cu toate explicațiile cancelarului Reichului german [Nota 97] despre procesele care au dus la izbucnirea războiului. Însă aceste expuneri nu ajung să facă o impresie, pentru că ele sunt pur și simplu respinse, fie în sensul că li se opune ceva nejustificat, sau ceva justificat într-o anumit măsură.
Dacă ar fi să rezumăm pur și simplu faptele, ar rezulta următoarele:
1. Germania nu era pregătită, în vara anului 1914, să ia inițiativa unui război.
2. Austro-Ungaria se afla de multă vreme transpusă în necesitatea de a întreprinde ceva prin care să contracareze micșorând pericolul ce o amenința din sud-est prin reunirea slavilor din sud, sub conducerea sârbilor din afara Austriei. Putem accepta liniștiți că asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand [Nota 98] și întreaga poveste a ultimatumului nu a fost decât un prilej pentru aceasta. Dacă acest prilej nu ar fi fost folosit, ar fi trebuit folosit un altul, cu următoarea ocazie. Austria nu ar fi putut rămâne Austria, dacă nu ar fi făcut ceva pentru siguranța provinciilor sale din sud-est, sau dacă ar fi rezolvat problema slavă printr-o acțiune mărinimoasă. Însă politica austriacă se epuizase deja din 1879 într-o astfel de altă acțiune. Mai bine zis, ea s-a epuizat prin faptul că nu a reușit să găsească acea altă acțiune. Anume, ea nu a reușit să domine problema slavă. În măsura în care în problema începerii războiului intră în discuție Austro-Ungaria – și cu aceasta și Germania, care și-a implicat participarea pentru că nu o putea abandona în mod laș pe Austro-Ungaria fără să se teamă că peste câțiva ani va trebui să se opună singură Antantei, fără a o avea aliată pe Austria –, în această măsură trebuie recunoscut faptul că problema slavă este motivul nașterii acestui război. Așadar „cealaltă acțiune” este soluționarea internațională a problemei slavilor. Iar aceasta este cerută de către Austria, și nu de Rusia. Căci Rusia va putea arunca întotdeauna caracterul său fundamental slav, în balanța soluționării. Iar Austro-Ungaria nu poate opune acestei greutăți decât eliberarea slavilor din vest. Iar această eliberare se poate desfășura numai din punctul de vedere al autonomizării tuturor acelor ramuri ale vieții poporului care privesc existența națională, cu tot ceea ce este legat de ea. Anume, nu trebuie să ne speriem de libertatea deplină în sensul autonomizării și federalizării vieții poporului. Această federalizare este prefigurată în viața landurilor federale germane, care constituie oarecum modelul prefigurat de istorie pentru ceea ce trebuie alcătuit în Europa Centrală până la o configurare liberă, pe deplin federală, a acelor raporturi de viață care își au impulsurile în om, deci nu sunt nemijlocit dependente de raporturile geografice, așa cum sunt cele militar-politice, sau de oportunitățile geografice, așa cum sunt cele economice. Configurarea acestor raporturi se va realiza în mod sănătos numai atunci când elementul național se naște din libertate, și nu libertatea din elementul național. Dacă se tinde spre cea dintâi în loc de cea din urmă, ne situăm pe terenul devenirii istorice. Dacă se tinde spre cea din urmă, se lucrează împotriva acestei deveniri, și se pune baza unor noi conflicte și războaie.
A cere conducătorilor de stat austrieci să renunțe din această cauză la ultimatumul față de Serbia, ar însemna să li se ceară să acționeze împotriva intereselor țării conduse de ei. Teoreticieni de orice nuanță politică, ar putea ridica o asemenea pretenție. Dar un om care ține cont de realitățile existente, nu trebuie să ia în mod serios în considerare așa ceva. Căci dacă slavii din sud ar fi obținut ceea ce voiau conducătorii Serbiei, prin acțiunile slavilor din restul Austriei, Austria nu s-ar mai fi putut menține în forma în care exista.
Putem să ne imaginăm foarte bine că într-un astfel de caz Austria ar fi ajuns să aibă altă formă. Poți însă cere unui om de stat austriac să aștepte resemnat o asemenea ieșire din situație? Am putea-o face numai dacă am fi de părerea că una dintre calitățile neapărat necesare ale unui om de stat austriac este aceea de a fi absolut pacifist, și de a aștepta în mod fatalist împlinirea destinului. Deci pasul făcut de Austria în privința ultimatumului trebuie înțeles ca fiind făcut în alte condiții decât aceasta.
3. Odată ce Austria a dat ultimatumul, era de așteptat o altă succesiune a evenimentelor numai în cazul în care Rusia s-ar fi menținut pasivă. De îndată ce Rusia a făcut un pas agresiv, războiul nu a mai putut fi oprit prin nimic.
4. Pe cât de adevărate sunt toate acestea, tot atât de adevărat este faptul că acela care a ținut cont de realitate avea în Germania un sentiment nedefinit că dacă toate aceste conflicte vor ajunge într-un stadiu critic, va exista un război care nu poate fi evitat. Și au existat persoane pline de responsabilitate care au fost de părerea că dacă va fi necesar, acest război trebuie purtat cu toată intensitatea. Însă purtarea unui război din proprie inițiativă nu a fost intenționat niciodată de către Germania, cel puțin de către o persoană care ia lucrurile în serios. Și i se poate dovedi Antantei că nu avea nici cel mai mic motiv să creadă într-un război de atacare din partea Germaniei. Antanta poate fi constrânsă să recunoască faptul că ea avea credința că fără acest război Germania ar deveni atât de puternică, încât această putere ar deveni periculoasă pentru țările reunite actualmente în Antanta. Însă aducerea unor asemenea dovezi politice trebuie făcută cu totul altfel decât s-a făcut până acum, căci cel puțin până acum nu a existat o expunere politică a dovezilor, ci numai impunerea politică a unor afirmații, pe care ceilalți le pot găsi cu ușurință ca fiind brutale. Din partea puterilor Antantei, se credea că dacă lucrurile se continuă ca înainte, nu se va putea ști unde va ajunge Germania, și că de aceea trebuie purtat un război cu Germania. Germania se putea situa pe următorul punct de vedere: Noi nu avem nevoie de război, dar noi vom obține fără război ceea ce statele Antantei nu ne lasă să devenim fără război; de aceea noi trebuie să fim pregătiți pentru acest război, și în cazul în care el este iminent să îl acceptăm în așa fel, încât să nu putem ajunge la daune din cauza lui. Toate acestea sunt valabile și în privința problemei sârbe, și a Austriei. În anul 1914, Austria nu se mai putea descurca cu Serbia fără război, sau cel puțin aceasta a fost convingerea oamenilor săi de stat. Dar dacă Antanta ar fi găsit cu cale că Austro-Ungaria se poate descurca singură cu Serbia, atunci nu ar fi trebuit să se ajungă la un război general. Așadar adevăratul motiv al războiului nu trebuie căutat la Puterile centrale, ci în faptul că antanta nu a voit să lase aceste Puteri centrale în situația în care se aflau acestea prin raporturile lor de forță în 1914. În orice caz, dacă „cealaltă acțiune”, menționată mai sus, ar fi avut loc înainte de 1914, atunci sârbii nu ar fi dezvoltat o opoziție internațională împotriva Austro-Ungariei, și atât ultimatumul cât și amestecul Rusiei nu ar fi fost posibil. Iar dacă Rusia s-ar fi îndreptat împotriva Europei Centrale într-un moment temporal oarecare cu pure intenții de cucerire, nu ar fi putut-o afla pe Anglia de partea sa. Și pentru că până la război submarinul era o armă pură de război, iar America nu ar fi putut purta un război cu Puterile Europei Centrale neavând acest mijloc de luptă, în problema păcii ar fi fost implicată doar Anglia, în sensul menționat.
5. Ceea ce trebuie împărtășit lumii, sunt următoarele:
a) că Germania – în măsura în care se iau în considerare personalitățile care urmau să determine începerea războiului – a fost complet surprinsă de evenimentele din iulie 1914, care nu au fost prevăzute de către nimeni. Această atitudine este valabilă în special în privința poziției Rusiei;
b) că în Germania personalitatea responsabilă de a lua decizii nu putea proceda altfel decât să presupună că în cazul în care Rusia atacă, va ataca și Franța;
c) că Germania și-a pregătit ani de-a lungul, pentru această situație, războiul pe două fronturi, și că nu a putut proceda altfel la precipitarea evenimentelor decât să le transpună în faptă, în cazul în care nu primea de la Puterile vestice o garanție sigură a faptului că Franța nu va ataca. Această garanție putea veni numai din partea Angliei;
d) că în cazul în care Anglia ar fi oferit această garanție, Germania ar fi abordat numai războiul împotriva Rusiei;
e) că diplomația germană a crezut că în urma relațiilor pe care le-a înnodat în ultimii ani cu Anglia, Anglia va acționa în sensul acordării unei asemenea garanții;
f) că diplomația germană s-a înșelat pe deplin în privința politicii reprezentative a Angliei și că sub impresia acestei înșelări a fost transpus în faptă marșul prin Belgia, la care s-ar fi renunțat dacă Anglia ar fi oferit garanția indicată. Întreaga lume trebuie informată într-un mod fără echivoc de faptul că marșul prin Belgia a fost transpus în faptă abia după ce diplomația germană a fost surprinsă de declarația regelui Angliei, în sensul că se înșeală dacă așteaptă o astfel de garanție din partea Angliei. Și este inexplicabil de ce guvernul german nu face ceea ce ar putea face fără îndoială, anume să dovedească că nu ar fi întreprins marșul prin Belgia dacă telegrama decisivă a regelui Angliei ar fi sunat altfel. De această turnură decisivă a depins într-adevăr întreg parcursul următor al războiului, dar din partea Germaniei nu s-a făcut nimic pentru a aduce această realitate decisivă la cunoașterea întregii lumi. Dacă s-ar cunoaște într-adevăr această realitate, ar trebui să spunem că politica engleză, în punctele ei decisive, a fost judecată fals în Germania, dar nu se poate să nu recunoști că Anglia a fost factorul decisiv în problema belgiană. O dificultate o constituie limbajul Germaniei, în special pentru Rusia, pentru că aceasta poate vedea în ea ceea ce datorează Angliei pentru acest război. Această dificultate poate fi anulată numai dacă s-ar reuși să se arate Rusiei că dinspre partea englezilor se poate aștepta la mai puțină prietenie decât dinspre partea germanilor. Or acest lucru desigur că nu se poate petrece, dacă Germania nu purcede în această clipă să dezvolte în unire cu Austro-Ungaria o politică mărinimoasă, prin care să fie anulat programul lui Wilson [Nota 99], expus în lume fără cunoașterea raporturilor europene.
S-ar părea că, din punct de vedere practic, nu ar avea nici o valoare să se vorbească astăzi despre cauzele războiului. Dar față de raporturile reale, acesta este lucrul cel mai nepractic ce se poate imagina. Căci în realitate, prin expunerile ei în privința cauzelor războiului, Antanta manipulează de multă vreme acest război. Situația care s-a creat se datorează circumstanței că expunerile ei sunt crezute din motivul că Germania încă nu a contrazis-o într-un mod eficient. În timp ce Germania putea arăta că ea nu a contribuit cu nimic la izbucnirea războiului și că a fost determinată să încalce neutralitatea Belgiei numai datorită atitudinii Angliei, expunerile oficiale ale Germaniei în această privință sunt de așa natură încât nici un om care trăiește în afara Germaniei nu se îndoiește de faptul că în Germania nu a existat nici o osteneală în sensul de a împiedica izbucnirea războiului. Și nu s-a făcut nimic prin aceea că documentele au fost prezentate așa cum se știe. Căci această prezentare oferă oricui posibilitatea să se îndoiască, pe când expunerea nedenaturată a realităților ar trebui să dovedească într-adevăr nevinovăția Germaniei. Cel care are înțelegere pentru astfel de lucruri, acela poate ști că discursul de genul celor expuse de oamenii plini de răspundere ai Germaniei nu sunt câtuși de puțin înțelese de către sufletele oamenilor din țările dușmane, sau chiar și din cele neutre, și de aceea sunt considerate doar drept voalări ale realității. Să spui că nu ajută la nimic să vorbești altfel despre ura dușmanului, ai dreptul numai atunci când și faci încercarea de a vorbi într-adevăr altfel. Această ură nu trebuie luată pe câmpul de bătaie, pur și simplu pentru că este naivă, căci această ură este doar o cortină a războiului, este numai o mască a acelora care vor sau trebuie să însoțească cu vorbăria lor inexprimabil de tristele evenimente, sau a acelora care caută, prin instigarea acestei uri, un mijloc activ de a obține una sau alta. Războiul este purtat de către Franța și Rusia, din cauze arhicunoscute. Iar din partea Angliei el este exclusiv un război economic, iar ca război economic este un rezultat al tuturor celor care au fost pregătite de vreme foarte îndelungată în Anglia. A vorbi despre încercuirea datorată regelui Eduard [Nota 100] și alte nimicuri asemănătoare, se raportează în realitate la fel cum am vorbi afirmând despre un băiat care fuge de lângă un țăruș ce cade ulterior, spunând că băiatul a făcut țărușul să cadă pentru că l-a zgâlțâit, pe când în realitate țărușul era demult atât de putred, încât pentru a cădea avea nevoie de cel mai mic impuls din partea băiatului. Adevărul este că Anglia a înțeles de mulți ani să practice o politică orientată în funcție de raporturile reale existente în Europa, în sensul care i s-a părut favorabil pentru ea. Și care a fost o exploatare cu caracter științific a forțelor popoarelor și statelor. Politica nu a avut nicăieri în afara Angliei un caracter întru totul obiectiv și coerent. Să considerăm forțele populare ce activează în Balcani. Să adăugăm ceea ce s-a desfășurat în Austria și să privim apoi, din acest punct de vedere, care au fost formulele politice existente în cercurile inițiate [Nota 101] din Anglia. Aceste formule erau de tipul: în Balcani se va întâmpla asta sau asta; în acest caz, Anglia va interveni în felul acesta. Și evenimentele s-au desfășurat în direcția indicată, iar politica engleză s-a desfășurat în paralel cu ele. Se puteau găsi în Anglia, încadrate în astfel de formule, fraze de genul următor: Imperiul rus, în forma sa actuală, va trebui să fie nimicit, pentru ca poporul rus să poată trăi. Iar acest popor este în așa fel structurat în privința relațiilor sale, încât acolo se vor putea efectua experimente socialiste, ceea ce nu este posibil în Europa Occidentală. Cel care urmărește politica Angliei poate vedea că ea a fost organizată în stil mare, în sensul de a întoarce în favoarea Angliei asemenea punct de vedere, ca și multe altele. Și a fost în profitul ei ca în Europa să se considere lucrurile numai din aceste puncte de vedere, ceea ce a dat posibilitatea obținerii avantajelor sale diplomatice. Politica sa a lucrat mereu în sensul adevăratelor forțe populare și de stat, iar strădania sa a fost de a pune la dispoziția sa aceste forțe, și ceea ce constituia avantajul său economic. Anglia a lucrat în favoarea sa. Desigur că și celelalte state procedează la fel. Însă în afară de aceasta, Anglia a lucrat în direcția celor ce se pot valorifica și împlini datorită forțelor aflate în sine, pe când ceilalți nu s-au lăsat implicați în observarea acestor forțe, ba chiar ar fi afișat un zâmbet de superioritate dacă li s-ar fi vorbit despre astfel de forțe. Întreaga structură de stat a Angliei este constituită pe o asemenea activitate cu adevărat practică. Alte state vor putea dezvolta o asemenea artă statală ca aceea engleză, abia în momentul în care această taină a Angliei, pe care am menționat-o, nu va mai fi o taină, ci bun comun al omenirii. Gândiți-vă numai cât de naiv era punctul de vedere din care se credea că se poate rezolva pornind din Germania problema căii ferate de la Bagdad [Nota 102], abordându-se această problemă ca și cum era necesară doar construcția unei străzi, în privința amplasării căreia trebuie doar să te înțelegi cu vecinii. Sau, pentru a vorbi de ceva cu mult mai îndepărtat, oare cum se gândea Austria să-și rezolve raportul față de statele balcanice, fără să aducă forțe în teritoriu, forțe care, privite din punctul de vedere al statelor și popoarelor din Balcani, ar fi putut paraliza avantajele Angliei? Anglia nu a făcut numai una sau alta în anumite momente date, ci a dirijat forțele internaționale în așa fel încât în momentul potrivit acestea să concureze în favoarea sa. Or pentru a face acest lucru, trebuie mai întâi să cunoști aceste forțe, și în al doilea rând să dezvolți ceea ce este în sensul lor. Așadar, dacă ar fi procedat în sensul Angliei, Austro-Ungaria trebuia să împlinească la momentul potrivit o acțiune care să întoarcă forțele slave din sud în favoarea sa, iar Germania ar fi trebuit să întoarcă în favoarea sa, în sensul forțelor economice oportune, interesele referitoare la calea ferată din Bagdad, în loc ca primul conflict să fie deviat în apanajul rusesc, și cu aceasta, pe linia ruso-engleză, iar cel de-al doilea pe linia engleză.
Războiul trebuie să ducă, în Europa Centrală, la a vedea cele existente în viața economică a popoarelor și a statelor. Numai în felul acesta poate fi constrânsă Anglia să nu se mai raporteze la celelalte state printr-o diplomație îndelung reflectată, ci să ducă tratative de la egal la egal relativ la ceea ce trebuie întreprins între colectivitățile umane europene. Fără îndeplinirea acestei condiții, orice imitare a parlamentarismului englez în Europa Centrală nu este altceva decât un mijloc de auto-aruncare a prafului în ochi. Altfel, în Anglia, câțiva oameni vor găsi mereu mijloacele și căile de a-și împlini prin Parlament politica lor cu obiective reale, pe când acțiunile nemților și ale austriecilor nu vor deveni mai inteligente dacă vor fi hotărâte, în loc de câțiva oameni de stat, de către o adunare de circa cinci sute de aleși. Nu-mi imaginez că poate să existe o superstiție mai nefericită decât aceea de a crede că se va produce o minune dacă la cele pe care le-am preluat de la englezi pentru că ne-au plăcut, vom adăuga ceea ce ni se impune de către ei drept șabloane democratice. Cu aceasta nu vreau să spun că Europa Centrală nu trebuie să parcurgă o evoluție în sensul configurației sale politice lăuntrice, ci numai că aceasta nu trebuie să fie o imitație a așa-numitului democratism vest-european, pentru că ea trebuie să aducă exact ceea ce ar împiedica acest democratism datorită condițiilor deosebite din Europa Centrală. Acest așa-numit democratism este potrivit numai pentru a face din oamenii Europei Centrale o parte a dominației mondiale englezo-americane, și dacă am mai accepta și așa-numitele Organizații interstatale ale internaționaliștilor prezenți, am avea cea mai pură perspectivă, ca reprezentanți ai Europei Centrale, să fim mereu învinși la vot în cadrul acestor Organizații interstatale.
Se pune problema să arătăm, pornind de la viața Europei Centrale, impulsurile ce există într-adevăr aici, și în privința cărora adversarii din vest, în momentul în care le vor fi arătate, vor realiza că se vor epuiza datorită acestora, în cazul în care continuă războiul. Împotriva pretențiilor la putere, adversarii își pot coaliza forțele lor și ei vor face acest lucru atâta timp cât se va rămâne la pretenții. Împotriva unor adevărate forțe, ei vor pune în joc armele. Manifestelor aparent atât de eficiente ale lui Wilson trebuie să ie se opună ceea ce în Europa Centrală trebuie într-adevăr făcut pentru eliberarea vieții popoarelor, deoarece cuvintele sale nu pot da nimic altceva decât dominația mondială anglo-americană. Acordul cu Rusia nu trebuie căutat printr-un program central-european corespunzător realității, căci acesta rezultă de la sine. Un asemenea program central-european nu trebuie să conțină ceea ce constituie problema interioară de stat, ci exclusiv ceea ce are de a face cu relațiile exterioare. Dar desigur că în această privință lucrurile trebuie privite obiectiv, căci faptul că un om poate gândi bine, este fără îndoială o chestiune de organizația sa lăuntrică, dar faptul că el aplică această gândire bună în afară, într-o direcție sau alta, nu este o chestiune lăuntrică.
De aceea, programele lui Wilson pot fi depășite doar de către un program central-european real, ceea ce înseamnă un program care să nu exprime anumite valori de urmărit, ci care să fie o delimitare a ceea ce poate face Europa Centrală, întrucât aceasta are în sine puterea de a o face. În acest sens este necesar:
1. Să se înțeleagă faptul că obiectul unei reprezentări democratice a poporului îl pot forma numai problemele pur politice, militare și polițienești. Iar asta este posibil numai pe baza suportului constituit din punct de vedere istoric. Dacă acestea sunt reprezentate într-o adunare de deputați ai poporului, condusă de o funcționărime răspunzătoare de această reprezentare populară, ele se vor dezvolta cu necesitate în mod conservativ. O dovadă exterioară în acest sens o constituie faptul că de la începutul războiului, chiar și democrația socială a devenit conservatoare în aceste privințe. Și ea va deveni și mai mult așa, cu cât va fi mai mult constrânsă să gândească obiectiv prin faptul că în adunările de deputați populari, obiectul discuțiilor îl pot constitui doar problemele politice, militare și polițienești. În cadrul unei asemenea organizări se poate dezvolta și individualismul german, cu sistemul său statal federal, care nu constituie o soluție provizorie, ci este ceva conținut în caracterul poporului german.
2. Toate problemele economice vor forma obiectul unui Parlament economic special. Dacă acesta este despovărat de orice caracter politic și militar, el își va putea elabora problemele în modalitatea care le este adecvată, anume în mod oportun. Funcționarii care administrează aceste probleme economice, în cadrul cărora se înscrie și întreg sistemul legislativ vamal, este direct răspunzătoare în fața acestor Parlamente economice.
3. Toate problemele juridice, pedagogice și spirituale vor fi atribuite persoanelor, în libertate. În acest domeniu, statul deține numai legislația polițienească, nu și inițiativa. Cele ce sunt intenționate aici, sunt doar aparent radicale. De fapt, de ele se poate împiedica numai acela care nu poate privi realitatea într-un mod nepărtinitor. Statul lasă în seama corporațiilor populare și profesionale organizarea școlilor, a bisericilor ș.a.m.d., îngăduindu-le să-și alcătuiască școlile, bisericile și să-și numească judecătorii. Desigur că nu de la caz la caz, ci la un anumit interval de timp. La început, acestea vor trebui să fie limitate, datorită granițelor teritoriale, totuși ele poartă în sine posibilitatea de a compensa pe căi pașnice opozițiile naționale, ca și alte opoziții. Ele poartă în sine chiar posibilitatea de a crea ceva real, în locul judecătoriilor statale nebuloase. Agitatorilor naționali sau de alt tip li se vor anihila în felul acesta puterile. Nici un italian din Triest nu va găsi adepți în acest oraș, atunci când oricine își poate desfășura aici forțele naționale, în ciuda faptului că din anumite motive oportuniste de la sine înțelese, interesele sale economice sunt transferate la Viena, și în ciuda faptului că jandarmul său este plătit de la Viena.
Configurația politică a Europei se poate dezvolta pe baza unui conservatorism sănătos, care să nu ducă niciodată la o îmbucătățire a Austriei, ci cel mult la o extindere a acesteia.
Domeniile economice se vor dezvolta într-un mod oportun sănătos, căci nimeni nu va voi să aibă vreodată o zonă economică în Triest în care să dea faliment din punct de vedere economic, dacă această zonă economică nu îl împiedică, din punct de vedere național, al Bisericii ș.a.m.d., să facă ceea ce intenționează.
Problemele culturale vor fi eliberate de presiunea pe care o exercită asupra lor obiectivele economice și politice, și ele încetează la rândul lor să exercite vreo presiune asupra acestora. Toate aceste probleme culturale vor fi menținute încontinuu într-o mobilitate sănătoasă.
Un fel de Senat, ales din trei corporații, cărora le revine rezolvarea problemelor politico-militare, economice și juridico-pedagogice, va prevedea problemele comune, dintre care fac parte, de exemplu, și finanțele.
Posibilitatea de împlinire a celor expuse aici nu va fi contestată de nimeni care gândește pornind de la adevăratele raporturi din Europa Centrală. Pentru că aici nu se cere deloc să se împlinească ceva, ci se arată numai ce vrea să se împlinească și care se va împlini în clipa în care i se dă cale liberă.
Dacă se recunoaște acest lucru, atunci devine limpede de ce avem acest război, și de ce el este un război de opresiune a poporului german, și, în sens mai larg, de oprimare a vieții de sine-stătătoare a popoarelor din Europa Centrală, deși se abordează sub falsul stindard al eliberării popoarelor. Dacă analizăm în amănunt programul lui Wilson, care, în forma sa cea mai recentă, provine din programele pretext ale Antantei, se ajunge la faptul că împlinirea sa nu ar însemna nimic altceva decât apusul libertății central-europene. Ceea ce nu-l împiedică pe Wilson să vorbească despre libertatea popoarelor, căci lumea nu se orientează după cuvinte, ci după realitățile ce rezultă din împlinirea acestor cuvinte. Europa Centrală are nevoie de o libertate reală, iar Wilson nu vorbește deloc despre o adevărată libertate. De fapt, întreaga lume vestică nu are nici cea mai mică idee referitoare la această libertate, necesară în Europa Centrală. Se vorbește despre libertatea popoarelor, și nu se are în vedere prin aceasta o adevărată libertate a oamenilor, ci o libertate colectivă himerică a unor relații dintre oameni așa cum s-au constituit ele în statele Europei de vest și în America. Datorită relațiilor speciale din Europa Centrală, această libertate colectivă nu poate rezulta din raporturile internaționale, așadar ea nu trebuie să fie niciodată obiectul unor convenții internaționale, în maniera în care poate sta la baza unei încheieri a păcii. În Europa Centrală, libertatea colectivă a popoarelor trebuie să rezulte din libertatea general-umană, și ea va rezulta dacă prin schimbarea sferelor vitale care nu aparțin de viața pur politică, economică și militară, se va crea cale liberă în acest sens. Este de la sine înțeles că împotriva unor asemenea departajări se vor ridica obiecții de către acei oameni care au mereu în vedere numai ideile lor, și nu realitățile, așa cum se întâmplă într-o carte recent apărută [Nota 103], anume «Ideea statului german» a lui Krieck, la pagina 167 ș.u.: „Ocazional, s-a manifestat cerința – printre alții de E. von Hartmann – unor Parlamente economice, alături de reprezentanțele populare. Ideea se află în sensul evoluției economice și sociale. Făcând abstracție de faptul că o nouă roată mare introdusă în cadrul unei mașini ar amplifica stângăcia și frecarea deja existentă în mecanism, ar fi imposibil de delimitat competența celor două Parlamente.”
În cazul unui asemenea gând, ar trebui să vedem că trebuie să acceptăm faptul că el rezultă din raporturile reale ale evoluției, așadar că trebuie împlinit, și nu respins ceva ce trebuie împlinit în sensul evoluției, numai pentru că punerea sa în practică este considerată dificilă. Căci dacă ne oprim în fața unor asemenea greutăți, creăm complicații care se vor manifesta ulterior cu mai multă forță. Și, în fond, acest război, cu particularitatea ce îl caracterizează, nu este decât manifestarea greutăților a căror rezolvare a fost neglijată pe când mai era încă timpul ca ea să se facă pe alte căi, corecte.
Programul lui Wilson pornește de la ideea de a face imposibilă în lume împlinirea a ceea ce este o sarcină justificată și o condiție a vieții statelor Europei Centrale. Acestuia trebuie să i se opună cele ce trebuie să se întâmple în Europa dacă împlinirea lor nu este tulburată prin distrugerea cu forța a vieții din Europa Centrală. Trebuie să i se arate ceea ce numai Europa Centrală poate face, pe baza devenirii istorice de aici, atunci când nu se unește cu Antanta, care nu are nici un interes de a conduce Europa Centrală înspre evoluția sa firească.
Așa cum stau lucrurile astăzi, Germania și Austria au de ales numai între trei variante:
1. Să aștepte în orice circumstanțe o victorie a armatelor lor, sperând că aceasta le va oferi posibilitatea să-și poată împlini sarcina lor european-centrală.
2. Să încheie o pace cu Antanta pe baza programului actual a acesteia, îndreptându-se în felul acesta cu certitudine înspre propria lor distrugere.
3. Să spună ce anume consideră ele, în sensul adevăratelor raporturi, drept rezultat al păcii, și să pună în felul acesta lumea – ca printr-o privirea limpede în raporturile și voința Europei Centrale – în fața posibilității de a lăsa popoarele să aleagă între un program realist, care să aducă oamenilor europeni adevărata libertate, și cu aceasta, într-un mod absolut de la sine înțeles, libertatea popoarelor, sau un program de propagandă al Vestului și al Americii, care vorbește despre libertate, dar în realitate aduce pentru întreaga Europă imposibilitatea continuării vieții. Noi, cei din Europa Centrală, dăm adesea impresia că ne sfiim să spunem Vestului ceea ce trebuie să voim, pe când acest Vest ne copleșește cu împărtășirea voinței sale. Din această cauză, Vestul creează impresia că numai el vrea ceva pentru salvarea omenirii, și că noi ne străduim doar să tulburăm aceste strădanii lăudabile ale sale prin tot felul de lucruri, cum ar fi militarismul, pe când, prin faptul că Vestul s-a organizat demult și vrea să se organizeze și mai bine, în sensul de a face din noi umbrele unor oameni, el este în realitate creatorul militarismului nostru. Desigur că astfel de lucruri și altele asemănătoare au fost spuse adesea, și nu se pune aici problema că au fost spuse de unul sau de altul, ci de faptul că ele trebuie să devină într-adevăr motivul conducător al acțiunilor central-europene, și ca lumea să învețe să recunoască faptul că nu are de așteptat altceva de la Europa Centrală decât că ea trebuie să recurgă la arme atunci când ceilalți o constrâng să facă acest lucru. Ceea ce popoarele vestice numesc astăzi militarism german s-a dezvoltat de-a lungul unei evoluții de secole, și numai ele sunt cele care pot să deturneze sensul acestuia pentru Europa Centrală, și nu Germania. Însă de Europa Centrală depinde ca ea să-și expună voința pentru libertate în mod limpede, anume o voință ce nu poate fi clădită pe programe în stilul lui Wilson, ci pe realitatea existenței omenești.
De aceea există un singur program de pace pentru Europa Centrală, și acela este de a face ca lumea să afle că este posibilă încheierea unei păci imediate dacă Antanta va așeza în locul programului său actual de pace nerealist, un program care să fie real, în sensul ca împlinirea lui să nu ducă la declinul, ci la posibilitatea continuării vieții în Europa Centrală. Toate celelalte probleme, care pot deveni obiect al tratativelor pentru pace, se rezolvă dacă sunt abordate pe baza acestor premise. Pe baza oferită acum de către Antantă, bază preluată de Wilson, este imposibil de încheiat o pace. Dacă în locul acesteia nu se va pune altceva, atunci poporul german nu poate fi adus decât prin constrângere la acceptarea acestui program, iar desfășurarea în continuare a istoriei europene va dovedi corectitudinea celor spuse aici, căci prin împlinirea programului lui Wilson popoarele europene se distrug. În Europa Centrală trebuie să avem în vedere, fără să ne facem iluzii, ceea ce cred de mulți ani acele personalități care consideră din punctul lor de vedere ca fiind o lege a evoluției lumii faptul că viitorul evoluției aparține rasei anglo-americane, care trebuie să preia moștenirea rasei latino-romane și cultivarea slavismului. În cazul în care se va aplica această formulă politică mondială de către un englez sau un american care se cred inițiați, se va observa în permanență că elementul german nu are nici un cuvânt de spus privind ordinea lumii, din cauza neînsemnătății sale, sau, în problemele de politică mondială, că elementul roman nici nu trebuie luat în considerare, pentru că oricum se află pe calea de a muri, și că elementul rus are acea importanță care face din el un factor istoric educativ. O asemenea mărturie de credință ar putea fi apreciată drept insignifiantă, dacă ea ar trăi doar în capul unor oameni dedați fanteziilor și utopiilor, numai că politica engleză folosește nenumărate căi pentru a face, practic, din acest program, conținutul adevăratei sale politici mondiale, iar din punctul de vedere al Angliei prezenta coaliție, în care se află actualmente, nici nu ar putea fi mai favorabilă decât este, dacă e vorba să se aplice acest program. Însă nu există nimic altceva pe care Europa Centrală să-l poată opune acestuia, decât un program care să-i elibereze cu adevărat pe oameni, și care să poată deveni în fiecare clipă faptă atunci când voința omenească intră în joc pentru împlinirea lui. S-ar putea crede că pacea se va lăsa mult așteptată, chiar dacă programul pe care îl avem în vedere aici va fi prezentat popoarelor europene, pentru că el nu poate fi împlinit în timpul războiului, și, în plus, va fi denaturat de către popoarele Antantei în așa fel, ca și cum el ar fi expus de către conducătorii Europei Centrale numai spre amăgirea popoarelor, în timp ce după război se va instala din nou ceea ce conducătorii Antantei prezintă, anume că ele trebuie să „creeze lumea printr-un război, pentru libertatea și drepturile popoarelor” din motive morale, ceea ce este înspăimântător. Însă cel care judecă situația mondială în mod corect în funcție de realități și nu după părerile sale preferențiale, acela poate ști că tot ceea ce corespunde realității are o cu totul altă valoare de convingere decât ceea ce provine în mod absolut arbitrar. Și putem aștepta liniștiți, până când se va arăta – pentru aceia care vor vedea într-adevăr lucrurile – că prin programul Europei Centrale popoarele Antantei pierd doar posibilitatea de a distruge Europa Centrală, dar din el nu izvorăște ceva care să fie incompatibil cu vreun impuls vital adevărat al popoarelor Antantei. Atât timp cât ne situăm în domeniul strădaniilor mascate, este exclusă o înțelegere reală, dar de îndată ce dincolo de măști se va arăta realitatea nu numai din punct de vedere militar, ci și politic, se va configura o cu totul altă înfățișare a prezentelor evenimente. Omenirea a învățat să cunoască, prin armele Europei Centrale, și în folosul acesteia, că în măsura în care este vorba de Europa Centrală voința politică reprezintă o carte cu șapte peceți. De aceea, în fiecare zi lumea primește o descriere a unei imagini înspăimântătoare relativ la distrugerile îngrozitoare în această Europă Centrală. Iar lumii, lucrurile îi apar în așa fel, ca și cum Europa Centrală nu are decât de tăcut în fața acestor imagini îngrozitoare, ceea ce desigur că lumii îi apare ca o acceptare a acestora.
Este de la sine înțeles că fiecare om își va face nenumărate gânduri în privința modului în care se vor împlini cele indicate mai sus, numai că aceste gânduri intră în considerare doar în cazul în care cele expuse aici ar fi gândite ca program, la împlinirea căruia ar fi solicitat fiecare om în parte, sau societatea în ansamblu. Însă el nu este gândit în așa fel, căci ar intra în contradicție cu sine însuși dacă ar fi gândit astfel.
El este gândit ca expresie a celor pe care le vor înfăptui popoarele Europei Centrale, dacă guvernele acestora își vor stabili sarcina de a recunoaște și elibera puterile poporului. Ce anume se va petrece în fiecare caz în parte se arată, în cazul unor astfel de lucruri, întotdeauna atunci când se pășește pe calea înfăptuirii lor. Căci ele nu sunt prescripții ale celor ce urmează să se întâmple, ci prevederea a ceea ce se va întâmpla atunci când lucrurile sunt lăsate să evolueze pe traiectoria necesară propriei lor realități. Iar această realitate proprie impune, referitor la toate problemele religioase și spiritul-culturale, de care aparțin și cele naționale, o administrare prin intermediul corporațiilor, la care fiecare persoană să se afilieze prin voință proprie, și care să fie administrate în Parlamente drept corporații, astfel încât Parlamentul să aibă întotdeauna de a face numai cu corporația respectivă, și nu și cu legătura dintre aceste corporații și persoanele individuale. Iar o corporație nu are voie niciodată să aibă de a face cu o persoană care are aceleași puncte de vedere și aparține unei alte corporații. Astfel de corporații să fie preluate în cercul Parlamentului în momentul în care întrunesc un anumit număr de persoane. Până atunci, ele rămân obiectiv particular, care nu trebuie să se amestece în vreo autoritate sau reprezentanță. Pentru acela pentru care este un măr acru faptul că fiind considerate din asemenea puncte de vedere toate problemele cultural-spirituale vor trebui să se lipsească pe viitor de privilegii, acela va trebui totuși să muște din acest măr, spre binele existenței poporului său. În cazul continuării obiceiului acestor privilegieri, se va înțelege cu greu în multe cercuri că tocmai pe calea privilegierii profesiunilor spirituale trebuie să ne întoarcem la bunul și vechiul, ba chiar străvechiul principiul al corporațiilor libere, și că o corporație urmează să-l facă pe un om destoinic în profesiunea sa; însă exercitarea profesiunii trebuie lăsată în seama concurenței libere și a opțiunii omenești-libere, și nu rezolvată prin privilegieri. Acest lucru va fi înțeles cu greu de toți aceia care afirmă cu drag că oamenii nu ar fi maturi într-o privință sau alta. În realitate, această obiecție nu va intra în considerare, deoarece cu excepția profesiunilor libere necesare, asupra selectării solicitanților va decide corporația. La fel de puțin pot rezulta dificultăți în domeniul politic și cel economic, dificultăți care să nu poată fi realmente îndepărtate, în cazul în care cele intenționate se împlinesc. Iar modul în care, de exemplu, trebuie să se formeze instituții pedagogice care să atingă, în liniile lor directoare, cele două direcții reprezentate care nu sunt propriu-zis pedagogice, aceasta este problema senatului coordonator.
