Când am scris «Remarcile ulterioare» în numărul 15 al săptămânalului nostru, redând convorbirea dintre Dr. Sauerwein și mine, încă nu citisem afirmațiile apărute în presă relativ la articolul din ««Matin». Presupuneam că orice cititor nepărtinitor al acestui articol va trebui să recunoască faptul că în cele pe care le-am împărtășit în privința celor spuse sau redactate de von Moltke se află ceva a căror corectă dezbatere ulterioară trebuie să ducă la concluzia că lumea nu mai poate vorbi despre o „vină” a Germaniei, ci despre un destin tragic. Căci din aceste comunicări devine limpede:
1. Că raporturile existente în Germania la sfârșitul lunii iulie 1914 au dus la faptul ca luarea măsurilor să se afle în mâinile unui singur om, al șefului de stat major, generalul von Moltke. Iar acesta nu a putut proceda în clipele decisive altfel decât îndeplinindu-și sarcina sa militară. În felul acesta, iese din discuție orice intervenție a unor instigatori germani la război. Căci însăși descrierea lui Moltke dovedește că și în cazul în care ar fi existat asemenea instigatori la război, ei nu ar fi avut nici o influență asupra deciziei lui von Moltke. Descrierea lui Moltke nu este realizată de pe pozițiile unui partid, ci de către un om care a acționat având cea mai desăvârșit configurată conștiență a responsabilității. Cuvintele sale trebuie luate în considerare înaintea oricăror alte spuse. Iar toate acestea nu constituie o învinovățire a Germaniei.
2. Rezultă, din publicarea celor afirmate de von Moltke, că acesta nu a știut, până la sfârșitul vieții sale, de o consfătuire (un aparent consiliu de coroană) care să fi avut loc pe 5 sau 6 iulie. Cu aceasta, sunt contrazise toate fabulațiile legate de deciziile unei asemenea consfătuiri.
3. L-am auzit adesea pe von Moltke spunând că planul de război provenea, în liniile esențiale, de la von Schlieffen. Ne apare important faptul că von Moltke a accentuat că el a lăsat să cadă intenția lui Schlieffen de a străbate Olanda de sud în marș cu aripa dreaptă a armatei, preferând să preia asupra lui marile dificultăți tehnice cauzate de faptul că aripa dreaptă a armatei germane trebuia să forțeze trecerea prin spațiul îngust dintre Aachen și granița de sud a provinciei Limburg. De aici rezultă limpede, pentru orice om nepărtinitor, cum conducerea armatei germane s-a străduit în modul cel mai serios să nu facă nici un pas în plus spre vest, decât era necesar în conformitate cu răspunderea ce o împovăra, deși acest lucru nu a fost recunoscut. Toate celelalte au fost sarcina conducerii politice. Ca document justificator al acestei realități poate servi faptul că von Schlieffen a considerat că este necesar mai mult decât atât. Evenimentele din 1914 nu pot fi conchise din faptul că la zece ani înainte de începerea războiului a existat intenția de a mărșălui prin Olanda. Faptul de a voi să împovărezi Germania cu aceasta, este pur și simplu pueril.
4. Cine l-a cunoscut pe von Moltke trebuie să știe că de pe buzele sale nu a putut ieși niciodată vreun neadevăr. Dar pentru lume este important de știut cum s-a raportat el la cei din preajma lui în ora aceea pe care el o vedea, mai mult decât oricare altul, drept oră decisivă a destinului Germaniei. A trece sub tăcere ceea ce s-a petrecut între el și cei din preajma lui înseamnă a sustrage pe nedrept din fața lumi cele mai importante elemente ce pot fi știute pentru judecarea începerii războiului. S-ar putea ca unii sau alții, pentru cruțarea anumitor personalități, să gândească altfel. Dar aceștia să nu atribuie intenții necurate celui care nu poate fi de părerea lor.
Dintre reacțiile presei legate de articolul Dr. Sauerwein, cele din «Deutschen Allgemeinen Zeitung» pot fi luate cel mai mult în serios.
Față de remarca șefului de stat major, generalul von Haeften, că datorită comunicărilor mele devine vizibil faptul că „toți oamenii în mâinile cărora s-a aflat atunci destinul Germaniei au fost mai mult sau mai puțin „nevolnici”, eu pot spune doar atât: e nevoie să citești doar multele memorii redactate de la sfârșitul războiului încoace, pentru a vedea ce există în capetele acelor oameni. Și atunci, dacă ai o judecată nepărtinitoare, îți vei spune: „Unei asemenea tendințe nici nu i te poți opune în mod suficient”. Nu am făcut decât să redau aprecierea lui von Molke. Cel care vrea un document justificativ în această privință, să citească memoriile lui Tirpitz [Nota 119]. Ceea ce nu sunt însă dispus să accept este fraza lui Haeften: „…Căci slăbiciunea și nechibzuința într-o astfel de situație sunt poate mai împovărătoare, și constituie o vină mai mare decât voința conștientă de război”. Oare putem vorbi astfel atunci când trăim în lumea reală și nu într-una fantomatică? Vina care i se atribuie Germaniei este „voința conștientă de război”. În ea este văzută marea vină. În cazul în care nu se mai poate vorbi despre o voire conștientă a războiului, ci numai despre „légèreté” și „ignorance inconcevables” (nechibzuință și ignoranță inadmisibile), atunci se oferă posibilitatea de a interveni în sensul ca părerile existente în privința „vinii” să fie revizuite. În rest, este relevant faptul că von Haeften nu vorbește despre ceea ce eu am spus într-adevăr, ci despre „slăbiciune și superficialitate”. Eu am auzit și am citit adesea aceste cuvinte în Germania, dar eu nu le-am folosit. Căci nechibzuința și ignoranța, așadar însușirile care, pentru cel care le are, nu pot întemeia o „vină mai mare” decât aceea a unei „voințe conștiente de război”, în primul rând vor conta prea puțin în fața unei gândiri juridice, iar în al doilea rând, dacă sunt privite corect, vor conduce, ca în situația existentă în iulie 1914, la o soartă tragică, dar nu la condamnarea unei vini „conștiente”.
În privința a ceea ce relatează domnul von Haeften referitor la relațiile dintre domnul von Moltke și mine, el ar fi putut cunoaște mai bine lucrurile. El afirmă: „Șeful de stat major, generalul von Moltke, atâta vreme cât a fost în posesia deplină a sănătății sale, l-a respins pe domnul Steiner și strădaniile sale, chiar dacă doamna von Moltke, influențată de ideile lui Steiner, a făcut adesea încercarea să-l influențeze și pe soțul ei în sensul lui Steiner. Abia când a devenit bolnav sufletește și trupește, generalul șef de stat major a devenit accesibil ideilor lui Steiner, cu ocazia vizitei pe care i-a făcut-o acesta la palatul Homburg în noiembrie 1914, iar după retragerea sa din funcția de șef a statului major și general comandant de armată, i-a acordat încrederea sa domnului Steiner, o încredere pe care acesta dovedește acum că nu o merita.” Aceste afirmații relativ la raportul meu cu domnul von Moltke, sunt în totalitatea lor neadevăruri obiective. Mai degrabă realitatea este următoarea: Am fost invitat în casa domnului von Moltke începând din anul 1904. De fiecare dată am fost invitat, iar invitația nu pornea numai din partea doamnei von Moltke, ci și din partea domnului von Moltke. Nu le-am impus nimic niciodată. Conversațiile noastre, care durau adesea ore întregi, erau mereu relativ la probleme de concepție despre lume. Domnul von Moltke era suficient de conștient pentru a vedea cum concepția mea despre lume este cu totul departe de orice mistică nebuloasă, și vrea să se bazeze pe temeiuri sigure de cunoaștere. El nu era câtuși de puțin ușor „influențabil”, chiar dacă eu aș fi încercat acest lucru. Dar el vedea că eu nu încerc nici o „influențare”. Și nu mi-a spus o singură dată, ci de mai multe ori: „Concepția dumneavoastră despre lume satisface rațiunea, pentru că în cazul ei, ca în nici un alt caz, toate lucrurile se susțin reciproc și se îmbină între ele fără nici o contradicție”. Și deoarece gândirea sa era întru totul sănătoasă, el avea și un scepticism sănătos, din care cauză nu trecea ușor peste multe lucruri. Tot mereu avea îndoieli. Dar și în privința îndoielilor el făcea mereu remarca de mai sus. Mi-a spus odată: „Dacă oameni cu formația intelectuală obișnuită de astăzi ar afla părerile dumneavoastră, atunci ar viețui lucruri frumoase”.
Această relație exista între domnul von Moltke și mine începând din 1904, și ea nu s-a modificat cu nimic prin vizitele mele făcute în turma invitațiilor făcute la palatul Homburg. De la vizita mea la Homburg și până la moartea sa, von Moltke nu mi-a acordat nici mai multă, nici mai puțină încredere decât de-a lungul celor zece ani precedenți. Referitor la faptul dacă eu, în conformitate cu părerea sa, meritam mai puțin încrederea lui decât cineva care afirmă că von Moltke mi-a acordat încrederea numai pentru că era bolnav sufletește și trupește, iar acel cineva s-a bucurat și el de încrederea lui, în această privință nu vreau câtuși de puțin să intru în discuție. Mi se pare însă frapant faptul că cineva care s-a aflat „în serviciul” generalului șef de stat major von Moltke la începutul războiului și în timpul cât a stat el la Homburg, vorbește despre „retragerea din funcția de șef de stat major și general comandant al armatei” fără să se teamă că prin această formulare folosește o frază care dă de gândit.
Faptul că povestea cu consiliul de coroană din 5 iulie este contrazis prin articolul lui Sauerwein, l-am menționat adesea. Atunci când se spune că eu am trecut sub tăcere faptul că generalul șef de stat major von Moltke nu putea ști nimic despre consiliul de coroană pentru că acesta nu a avut niciodată loc, aceasta apare ca o dibace înșiruire de cuvinte, căci dacă domnul von Moltke nu a știut nimic despre un astfel de lucru, nici nu se poate să fi avut loc ceva care să fi fost important în această privință.
Faptul că în ziua de astăzi Olanda nu poate fi implicată într-o nouă campanie propagandistă franceză referitoare la problema vinii războiului de către oamenii raționali, deoarece s-a spus că domnul von Moltke voia să facă abstracție de un marș prin Olanda, mi se pare, după cum am spus mai sus, absolut limpede. Cuvintele domnului von Moltke dovedesc faptul că cu mult timp înainte de 1914 s-a făcut abstracție de un astfel de marș, deși domnul von Schlieffen – pe care domnul von Moltke îl aprecia drept o mare autoritate militară – credea că un astfel de marș ar fi necesar. Nu este însă lipsit de importanță faptul că acest marș, despre care și domnul von Haeften recunoaște că von Schlieffen l-a implicat în „cercul considerațiilor sale”, s-ar fi realizat numai în cazul în care „la izbucnirea unui război, Olanda ar fi trecut de bunăvoie de partea Germaniei. Așa afirmă domnul von Haeffen, și nimeni nu va contesta acest lucru. Și după cum trebuie acceptat din punct de vedere militar dacă acest lucru constituie o dezvinovățire a Germaniei, ne este îngăduit și să afirmăm că la continuarea verificării acestei probleme menționarea intențiilor lui von Schliefen referitoare la Olanda și la marșul prin Belgia trebuie să apară într-o altă lumină decât în cea în care au fost văzute toate lucrurile până acum. Iar această premisă este valabilă în anumite limite și pentru Belgia. Domnul von Moltke conta pe faptul că dacă Belgia nu va trece de partea germană, se va dovedi totuși într-atât de prietenoasă încât să nu opună o rezistență armată unui marș pe teritoriul ei. De aceea nu este nici chiar atât de sigur că Germania ar fi procedat în orice caz la marșul prin Belgia, dacă lucrurile nu s-ar fi precipitat pur și simplu în acele zile decisive. Nu consider că îmi revine sarcina să dezbat aici modul în care trebuie judecate aceste lucruri din punct de vedere politic, deși eu știu că garanția de neutralitate a Belgiei era întru totul specială. Căci eu nu am vorbit despre asta cu domnul Sauerwein, ci numai despre interpretarea domnului von Moltke.
Modificările de date aflate în articolul lui Sauerwein și menționate de domnul von Haeften sunt corectate în numărul 15 al acestei reviste. Ceea ce adaugă von Haeften ca amănunte la cele spuse în articolul din «Matin» nu contrazice, în liniile esențiale, cele spuse acolo, ci le completează și chiar le confirmă în punctele esențiale. Domnul von Haeften spune: „Afirmația domnului Steiner că generalul șef de stat major von Moltke a refuzat să semneze ordinul Kaiserului adus de către un adjutant, și că l-ar fi trimis pe ofițer înapoi, este născocire curată. Generalul șef de stat major von Moltke a refuzat să semneze doar proiectul ordinului corespunzător, redactată de șeful compartimentului operațional (locotenent-colonelul Tappen)”. Aici nu este altceva de corectat decât contextul în care apare cuvântul „adjutant”, pentru că nici eu nu am afirmat că „redactarea ordinului” a fost făcută de Kaiser cu mâna lui. Iar faptul că un ofițer adjutant poate fi mai bine informat decât Sauerwein, pot accepta cu ușurință. Propriile cuvinte ale lui von Moltke în această privință sunt: „În momentul în care mi s-a pus dinainte depeșa către divizia a 16-a, depeșă ce repeta ordinul dat prin telefon, mi-am pus tocul pe masă și am explicat că eu nu o semnez”. Domul von Haeften subliniază: „În ciuda unor concepții uneori opuse, pe care le-a avut în special în ultimii ani de viață, generalul von Moltke a fost un soldat de o fidelitate de neclintit față de Kaiserul său”. Subscriu întru totul la această afirmație. Și pot chiar să mai adaug ceva. Von Moltke a fost unul dintre cei mai buni slujitori ai Kaiserului. Iar omul care a fost mereu pe deplin conștient de responsabilitatea sa nu s-a abținut niciodată de la a-i da Kaiserului acele sfaturi pe care le considera cele mai potrivite, chiar dacă ele erau opuse părerilor Kaiserului. Dar tocmai aceasta este de valoare, după cum poate fi constatat din formulările lui von Moltke, care au fost redate pe deplin corect. El nu a făcut din sine un adversar al Kaiserului, ci unul dintre cei mai credincioși slujitori ai săi. Cel care crede că von Moltke a vorbit astfel din mânie ascunsă sau din amărăciune, nu îl cunoaște pe generalul-colonel. Pe el l-a dărâmat ceea ce a viețuit începând de la sfârșitul lunii iulie a anului 1914. Totuși, nu s-a aflat niciodată într-o stare care să poată fi caracterizată drept maladie sufletească, în sensul în care o fac astăzi aceia care cred că trebuie să-i scuze formulările printr-o dispoziție sufletească aparte.
Am ferma convingere că cele spuse de el pot așeza pe o altă bază toate discuțiile de până acum referitoare la problema „vinii” războiului, o bază pe care actualii deținători ai puterii statelor învingătoare nu o doresc, dar la care tot mai mulți oameni raționali din lumea întreagă încep să aibă acces. Eu nu pot deloc înțelege de ce domnul von Haeften, pe care l-am cunoscut ca pe un om rațional, nu se poate deschide unor asemenea aprecieri. Oamenii ar trebui să recunoască faptul că poporul german va avea cel mai mult de plătit ponoasele pentru alții tocmai atunci când faptul de a afirma lucruri ca acelea ce rezultă din însemnările lui von Moltke sunt considerate drept o vină. Poporul german nu trebuie să tăinuiască adevărul. Și cel mai mare rău l-au făcut până acum tocmai aceia care au crezut că adevărul trebuie ascuns. Adevărul nu va împovăra mai mult poporul german, ci îl va elibera. Acest lucru trebuia înțeles în zilele care au premers păcii de la Versailles. Acest lucru trebuie înțeles măcar astăzi.
Acelora care vor să-i apere pe politicienii anului 1914, trebuie să li se amintească ceea ce scrie Tirpitz în «Memoriile» sale. De exemplu la pagina 242: „Impresia lipsei de rațiune a conducerii noastre politice devenea tot mai neliniștitoare. Marșul prin Belgia nu a apărut pentru început (el are în vedere noaptea dintre 1 și 2 august) drept o realitate constatabilă. Începând de la mobilizarea rușilor, cancelarul făcea impresia unui om care se îneacă… În timp ce juriștii se adânceau în problema de doctorat dacă ne aflăm deja în război cu Rusia sau nu, a rezultat în plus că uitaserăm să întrebăm Austria dacă vrea să lupte cu noi împotriva Rusiei.” La pagina 245, același Tirpitz spunea: „După plecarea cancelarului din ședință, Moltke s-a plâns Kaiserului de starea ‹deplorabilă› a conducerii politice, care nu dispune de nici o pregătire pentru această situație, și care nici acum, când lavinele au început să se rostogolească, încă nu se gândește la vreo măsură juridică”. Acelor oameni – despre care unul (von Tirpitz) care a lucrat cu ei trebuie să vorbească astfel –, poporul german nu trebuie să-le aducă critici, ci mulțumiri. El trebuie să se mulțumească cu părerea că aceștia „au gândit și au acționat cu totul logic și în conformitate cu sarcinile lor”. La pagina 248 von Tirpitz spune: „Nevinovăția morală a conducerii noastre de atunci poate fi explicată numai prin expunerea deschisă a insuficienței diplomatice…”.
Părerile și spusele lui von Moltke se află întru totul în direcția în care trebuie explicate aceste lucruri. Dacă sunt dezbătute în mod corect, nu-și pot pierde efectul. Dar dacă sunt dezbătute așa cum s-a făcut până acu, tocmai în felul acesta se va întâmpla ca poporul german „să plătească ponoasele”, așa cum din păcate a trebuit deja în măsură suficientă să plătească aceste ponoase.
Trebuie totuși să ne întrebăm cu seriozitate dacă avem dreptul să vorbim despre „diletanți politici”, așa cum o face domnul von Haeften, pe fundalul realizat printre altele și de cuvintele lui von Tirpitz de la pagina 248, pe care le-am citat. Acolo scrie că politicienii din 1914 „au greșit”… „prin lipsa de gândire logică și limpede”.
În privința calomnierilor personale cum sunt cele conținute în fraze relativ la „setea mea de a juca un rol politic”, aș prefera să tac deocamdată. În orice caz, nu m-am așteptat la o astfel de apreciere din partea domnului von Haeften, pe care l-am cunoscut cândva ca pe un nobil gânditor. S-ar părea că oamenii nu trebuie cu necesitate să aibă judecăți preconcepute din capul locului, ci, chiar dacă nu le-au avut, să le dobândească pe parcurs.
Am spus ceea ce am spus deoarece consider că nu era îngăduit să tac, pentru că, din păcate, văd că anumite personalități, care pot avea părerea subiectivă că nu „fac jocul dușmanilor”, fac tocmai acest lucru prin faptul că nu vor să dea cale liberă adevărului. În conformitate cu concepțiile mele, trebuie să recunosc din nou, și în ziua de astăzi, cât se păcătuiește în această direcție.
