Unica redactare de către Rudolf Steiner a unei lecții esoterice
Aforismul:
ne înalță în fiecare dimineață spre sinea noastră superioară. Asemenea aforisme n-au fost născocite prin capriciul unei personalități ci au fost scoase din lumea spirituală. De aceea ele conțin mai mult decât se crede de obicei. Și gândește despre ele în mod just cel ce presupune că niciodată nu va fi posibil să le sondeze conținutul până la capăt, ci să descopere tot mai multe aspecte pe măsură ce se adâncește în ele tot mai mult. De aceea școala esoterică poate să dea numai unele indicații singulare despre felul în care trebuie căutat conținutul. Asemenea indicații vor fi comunicate în cele ce urmează.
Mai strălucitoare decât soarele
Omul vede obiectele din jurul său doar când acestea sunt luminate de soare. Ceea ce le face vizibile sunt razele de soare reflectate de ele în ochiul privitorului. Dacă nu ar fi lumină, lucrurile nu ar fi vizibile. Dar prin această lumină exterioară devin vizibile numai obiectele lumii fizice. Dacă vrea să vadă ființele și lucrurile sufletești și spirituale, trebuie să-l lumineze omului o lumină „mai strălucitoare decât soarele”. Această lumină nu provine de la vreun soare exterior. Ea pornește de la izvorul de lumină pe care-l aprindem în noi înșine când pornim în căutarea sinei superioare, veșnice din lăuntrul nostru. Această sine superioară e de altă obârșie decât sinea inferioară. Această din urmă percepe ambianța cotidiană. Dar ceea ce trăiește în această ambianță cotidiană a luat naștere odată și va trece. Cele ce simțim prin intermediul lor nu au, în sine, decât o valoare trecătoare. Și din asemenea percepții și din gândurile apărute în legătură cu ele este construită sinea noastră trecătoare. Toate lucrurile care devin vizibile prin soare, nu au existat cândva în trecut, și cândva, în viitor, nu vor mai exista. Chiar și soarele a luat naștere cândva și într-o bună zi va trece. Dar sufletul există tocmai pentru ca să recunoască veșnicul din lucruri. Cândva, când întregul pământ nu va mai exista, vor continua să existe sufletele care au locuit pe el. Și ce au trăit aceste suflete pe pământ, vor duce ca amintire înspre alte locuri. E ca și când un om mi-ar fi făcut un bine. Fapta trece. Dar ceea ce a sădit sufletul meu prin ea, asta rămâne. Iar legătura de iubire care m-a legat de el prin aceasta, nu trece. Ceea ce trăim este mereu izvorul a ceva ce rămâne în noi. Noi înșine scoatem astfel din lucruri ceea ce rămâne și ducem în eternitate. Iar când oamenii vor fi transplantați odată pe o cu totul altă scenă, vor aduce cu ei cea ce au adunat aici. Iar faptele lor din noua lume vor fi țesute din amintirea celei vechi. Căci nu există sămânță care să nu dea fruct. Dacă suntem legați de un om prin iubire, această iubire este o sămânță al cărei fruct îl trăim în întregul viitor, deoarece cu un asemenea om mergem împreună în întregul viitor. Trăiește astfel în noi ceva ce e întrețesut cu puterea divină, care leagă toate lucrurile într-o țesătură cosmică eternă. Acest „ceva” este sinea noastră superioară. Și aceasta e „mai strălucitoare decât soarele”. Lumina soarelui îl luminează pe om doar din afară. Soarele meu sufletesc îl luminează din interior. De aceea este mai strălucitor decât soarele.
Mai curată decât zăpada
Orice lucru este în sine curat. Se murdărește doar când e unit cu altul cu care nu trebuie să se unească așa. Apa în sine este curată. Dar și ceea ce este conținut în apă ca murdărie ar putea fi curat dacă ar fi în sine, dacă nu s-ar fi fost unit cu apa într-un mod neadecvat. Cărbunele în sine este curat. Devine murdărie numai dacă se unește cu apa într-un mod necorespunzător. Acum, dacă apa își ia forma proprie în cristalul de zăpadă, se separă de toate cele ce s-au unit cu ea într-un mod neadecvat. Așa se curăță sufletul omenesc când se separă de tot ce s-a unit cu el în chip nefiresc. Iar de el ține ceea ce este divin, nepieritor. Fiecare ideal, fiecare gând la ceva mare și frumos aparțin formei lăuntrice a sufletului. Și când se concentrează asupra unor asemenea idealuri, asupra unor asemenea gânduri, atunci se curăță precum apa când devine cristal de zăpadă. Și deoarece spiritualul este mai pur decât orice substanță, se poate spune că „sinea superioară”, adică sufletul care trăiește în înalturi, este „mai curată decât zăpada”.
Mai subtilă decât eterul
Eterul este cea mai subtilă substanță. Dar orice substanță este încă densă în raport cu sufletul. Nu densuleste ce rămâne, ci „subtilul”. Piatra, la care gândești ca la o substanță, piere ca substanță. Însă gândul despre piatră, care trăiește în suflet, rămâne. Dumnezeu a gândit acest gând. Și, din el a făcut piatra solidă. După cum gheața este doar apă solidificată, tot așa piatra este un gând solidificat al lui Dumnezeu. Toate lucrurile sunt astfel de gânduri solidificate ale lui Dumnezeu. „Sinea superioară” dizolvă însă toate lucrurile, și în ea trăiesc atunci gândurile divine. Iar dacă sinea e țesută de asemenea gânduri divine, atunci e „mai subtilă decât eterul”.
Spiritul din inima mea
Abia atunci a priceput omul un lucru când l-a cuprins cu inima. Intelectul și rațiunea sunt doar mijlocitorii pentru înțelegerea cu inima. Prin intelect și rațiune pătrunzi în gânduri divine. Dar dacă ai astfel gândul, trebuie să înveți a-l iubi. Omul învață încetul cu încetul să iubească toate lucrurile. Asta nu înseamnă că inima sa trebuie să se atașeze fără discernământ de toate câte îi ies în cale. Căci experiența noastră este mai întâi de toate înșelătoare. Când însă te străduiești să cauți într-o ființă sau un lucru baza lor divină, începi atunci să le și iubești. Dacă am în fața mea un om ticălos, nu ticăloșia sa trebuie s-o iubesc. N-aș face decât să mă înșel și nici pe el nu l-aș ajuta. Dacă mă gândesc la felul în care a ajuns acest om în ticăloșie și îi stau alături pentru a ieși din ea, atunci îl ajut, iar eu răzbat la adevăr. Trebuie să caut pretutindeni felul în care pot iubi. Dumnezeu e în toate lucrurile, dar acest dumnezeiesc dintr-un lucru trebuie mai întâi să-l caut. Nu latura exterioară a unei ființe sau a unui lucru trebuie s-o iubesc necondiționat, căci aceasta este înșelătoare și ușor aș putea ajunge să iubesc eroarea. Dar în spatele oricărei iluzii se află adevărul, iar acesta poate fi totdeauna iubit. Iar când inima caută iubirea adevărului în toate ființele, atunci trăiește „spiritul din inimă”. Această iubire e veșmântul pe care sufletul trebuie totdeauna să-l poarte. Atunci el însuși țese dumnezeiescul în lucruri.
*
Membrii școlii trebuie să se folosească de minutele libere ale zilei pentru a lega asemenea gânduri de aforismele înțelepciunii divine, pe care ni le-au dat maeștrii, dintr-o incomensurabilă experiență de lume. Niciodată să nu creadă că au înțeles complet un asemenea aforism, ci să presupună întotdeauna că în el se află totdeauna mult mai multe decât au găsit ei. Printr-o asemenea atitudine se dobândește sentimentul că în orice adevărată înțelepciune stă cheia infinitului, iar printr-un asemenea fel de a gândi te unești cu acest infinit.
*
Nu este important să meditezi multe propoziții, ci să lași puținul iarăși și iarăși să trăiască în sufletul adus la liniște.
Nu trebuie să speculezi prea mult în timpul meditației ci să lași liniștit să acționeze asupra ta conținutul propozițiilor de meditat. Dar în afara meditației, în momentele libere ale zilei, trebuie să revii necontenit la conținutul propozițiilor de meditat și să vezi ce reflecții poți extrage din ele. Acestea devin atunci o forță plină de viață care se coboară în suflet făcându-l tare și puternic. Căci atunci când sufletul se unește cu adevărul veșnic, trăiește el însuși în veșnicie. Iar când sufletul trăiește în veșnicie, entitățile superioare au acces la el și pot coborî în el propria lor forță.
DESPRE UNIREA IMAGINII CU PROTOTIPUL AUM ȘI GÂNDUL PASCAL
Tot ce este fizic în jurul nostru ia naștere și trece, numai prototipurile lucrurilor nu se nasc și pier; ele n-au fost create și nu pier, sunt veșnice. Pământul fizic ia naștere și trece, dar prototipul pământului nu ia naștere și nu trece. Prototipul pământului e veșnic. Iar în prototipul pământului sunt cuprinse toate prototipurile lumii fizice. Precum prototipul pământului, nici ele nu iau naștere și nu pier: sunt veșnice. După cum pământul are prototipul său veșnic, tot așa fiecare mineral, fiecare plantă, fiecare animal, fiecare om îl are pe al său, care strălucește din veșnicie întru frumusețe și splendoare. Omul trebuie necontenit să învețe a se uni cu prototipurile lucrurilor. Către ele trebuie să se ridice. Învață să se unească cu ele trăind amintirea. Când discipolul privește în retrospectiva de seară asupra zilei care s-a scurs, și își amintește scenele zilei, bucuriile și necazurile trăite, când amintirea face să se perinde din nou prin suflet bucuriile și necazurile legate de evenimentele zilei, atunci el se pune în legătură cu acea viață care rămâne, care continuă să fie prezentă chiar și fără expresia ei materială. Omul trebuie să-și evoce prin fantezie evenimentele din viața sa și a celorlalți, lăsând ca în sufletul său să curgă bucuria și durerea care însoțeau evenimentele: prin aceasta învață să se ridice la entitățile care se încorporează în bucurie și durere, învață să trăiască conștient în lumea sufletească. Suntem statornic înconjurați de asemenea entități. Atunci înveți să le percepi.
Dacă încercăm să ne chemăm în amintire evenimente trăite de noi în trecut, este altceva decât dacă evocăm evenimente despre care am citit sau auzit. Deosebirea este că la primele am participat cu sinea noastră. Și acesta este lucrul important Este bine să exersăm evocarea în amintire a trăirilor din trecutul nostru. O durere, o bucurie pe care le-am simțit cândva, arată în amintire cu totul altfel în prezent decât odinioară. Prin această aducere aminte ne apropiem de adevărata cunoaștere. Vedem lucrurile cum sunt în realitate, dacă izbutim să simțim cu adevărat o durere sau o bucurie pe care nu le avem. Dacă suntem capabili să facem ca în noi să se ridice imagini ale celor pe care acum nu le vedem, ne apropiem, prin aceasta, de Divinitatea creatoare.
Asemenea învățături le erau date discipolilor în școlile rozecruciene. Ei trebuiau să aducă din proprie inițiativă în suflet, fără realitatea lor brutală, bucuria și tristețea legate de evenimente anterioare ale vieții. Dacă lași să se ridice în suflet, în acest fel bucurie și tristețe, trezești organele sufletești. Celui care nu putea încă singur să le aducă, inițiații, ca să-i trezească organele sufletești, îi prezentau imagini dramatice, scene din viața omenească, prin care omul învăța să simtă și fără realitatea brutală, ceea ce de obicei este legat de evenimentele înseși. Asta e ceea ce rămâne din evenimente în lume. La asta trebuie omul să învețe să se avânte.
Omul își va aminti de existențe pământești anterioare în măsura în care a învățat să recunoască veșnicul din lucruri și aduce el însuși în lume elemente de veșnicie.
Discipolul yoga face exerciții de respirație. Respirația omului obișnuit este neregulată, neritmică. Discipolul yoghin învață să-și ritmeze respirația. Respirația neritmică este de fapt ucigătoare. Prin suflul pe care-l exală, omul ucide. Își aduce moarte sieși și altora atâta timp cât respirația nu a devenit ritmică și plină de viață, prin exercițiu yoga. Prin respirația ritmică, respirația omului devine și individuală. La sălbatici acțiunile sunt slab individualizate. Cu cât omul urcă mai sus în dezvoltarea sa, cu atât acțiunile sale vor purta o pecete mai individuală. Dar la toți oamenii dezvoltați, și respirația este la fel; acum omul trebuie să învețe să-și individualizeze suflul. Prin aceasta, în procesul respirației, se introduce pe sine tot mai mult în mod caracteristic în lumea înconjurătoare. Cât prelucrează din el în lumea înconjurătoare prin respirație, atât supraviețuiește din el ca veșnic, netrecător, atât va regăsi din sine în toate încarnările ulterioare. Prin procesul respirator ritmic el transformă lumea și conlucrează astfel la săvârșirea proceselor cosmice. Participă la creație pe Pământ.
În timp ce suflul omului obișnuit ucide, suflul omului purificat aduce viață lumii înconjurătoare. Aerul din orașe este mai rău nu numai pentru că este murdărit de tot felul de lucruri fizice, ci și pentru că-l strică respirația neritmică, nepurificată a oamenilor. Aerul din orașe este plin de substanțe otrăvitoare datorită imoralitatății oamenilor. La țară aerul e mai curat decât la orașe. Acolo oamenii mai duc o încă viață mai simplă, mai ritmică, într-o liniște mai mare. În timp ce, în orașe, omul este plin cu gânduri despre tot felul de lucruri care se învălmășesc în viața lui făcând-o neritmică, omul de la țară se obișnuiește să-și adapteze viața la cursul ritmic al naturii, al devenirii și trecerii, la ritmul anotimpurilor. În corelație cu natura, el întreprinde în fiecare an, în anumite perioade, anumite munci și prin aceasta se pune în legătură mult mai strânsă cu marile legi ale lumii decât o face orășeanul, care nu ține deloc seama de aceste legi ale lumii. Prin această integrare ritmică în cursul vieții lumii, cel ce trăiește la țară aduce ritmicitatea și în viața sa. Printr-un asemenea ritm, și aerul pe care-l respiră devine mai ritmic, mai curat și mai bun.
Plantele răspândesc aer curat. Ele sunt curate, fără pofte, altruiste; de aceea ne simțim așa de bine în lumea plantelor!; din ea se revarsă viață. Dar omul obișnuit aduce moarte ambianței prin suflul său. Printr-o viață curată morală, altruistă, omul trebuie să-și transforme suflarea într-una pură, plină de viață și s-o ritmizeze prin exerciții yoga. Apoi trebuie să învețe să-și reverse individualitatea în suflu, s-o întipărească asupra lumii: prin aceasta dă viață ambianței. Printr-o educație continuă de acest fel yoghinul învață să plutească deasupra fizicului, să trăiască pe planul veșniciei. Prin aceasta se ridică până la prototipurile eterne, nepieritoare, ale lucrurilor; care nu se nasc și nu pier; se unește și cu propriul său prototip. Fizic, omul se naște și piere; dar pentru fiecare om există un prototip; acesta este veșnic.
Dacă yoghinul învață să se unească cu prototipurile, s-a înălțat în lumea veșnică a spiritului; plutește deasupra efemerului. Aceasta este starea despre care se spune că yoghinul se odihnește între aripile marii păsări, ale lebedei, ale lui AUM!
AUM este trecerea înapoi, de la imagini la prototip, dizolvarea în nepieritor. Dizolvarea în veșnic, unirea cu prototipurile este exprimată în această mantră din Upanișade:
E ceea ce poate fi găsit și în gândul pascal. Este învierea omului din înrobirea lui de cele trecătoare și materiale, în regiunile veșnice ale prototipurilor. Natura slujește ca simbol pentru aceasta. După cum, la Paști, din pământ încolțește pretutindeni viață nouă, după ce sămânța s-a jertfit și a putrezit în pământ pentru a da noii vieți posibilitatea de a lua naștere, tot așa trebuie să moară toate cele inferioare din om. El trebuie să sacrifice natura inferioară pentru ca să se poată ridica la prototipurile veșnice ale lucrurilor. De aceea și creștinătatea sărbătorește în acest anotimp al trezirii naturii din somnul iernii, moartea și învierea Mântuitorului.
Și omul trebuie mai întâi să moară pentru ca apoi să trăiască învierea întru spirit. Numai cel ce învinge atașarea de lucrurile trecătoare poate deveni el însuși nepieritor ca și prototipurile veșnice, numai acela se poate odihni între aripile marii păsări Aum. Omul devine atunci un împreună-lucrător la progresul lumii. Participă la transformarea ei în vederea unei existențe viitoare; din lăuntrul său cel mai profund acționează atunci magic asupra lumii.
DESPRE CONSTITUIREA TRUPULUI SPIRITUAL PRIN MEDITAȚIE
Într-un sens modest trebuie să ne înalțe totuși faptul că am fost considerați vrednici de a lua parte la școala esoterică. Nu din întâmplare am ajuns aici. Faptul că am căutat-o, că am fost lăsați să intrăm este o dovadă că această năzuință trăia în noi de mai multe vieți. Lumea din afară nu ne mai poate mulțumi, nu ne putem dedica ei. Dacă am fi putut, n-am fi căutat drumul care ducea aici. Lumea de afară reprezintă deplina înflorire a celei de a cincea subrase; alături de această înflorire se arată deja zorii celei de a șasea zile sau celei de a șasea subrase. Aceasta va fi una mult mai spirituală; trupul spiritual va fi mult mai dezvoltat. Ea va fi preînflorirea a ceea ce se va dezvolta pe deplin în a șasea rasă originară. - Noi, cei care suntem în școala esoterică, aparținem acestor zori a celei de-a șasea zi; îl urmăm și îl slujim pe marele maestru care supraveghează constituirea ei; misiunea noastră este să creăm și să naștem din noi acest trup spiritual. Trupul nostru fizic nu este eul nostru; nu trebuie să ne identificăm cu el. Așa cum este acum, cu această soliditate minerală, l-am primit ca un instrument pentru misiunile celei de-a cincea rase originare. Trebuie să-l folosim și să-l formăm ca pe un instrument; eul nostru trebuie să aibă putere asupra lui. Înainte vreme, eul nostru avea un instrument de alt gen; trupul celei de-a patra rase originare, a celei atlanteene, care nu cunoștea încă separarea dintre soare și ploaie, care se mișca prin ceață unduitoare, era în unele privințe altfel constituit, dar eul nostru era același; încă și mai diferite erau trupurile rasei lemuriene, îndeosebi în stadiile ei inițiale, care se mișcau plutind în mediul acvatic și aerian. Același eu lucra la ele. Trupul nostru fizic s-a născut din macrocosmos. Lumea exterioară l-a format; din trupul nostru fizic trebuie eul nostru să creeze trupul spiritual. Atma se numește trupul nostru spiritual. Atma înseamnă suflare. Prin respirația reglată în timpul meditației ne construim trupul spiritual. Într-adevăr, cu fiecare respirație ne inspirăm sau ne expirăm eul.
Acest desen ne ajută să ne reprezentăm ce se petrece de fapt. Noi formăm trupul spiritual în lăuntrul trupului exterior constituit de zei. Eul se revarsă în el cu fiecare inspirație și iese iarăși la expirație. În timp ce reglăm respirația și ne concentrăm asupra unor diferite puncte ale corpului nostru, ne înzestrăm trupul spiritual cu forțele care sunt necesare construirii lui. Eul însuși stă în directă legătură cu acel loc din regiunea frontală, situat puțin deasupra rădăcinii nasului, înăuntru; gândirea cu laringele, simțirea cu mâinile, voința cu picioarele și în general cu partea corporală inferioară. Dacă străbatem corpul nostru cu aceste forțe prin respirarea reglată, clădim la trupul nostru spiritual.
În spirit se afla germenele trupului meu (v. pag. 80).
Note de la aceeași lecție luată de la altă mână
Pe parcursul dezvoltării lui lăuntrice, discipolului îi sunt date anumite exerciții prin care trebuie să cultive omul spiritual din el. Va întreprinde exerciții respiratorii după indicația profesorului său. Aceste exerciții au menirea să-l conducă spre spiritualizare. Omul are în el un organ care, atunci când inspiră, se umple cu aer, iar când expiră, se golește iarăși de aer.
La inspirație, aerul pătrunde în acest organ până în cele mai fine ramificații. Acest organ este plămânul. În aer trăiește spiritul omului. Când inspiră, el își absoarbe spiritul, când expiră, își exală spiritul. Spiritul omului se dezvoltă tot mai mult. Și astfel spiritul omului se găsește alternativ când în om, când în afara lui. Prin inspirație și expirație este stimulată creșterea omului spiritual.
Este foarte important ce încredințează omul spiritului său când expiră. Prin aceste gânduri se construiește spiritul său. Omul își făurește spiritul prin fiecare gând pe care-l încredințează suflului său, pe care-l exală. Omul nu a avut dintotdeauna un organ pentru a inspira aerul. Dacă ne întoarcem în timp pe planetele anterioare, pe lună bunăoară, constatăm că acolo trăiau ființe care nu inspirau aer, ci foc. Și după cum azi omul inspiră aer și expiră dioxid de carbon, acolo ființele inspirau foc și expirau răceală.
Va veni un timp când omul nu va mai inspira și expira aer. După cum omul își pregătește singur căldura pe pământ prin organul căldurii, inima cu circulația sângelui, tot așa va avea mai târziu, în interiorul său, un organ care-i va aproviziona organismul cu ceea ce preluăm acum din aer, precum organul căldurii ne aprovizionează acum cu căldură care înainte, pe lună, era absorbită și inspirată de către ființe din lumea înconjurătoare. Oamenii vor putea prelucra ei aerul uzat, în viitor, în lăuntrul lor. Când acest stadiu va fi atins, ei nu vor mai lua aer din mediu, nu vor mai trăi atunci în aer. Într-o fază și mai îndepărtată, pe Jupiter, oamenii vor trăi în lumină și vor absorbi lumină, așa cum absorb acum aer, și cum pe lună au absorbit căldură.
Va veni odată, și pe acest Pământ, timpul în care omul nu va mai trăi decât în spiritul său, când nu va mai avea nevoie de corp decât ca instrument; deja de pe acum se croiește acest timp. Trăim în ziua a cincea a omenirii, în a cincea rasă și perioadă de dezvoltare a Pământului nostru; dar în lumea spirituală au început deja să se ivească zorile celei de a șasea. Omenirea trăiește deja în aurora celei de a șasea zile.
TREZIREA OMULUI LA CONȘTIENȚA DE SINE
În aceste considerații urmează să fie lămurite mai îndeaproape exercițiile pe care le au de făcut cei aflați în învățarea esoterică. Pentru cel care nu are încă de executat asemenea exerciții, aceste lămuriri îi vor fi o pregătire în vederea timpului când și el le va avea de făcut. Marii maeștrii ai înțelepciunii și ai armonizării sentimentelor ne călăuzesc în lupta noastră interioară pentru cunoaștere. ‒ Un exercițiu cunoscut multora este acela care constă în a te concentra mai întâi asupra punctului de la rădăcina nasului, între sprâncene, în interiorul capului, apoi asupra punctului din interiorul laringelui, după aceea asupra punctului extins într-o linie care se extinde de la umeri spre brațe și mâini, și în sfârșit asupra unui punct și mai extins, care se întinde asupra întregii suprafețe corporale. În știința ocultă se vorbește de aceste linii și suprafețe tot ca despre puncte. Vrem să învățăm să înțelegem mai bine acest exercițiu.
Pentru acestea trebuie să mergem cu gândul mult înapoi și să ne transpunem în timpul lemurian. Pământul arăta pe atunci cu totul altfel. Ceea ce este astăzi stâncă solidă, curgea ca apă. Nu exista încă aer în sensul actual, pământul era învăluit în aburi fierbinți. Multe metale care astăzi sunt solide existau pe atunci ca vapori sau curgeau ca apa; atmosfera de aburi era străbătută de curenți eterici ca azi de curenți de aer. Pe acest pământ trăia deja omul. Era însă un fel de animal-pește-pasăre care se deplasa plutind, înotând. Un eveniment important în devenirea omului a fost atunci că și-a format o piele, prin care s-a despărțit de lumea înconjurătoare și s-a transformat într-o ființă autonomă. Până atunci omul nu fusese despărțit de ambianță, curenții întregii lumi treceau prin el; acum însă se închise prin piele. Această închidere era pricinuită de un curent eteric determinat. După un anumit timp se petrecu un alt eveniment important. Omul se ridică și dădu prin aceasta întregii sale acțiuni și strădanii o anumită orientare. Înainte, corpul omului fusese orientat ca la animalul de azi. De abia acum putu omul să-și formeze membrele dinainte, brațele și mâinile așa cum sunt azi, adică pentru muncă în adevăratul înțeles. De abia acum începu omul să lucreze de sine stătător, de abia acum își putu dezvolta o karmă individuală. Nici un animal nu poate asta. Numai o ființă cu mers vertical își creează propria karmă. Un al doilea curent eteric e cel care a produs această transformare. ‒ Un al treilea curent eteric avu ca urmare o a treia transformare importantă. Abia acum, când omul dezvoltă un mers vertical, s-au putut forma plămâni cum numai omul are, și legat de ei, se formă, din delicate substanțe eterice, laringele. Acum se putu dezvolta treptat vorbirea omenească. ‒ Datorită unui al patrulea curent eteric se formă organul dintre sprâncene, la rădăcina nasului, și abia prin aceasta se trezi omul la conștiența de sine: conștiența de sine, căci înainte poseda doar sentimentul de sine.
Deci dacă îți îndrepți atenția, intens și energic, mereu numai asupra unuia dintre cele patru puncte, adică asupra rădăcinii nasului, sau asupra laringelui, sau asupra mâinilor și brațelor, sau asupra întregii suprafețe corporale, și unești acest exercițiu cu un anumit cuvânt, foarte precis, care este împărtășit numai direct, de la învățător la discipol, intri în legătură cu acel curent eteric, ce a produs prefacerea din corpul omenesc. Educația ocultă constă, înainte de toate, în aceea că devenim conștienți de procesele care lucrează inconștient asupra corpului nostru. Trebuie să intrăm într-o relație conștientă cu forțele cosmice.
Când îți încrucișezi mâinile în așa fel încât dreapta stă peste stânga și te concentrezi asupra mâinilor astfel împreunate, aducând în centrul conștienței un anumit cuvânt, vei remarca în curând, ‒ presupunând că exercițiul este făcut suficient de des, cu maximă energie și răbdare ‒ că ambele mâini tind să se despartă și că brațele se deschid cu totul de la sine. Este poziția sfinților medievali. Și acest exercițiu își are importanța lui determinată. Mereu trec curenți eterici din cosmos prin corpul uman. Un asemenea curent pătrunde prin cap, trece de acolo în piciorul drept, apoi în mâna stângă, pe urmă în mâna dreaptă, după aceea în piciorul stâng și de acolo iarăși în cap. Dacă ne imaginăm omul stând cu brațele desfăcute în poziția descrisă mai sus, curentul ne apare în forma pentagramei. Ar fi rău pentru om dacă curentul ar intra nu prin cap ci prin picioare. Prin picioare pătrund în corpul omenesc toate influențele negative. Magicienii negrii se folosesc de aceasta. ‒ Dar acest curent circulă prin om nu numai atunci când omul se află în această poziție specială, ci totdeauna, chiar și când mâinile sunt împreunate sau un picior este îndoit. Există cinci felurite vibrații eterice prin corpul omenesc. Una dintre ele circulă și în substanța solidă și de aceea se numește ‒ deoarece poate străbate și pământul compact ‒ „pământească”.
Acești cinci curenți circulă permanent prin om și-l pun în legătură cu întregul cosmos.
Ființa umană este țesută din spirit; ne-am născut din spirit, am coborât în materie, și ne întoarcem iarăși în spirit. Curenții care erau activi asupra noastră la coborârea în materie, trebuie să ne devină conștienți. Mergem înapoi pe același drum pe care am venit, dar conștient. Nu există o altă dezvoltare adevărată. Ceea ce aprindem deja în noi prin aceste exerciții, omenirea generală va dezvolta abia în a șasea rasă originară. O rasă originară se numește în știința ocultă o zi a creației. Ne aflăm în stadiul pregătirii celei de a șasea zi a creației, suntem în zorii celei de a șasea zi a creației. Coborârea din spirit, viața în materie și reîntoarcerea în spirit, sunt exprimate prin trei litere:
A U M
TEMELIILE UNEI EDUCAȚII ESOTERICE
Trebuie să limpezim mai întâi care sunt de fapt principiile unei educații esoterice și care este de fapt esența lor. Școala căreia îi aparținem e organizată în așa fel, încât în ea sunt diferite cercuri. Toți cei proaspăt alăturați ei sunt „căutătorii”. Cei care înaintează mai departe aparțin celor care „exersează”. Iar de aceasta se leagă „educația” propriu-zisă. În aceste trei cercuri se împarte școala noastră. Am intrat cu toții în școala esoterică pentru a ne dezvolta anumite organe lăuntrice care ne fac capabili să trăim noi înșine în lumile superioare. Dar cum pot fi dezvoltate asemenea organe în noi? Toate organele noastre au apărut datorită unei activități pe care noi am desfășurat-o în trecut. Vom ilustra aceasta printr-un exemplu. Era un timp în care noi nu aveam încă ochi. Atunci omul se mișca plutind, înotând într-o mare originară apoasă. Pentru a se putea orienta dispunea de un organ care mai există azi doar ca un rudiment. E așa zisa glandă pineală. Se află pe creștetul capului, spre interior. La anumite animale poate fi văzută încă dacă se ridică calota craniană. Cu acest organ omul din străvechime putea să perceapă dacă se apropia de un lucru folositor sau dăunător. Înainte de toate era însă un organ pentru perceperea căldurii sau frigului. Când soarele lumina pe atunci de sus pământul, omul nu putea să-l vadă, dar glanda pineală îl trăgea spre acele locuri ale mării unde soarele încălzea apa. Iar această căldură îi dădea o senzație de mare beatitudine. Omul zăbovea îndelung în asemenea locuri ale apei și se deplasa departe pe suprafața apei pentru ca să poată rămâne sub razele soarelui. Iar ochii noștri de azi s-au format prin faptul că razele soarelui cădeau direct pe corpul lui. Două lucruri au fost așadar necesare pentru ca ochii să poată apărea: trebuia, pe de o parte, ca soarele să lumineze de sus, iar pe de altă parte, și ca oamenii să înoate spre acele locuri încălzite de soare și să se expună soarelui. Dacă oamenii de odinioară nu ar fi făcut acest lucru ci și-ar fi zis: nu vreau să dezvolt decât ceea ce se află deja în mine ‒, și-ar fi dezvoltat mai departe glanda pineală dându-i proporții tot mai mari, monstruoase, dar nu ar fi dobândit ochi niciodată.
Tot așa trebuie să ne închipuim și dezvoltarea ochilor spirituali. Nu trebuie să spunem: lumile superioare se află deja în mine, trebuie doar să le dezvolt. ‒ Nici oameni aceia nu puteau dezvolta din ei soarele, ci numai organele cu care să-l poată vedea. Tot așa și noi, nu putem dezvolta din noi înșine lumile superioare, ci numai organele prin care putem vedea soarele spiritual, lumile spirituale. Și niciodată nu ne vom putea dezvolta asemenea organe dacă, pe de o parte, soarele spiritual nu ne va lumina, iar pe de altă parte, dacă nu ne vom grăbi să ne expunem acestui soare pentru ca el să ne poată lumina. Locurile în care strălucește pentru noi soarele spiritual sunt școlile esoterice, și toți cei care sunt mânați spre ele, sunt atinși de razele lui, dacă se comportă conform îndrumării școlii.
Fiecare organ care a avut un trecut va avea și un viitor. Și glanda pineală va redeveni în viitor un organ important. Iar cei aflați în școlile esoterice lucrează de pe acum la cultivarea ei. Exercițiile care ni se dau acționează nu numai asupra trupului astral și eteric, ci și asupra glandei pineale. Iar când acțiunea devine foarte energică, ea trece de la glanda pineală în vasele limfatice și de acolo în sânge. Dar nu numai aceia care fac acum exerciții oculte vor avea în viitor o glandă pineală dezvoltată, ci toți oamenii. Iar la oamenii care vor constitui rasa cea rea, ea va fi un organ pentru cele mai negative și îngrozitoare impulsuri și va fi atât de mare încât va ocupa cea mai mare parte a corpului. După cum vezi o mulțime de muște din depărtare ca roi, tot așa ‒ atunci când pe pământ se vor perinda multe corpuri în formă de glandă ‒, pământul însuși, privit din spațiul cosmic, va arăta ca o mare glandă. La aceia însă care și-au cultivat glanda pineală într-un mod just, ea va fi un organ foarte nobil și împlinit.
Vom cerceta acum mai de aproape exercițiile ce ne sunt date, și făcând aceasta să ne amintim că aceste exerciții fac sufletele noastre receptive pentru razele solare spirituale.
Ca o pregătire pentru exercițiile oculte propriu-zise slujesc cele șase exerciții secundare. În cel ce li se dedică just, cu seriozitate și râvnă, ele produc acea stare sufletească fundamentală, pentru ca exercițiile oculte să poată da roadele cele bune.
1. Controlul gândurilor: zilnic, cel puțin câte cinci minute, fă-ți timp liber și reflectează la un gând cât se poate de lipsit de importanță și care nu te interesează câtuși de puțin, legând logic tot ce se poate gândi asupra obiectului. Este important să fie un obiect nesemnificativ, deoarece ceea ce trezește calitățile sufletești adormite este tocmai constrângerea pe care trebuie să ți-o impui pentru a-ți menține mult timp concentrarea asupra lui. După un anumit timp vei sesiza în suflet un sentiment de soliditate și siguranță. Dar nu trebuie să-ți închipui că acest sentiment năvălește impetuos asupra ta. Nu, ceea ce trebuie să sesizezi este, dimpotrivă, un sentiment foarte delicat și subtil. Cei care afirmă că nu pot simți absolut deloc în ei acest sentiment, seamănă foarte adesea cu cei care pornesc să caute un obiect foarte mic și fin printre multe alte obiecte. Ei caută, ce-i drept, dar numai așa, la suprafață, și de aceea nu pot găsi micul obiect ci îl trec cu vederea. Trebuie, liniștit, să asculți în tine; vei percepe atunci acest sentiment care apare mai cu seamă în partea de dinainte a capului. Când l-ai simțit acolo, varsă-l mental în creier și în măduva spinării. Treptat începi să încerci senzația că din partea anterioară a capului pornesc raze până în măduva spinării.
2. Inițiativa acțiunii: Pentru aceasta alege-ți o acțiune imaginată în tine însuți. Cine, de pildă, și-a luat ca exercițiu zilnic udarea unei flori, așa cum stă scris în instrucțiuni ca exemplu, acela face ceva cu totul inutil. Căci acțiunea trebuie să pornească din proprie inițiativă, deci trebuie s-o fi conceput tu însuți. Atunci se face remarcat la acest exercițiu un sentiment de: „pot realiza ceva”, „sunt capabil de mai multe decât mai înainte”, „simt impulsul spre activitate”. Acest sentiment se resimte de fapt în întreaga parte superioară a corpului. Încerci apoi să-l faci să curgă spre inimă.
3. A fi mai presus de bucurie și suferință: Îți vine bunăoară odată să plângi. Atunci e momentul să faci acest exercițiu. Te constrângi cu toată puterea să nu te lași cuprins de plâns. Același lucru e valabil și pentru râs. Străduiește-te ca atunci când îți vine să râzi, să nu cedezi râsului ci să rămâi liniștit. Nu înseamnă că nu mai trebuie să râzi, ci trebuie să te poți stăpâni, să fi stăpân peste râs și plâns. Și dacă te-ai învins de câteva ori, încerci curând un sentiment de liniște și calm. Lasă acest sentiment să curgă prin întregul corp, vărsându-l mai întâi din inimă în brațe și în mâini, pentru ca prin mâini să iradieze în fapte. Îl lași apoi să curgă spre picioare și apoi spre cap. Acest exercițiu cere o foarte serioasă autoobservare, pe care trebuie s-o efectuezi cel puțin un sfert de oră pe zi.
4. Pozitivitatea: În tot ce e rău trebuie să știi a găsi grăuntele de bun, în tot ce e urât frumosul, și chiar în fiecare răufăcător scânteia de divinitate. Capeți atunci sentimentul că parcă te lărgești dincolo de pielea ta. Acest sentiment al dilatării este asemănător cu acela pe care îl are trupul eteric după moarte. Când încerci acest sentiment, lasă-l să iradieze prin ochi, urechi și întreaga piele, mai ales prin ochi.
5. Obiectivitatea: Trebuie să rămâi mobil, să fi mereu capabil să asimilezi ceva nou. Dacă cineva ne povestește ceva ce ni se pare neverosimil, trebuie totuși ca în inimă să rămână mereu un colțișor în care să ne spunem: s-ar putea totuși să aibă dreptate. ‒ Ceea ce nu trebuie să ne tocească spiritul critic; putem verifica, desigur, cele aflate. Ne cuprinde atunci un sentiment ca și cum ceva ar curge din afară în noi. Absorbim acest ceva prin ochi, urechi și întreaga piele.
6. Echilibrul: Cele cinci trăiri anterioare trebuie acum aduse în armonie prin distribuirea echilibrată a atenției asupra lor.
Aceste exerciții nu trebuie făcute neapărat câte o lună fiecare. Trebuia însă indicat un timp. Important, înainte de orice, este să fie executate în ordinea arătată. Cine face exercițiul al doilea înaintea primului nu are nici un folos. Căci importantă este tocmai ordinea. Unii cred chiar că ar trebui să înceapă cu al șaselea exercițiu, cu armonizarea. Dar se poate armoniza ceva când nu ai ce? Cel ce nu vrea să facă exercițiile în ordinea indicată, acela nu are nici un folos de pe urma lor. Ca și cum, trebuind să faci șase pași peste o punte, ai vrea să începi cu al șaselea; la fel de absurd este să vrei să începi cu al șaselea exercițiu.
Apoi cei mai mulți dintre noi au primit o meditație de dimineață. Trebuie făcută dimineața, devreme, la o oră stabilită și pe care o respecți cât mai riguros cu putință. Te adâncești la început în cele șapte versuri. La unii dintre noi sună în felul următor:
În timpul meditației nu trebuie să speculezi asupra acestor șapte rânduri, ci să trăiești pe de-a-ntregul în lăuntrul lor. Trebuie să ți le reprezinți destul de plastic. Astfel:
În razele pure ale luminii
Te vei simți scăldat de undele lucitoare ale luminii care străbat din toate părțile și a căror strălucire ți-o vei reprezenta cât mai limpede.
Strălucește divinitatea lumii
Îți închipui că Dumnezeu este cel ce radiază spre tine prin aceste raze; încerci să-L simți și să-L absorbi în tine.
Îți reprezinți cum faci ca razele divine pe care le-ai absorbit, să radieze înapoi, spre fericirea tuturor ființelor.
Rândurile finale trebuie să trezească reprezentarea și sentimentul că ai fi cu totul îmbăiat de razele Divinității și că în ele te găsești pe tine însuți. Cine vrea să-și reprezinte aceasta deosebit de plastic, poate să-și imagineze și un pom pe care l-a îndrăgit și la care revine cu plăcere.
După aceste șapte rânduri ni s-a dat un cuvânt sau o propoziție spre adâncire. Această concentrare pe o propoziție sau un cuvânt, de pildă „tărie”, este foarte importantă. Este un fel de parolă, de cuvânt energic, adecvat cu exactitate structurii sufletești a fiecărui ins. Trebuie să lași acest cuvânt să sune în suflet așa cum se întâmplă când lovești un diapazon. Și așa cum tragi cu urechea la sunetul tot mai pierdut al diapazonului, tot astfel ‒ după cufundarea în cuvânt ‒ trebuie să-l lași să răsune în suflet, să te dăruiești celor produse în suflet prin acest cuvânt.
În încheiere te cufunzi încă pentru cinci minute în propriul tău ideal divin. Nu discutăm aici despre ce fel de ideal e vorba; este vorba numai de crearea unei juste dispoziții sufletești. E indiferent dacă te gândești la învățător sau la cerul înstelat. Au venit deja atei care credeau că nu au nici un ideal divin. Dar au putut fi îndreptați spre cerul înstelat care totuși smulge fiecăruia un sentiment de venerație și devoțiune.
Cine a început odată să lucreze cu aceste exerciții, acela trebuie să rămână la ele și să nu le părăsească atunci când nu-i convine. Trupul astral și cel eteric se obișnuiesc repede cu aceste exerciții, și când nu le capătă se revoltă. O întrerupere sau o încetare deplină a lor este în orice caz periculoasă.
Importantă este și retrospectiva de seară. Ea trebuie făcută de la sfârșit spre început, ca să ne obișnuim cu modul de percepere al planului astral. În timpul retrospectivei trebuie să-ți reprezinți totul cât se poate de plastic. La început, firește, dacă ai avut să zicem optzeci de evenimente și trăiri, nu poți să nu le evoci plastic pe toate optzeci în fața sufletului. De aceea trebuie să procedezi la o selecție înțeleaptă până ce, în fine, întreaga viață a unei zile ajunge să se desfășoare în fața ta ca un tablou. Importante sunt iarăși micile acțiuni nesemnificative căci tocmai sforțarea e aceea care trezește forțele sufletului.
ÎNSEMNĂTATEA ANULUI 1879
DISCUTAREA UNEI FORMULE DE MEDITAȚIE
Tot ce este enunțat într-o lecție esoterică ne este nemijlocit transmis de către învățători, și acela care vorbește este numai un instrument al intențiilor lor.
Deosebirea între o lecție exoterică și una esoterică constă în aceea că acolo se asimilează o învățătură, cunoștințe, aici se trăiește ceva. Învățătorii vorbesc neîncetat oamenilor, însă numai cei pregătiți pot să le audă vocea, cei al căror suflet este deschis pentru ca învățătorii să găsească acces la ei. Munca esoterică este de cea mai mare însemnătate pentru dezvoltarea lumii, dar în același timp, și pentru omul care se află în cea mai simplă situație socială.
Anul 1879 deschide o epocă de cea mai mare importanță în dezvoltarea omenirii printr-un eveniment care s-a petrecut pe planul astral; de atunci cultura noastră a luat o altă direcție.
În 1250 a început un curent spiritual care și-a atins apogeul în 1459 [Nota 28]: când Christian Rosenkreutz a fost ridicat la rangul de cavaler al crucii cu trandafiri. Începu atunci (1510) epoca numită în ocultism epoca lui Gabriel. În 1879 a început epoca lui Mihaiel; cea care va urma se numește epoca lui Orifiel. Mari lupte îi vor răscoli pe oameni; de aceea este pregătit acum un mic grup pentru ca în acea epocă întunecată să facă să strălucească făclia cunoașterii spirituale. (v. nota 28)
Discutarea formulei de meditație: „În razele pure ale luminii”. Reprezentarea imaginativă a momentelor alcătuitoare:
Aici divinitatea se revarsă ca lumină argintie și strălucitoare a lunii peste lumea exterioară: ne simțim ca pătrunși și scăldați de această lumină.
După identificarea cu lumea înconjurătoare, unde am încercat să recunoaștem Divinitatea, ne cufundăm în propriul nostru interiorior, iar prin iubirea care ne unește cu toate ființele, găsim relația cu Divinitatea și simțim Dumnezeirea propriului nostru suflet.
Mă odihnesc în Divinitatea lumii.
Cuvântul odihnă are o putere magică: acela căruia îi reușește să se concentreze în acest cuvânt și să-l lase să acționeze asupra sa, acela simte cum este străbătut cu totul de un sentiment de liniște și pace. Găsim în interiorul nostru această liniște și această pace când ne simțim în relație cu Dumnezeu: liniștea ne înconjoară, ne pătrunde.
Și acum apare în noi reprezentarea ca a unui punct luminos, a unei scântei strălucitoare care ne licărește din depărtare și spre care tindem ‒ și în care ne vom găsi în sânul Divinității.
DESPRE PROCESUL RESPIRAȚIEI
În ultima noastră lecție esoterică a fost vorba despre marile legități ale vieții spirituale, așa cum se relevează ele în decursul evoluției umane, despre marile puteri spirituale care guvernează tot ce se petrece pe planul fizic și care se înlocuiesc reciproc în activitatea lor; astăzi vom vorbi într-un mod ceva mai intim despre legile vieții spirituale așa cum se desfășoară ele chiar în lăuntrul omului.
Cel angrenat într-o educație ocultă este, într-un anumit sens, un om care așteaptă, un căutător. El așteaptă ca într-o bună zi să i se dezvăluie o nouă lume în afara aceleia pe care a perceput-o în mod obișnuit. El așteaptă ca într-o bună zi să-și poată spune: văd o nouă lume; văd ‒ printre toate obiectele și ființele pe care le puteam percepe până acum în spațiu ‒ o mulțime de entități spirituale care înainte îmi erau ascunse. Pentru ca acest lucru să devină cu totul limpede trebuie să evocați iarăși în fața sufletului cele șapte stări de conștiență pe care omul le străbate în decursul dezvoltării sale. Prima stare de conștiență prin care a trecut omul a fost un grad de conștiență confuz, crepuscular, în care omul se simțea una cu Cosmosul; numim această stare existența saturneană. În existența solară amploarea conștienței scăzu, dar deveni în schimb cu atât mai luminoasă. Când, după aceea, omul trecu prin existența lunară, conștiența era asemănătoare celei pe care o trăim ‒ ca ultim rest ‒ în viața noastră de vis; era o conștiență imaginativă, confuză. Aici, pe Pământ, avem conștiența luminoasă de zi, care va rămâne când omul se va ridica iar la conștiența imaginativă luminoasă. Mai departe, pe Jupiter, omul se va ridica la două stări încă și mai înalte de conștiență: cea inspirată și cea intuitivă. Astfel conștiența noastră luminoasă de zi stă la mijloc între conștiența imaginativă confuză a lunii și conștiența imaginativă luminoasă a lui Jupiter. Și ceea ce așteaptă discipolul esoteric să i se descopere într-o zi este conștiența jupiteriană. Fiecăruia dintre noi îi va veni odată această conștiență, unuia mai devreme, altuia mai târziu, în funcție de capacitățile sale, de gradul maturizării sale interioare.
Conștiența jupiteriană există însă deja, incipient, în fiecare om. Într-un mod foarte plăpând, conștiența viitoare e deja schițată, numai că omul nu și-o poate explica. Într-o mare parte viața esoterică constă tocmai din aceea că elevul învață să interpreteze în mod just procesele subtile din el și din ambianța sa. Nici vechea conștiență lunară nu a dispărut cu totul, ea supraviețuind prin ultimele rudimente. Cele două stări ale omului de azi, în care într-una e prezentă încă vechea conștiență lunară și în cealaltă deja noua conștiență jupiteriană, sunt sentimentul de rușine și cel de frică. În sentimentul rușinii, când sângele e împins spre periferia corpului, mai trăiește un ultim rest al conștienței lunare, iar în sentimentul fricii, când sângele se năpustește spre inimă ca să găsească acolo un centru solid de sprijin, se vestește conștiența jupiteriană. Așa înclină spre cele două părți conștiența de zi normală.
Când simțim rușine în legătură cu ceva și roșeața rușinii ni se urcă în obraji, trăim ceva ce ne amintește de existența lunară. Reprezentați-vă un om lunar. El nu-și spunea încă „eu”, ci trăia într-o conștiență imaginativă confuză, crepusculară, cu totul întrețesut în forțele și entitățile astrale cu care se simțea a fi în unitate și armonie. Încercați să vă închipuiți, fraților și surorilor, că într-o bună zi licărește la un asemenea om lunar deodată sentimentul: sunt un „Eu”. Eu sunt diferit de ceilalți, sunt o ființă de sine stătătoare și toate celelalte ființe din jur mă privesc. ‒ Un uriaș sentiment al rușinii l-ar fi cuprins de sus până jos pe întregul om lunar, ar fi încercat să dispară, să piară de rușine, dacă ar fi trăit un asemenea sentiment prematur al eului. Așa parcă am vrea și noi, frații mei și surorile mele, când ne năpădește un sentiment al rușinii, să dispărem, să intrăm în pământ, să ne dizolvăm eul. Imaginați-vă cum era întrețesut vechiul om lunar în armonia cu entitățile și forțele ambianței sale. Când se apropia de el o ființă vrăjmașă, nu se gândea, ci știa instinctiv cum trebuie să se ferească. El acționa dintr-un sentiment pe care ‒ dacă ar fi fost conștient ‒ l-ar fi putut exprima cam în felul următor: știu că legile lumii nu sunt orânduite în așa fel încât acest animal sălbatic să mă sfâșie acum; ci armonia lumii este așa încât trebuie să existe mijloace care să mă apere de dușman. ‒ Vechiul om lunar se afla deci nemijlocit în armonie cu forțele cosmosului. Dacă s-ar fi trezit în el un sentiment al eului, această armonie ar fi fost deranjată. Și într-adevăr, de cum a început să străbată omul pe pământ, sentimentul eului l-a adus într-o tot mai mare disonanță cu ambianța. Clarvăzătorul aude cosmosul răsunând într-o impunătoare armonie, și când compară cu ea sunetele care vin la el de la diferiți oameni, constată că azi în toți oamenii domnește disonanța; la unul mai mare, la altul mai mică, dar tot disonanță rămâne. Iar datoria voastră este ca pe parcursul dezvoltării voastre să prefaceți tot mai mult această disonanță în armonie. Această disonanță a apărut prin egoitate, dar ea a fost cu înțelepciune rânduită de către puterile spirituale care stăpânesc și conduc cosmosul. Dacă oamenii ar fi rămas întotdeauna în armonie, n-ar fi ajuns niciodată la autonomie. Disonanța a fost instituită pentru ca omul să-și poată recâștiga armonia în mod liber, prin propria-i forță. Sentimentul eului conștient de sine trebuia așadar să se dezvolte mai întâi în contul armoniei interioare. Dacă vine apoi timpul în care începe să licărească conștiența jupiteriană și omul reintră în relație armonioasă cu forțele cosmosului, el va salva cu sine acest sentiment al eului în noua stare de conștiență, așa încât omul va fi atunci un eu de sine stătător și se va afla totuși în armonie cu cosmosul.
Am văzut că în sentimentul de frică se anunță deja noua conștiență jupiteriană. Dar totdeauna când o stare viitoare începe să apară înainte de timp, este prematură și nelalocul ei. Printr-un exemplu acest lucru vi se va limpezi. Când o floare, care după soiul ei trebuia să înflorească în august, este făcută să înflorească într-o seră deja în mai, în august, la timpul normal al înfloririi ei nu va mai da nici o floare; forțele ei vor fi epuizate și nu se va mai potrivi cu condițiile în care trebuia să intre. Și chiar în mai, de îndată ce este dusă din seră, va trebui să piară, deoarece nu se potrivește cu condițiile naturale ale acestui anotimp. Tot așa e și cu sentimentul fricii. Nici el nu e azi la locul lui, și va fi încă și mai puțin în viitor. Ce se petrece când apare acest sentiment? Sângele se strânge în centrul omului, în inimă, ca să formeze acolo un centru solid, ca să-l facă pe om tare în fața lumii din afară. Forța cea mai dinlăuntru a eului este cea care provoacă aceasta. Această forță a eului, care acționează asupra sângelui trebuie să devină tot mai conștientă și mai puternică, iar pe Jupiter omul va putea să-și conducă cu totul conștient sângele spre centru și să se facă mai puternic. Ceea ce e însă azi nefiresc și nociv e sentimentul fricii, legat de această circulație a sângelui. În viitor el trebuie să nu mai existe; vor trebui să acționeze doar forțele eului, fără frică.
În decursul dezvoltării umane lumea exterioară ne înconjoară într-un mod tot mai ostil. Tot mai mult trebuie să învățați a opune forța voastră interioară lumii năvălitoare din afară. Dar frica trebuie să dispară. Și în mod deosebit celui angajat în disciplina esoterică îi este necesar, absolut necesar, să se elibereze de toate sentimentele de teamă și frică. Teama are o îndreptățire autentică numai acolo unde ne face atenți că trebuie să devenim puternici, dar toate sentimentele nefirești de teamă, care-l torturează pe om, trebuie să dispară cu desăvârșire. Ce s-ar întâmpla dacă omul ar continua să aibă sentimente de teamă când apare conștiența jupiteriană? Acolo lumea exterioară se va opune omului într-un mod mult mai ostil și mai înfricoșător decât azi. Un om care nu se dezobișnuiește aici de teamă, va cădea acolo dintr-o spaimă cumplită în alta.
De pe acum se pregătește această stare în lumea exterioară. Și ea i se va arăta omului și mai limpede în acel groaznic timp care se va năpusti peste noi sub conducerea lui Orifiel, despre care v-am vorbit ultima oară. Atunci omul trebuie să fi învățat să se țină tare! Cultura noastră de azi creează ea însăși acei monștri înspăimântători care-l vor amenința pe omul de pe Jupiter. Priviți uriașele mașini pe care tehnica omenească le construiește cu atâta ingeniozitate! În ele omul își construiește demonii care în viitor se vor dezlănțui asupra lui. Tot ceea ce omul își construiește azi ca aparate și mașini, în viitor va căpăta viață și se va opune omului cu vrăjmășie într-un mod îngrozitor. Tot ce a fost creat numai din principiul utilitarist, din egoismul individual sau colectiv, va fi în viitor dușmanul omului. Ne interesăm astăzi mult prea mult de folosul celor ce le facem. Dacă vrem să promovăm cu adevărat dezvoltarea nu trebuie să ne preocupe utilitatea ci îndeosebi noblețea și frumusețea lucrurilor. Acțiunile noastre să nu pornească numai din principiul utilitarist, ci din bucuria pură pentru frumos. Tot ceea ce creează astăzi omul ca să-și satisfacă necesitatea artistică, din iubirea curată pentru frumos, se va însufleți, de asemenea, în viitor și va contribui la dezvoltarea superioară a omului. Este teribil însă să trebuiască astăzi să vezi cum mii de oameni sunt îndemnați, din fragedă copilărie, să nu cunoască nici o altă activitate în afara aceleia pe care o duc de dragul folosului material, și să fie rupți toată viața de ce este frumos și artistic. Și cele mai sărace școli elementare ar trebui să atârne pe pereți cele mai splendide opere de artă ‒ asta ar aduce o nesfârșită binecuvântare în dezvoltarea umană. Omul își construiește singur viitorul. Poți să-ți faci o idee despre cum va fi pe Jupiter dacă înțelegi că astăzi nu există nimic absolut bun și nimic absolut rău. În fiecare om binele și răul este astăzi amestecat. Cel bun trebuie doar să-și spună că are ceva mai mult bine în el decât cel rău, dar că nu este pe deplin bun. Pe Jupiter însă binele și răul nu vor mai fi amestecate, ci oamenii se vor împărți în oameni pe deplin buni și pe deplin răi. Și tot ce cultivăm azi ca frumos și nobil slujește la întărirea binelui pe Jupiter, iar tot ceea ce se face din punctul de vedre al egoismului și utilitarismului, consolidează răul.
Pentru ca omul să fie cu totul fortificat în fața puterilor rele ale viitorului, trebuie să intre în posesia forței celei mai lăuntrice a eului său, trebuie să-și poată regla conștient sângele în așa fel încât acesta să-l facă puternic în fața vrășmașului, dar fără nici o teamă. Forța care poartă sângele în interior trebuie s-o aibă în stăpânirea sa. Dar nici cealaltă facultate, aceea de a împinge sângele de la inimă spre periferie, nu trebuie să se piardă pentru el. Căci starea jupiteriană va însemna, într-un fel, și o întoarcere la vechea conștiență lunară. Omul va intra iarăși în armonie cu marile legi ale lumii și se va simți una cu ele. Va redobândi capacitatea să se unească cu marile puteri spirituale ale lumii, dar nu ca pe lună, inconștient și crepuscular; pe Jupiter își va păstra mereu conștiența luminoasă de zi și sentimentul conștient de sine al eului și totuși va trăi în armonie cu forțele și legile lumii. Disonanța va fi prefăcută atunci în armonie. Iar ca să se poată vărsa în armonia universului, trebuie să poată face în mod conștient ca cea mai intimă forță a Eului său să radieze din inimă spre afară. Așadar trebuie să poată centraliza în mod conștient forțele interioare ale sângelui, când îi apare în cale un dușman, și trebuie să le poată și iradia conștient. Numai atunci va fi ajuns să corespundă condițiilor viitoare.
Cel care tinde spre o dezvoltare interioară trebuie să înceapă încă de azi să intre, treptat, din ce în ce mai mult, în posesia acestor forțe. O face prin aceea că învață să inspire și să expire conștient. Când omul inspiră suflul, intră în activitate forțele eului care îl pun în relație cu forțele cosmosului, adică acele forțe care iradiază din inimă spre afară. Iar când omul dă afară suflul și se abține să respire, intră în activitate acele forțe ale eului care pătrund spre centru, spre inimă și îi creează acolo un centru stabil. Așa învață discipolul încă de azi, dacă își face conștient exercițiile de respirație în acest fel, să devină treptat stăpân pe forțele Eului său. Să nu creadă însă nimeni că-i este îngăduit să întreprindă independent astfel de exerciții înainte de a fi căpătat indicații în privința aceasta. Fiecare le va primi la timp. Dar chiar și pentru cel care nu face încă asemenea exerciții, nu este niciodată prematur să se familiarizeze cu sensul acestor exerciții și să dobândească înțelegere pentru aceste lucruri. Cu atât mai rodnice vor fi ele mai târziu. Așa trebuie, fraților și surorilor, să căpătați tot mai multă înțelegere și pentru procesele subtile care se petrec în voi și în întreaga lume, integrându-vă treptat în perioadele viitoare ale dezvoltării umane.
Din expunerea făcută pe aceeași temă în 26 Ianuarie 1908 la Berlin au fost reținute următoarele: [Nota 30]
Când inspirăm adânc și reținem suflarea, recapitulăm o parte a stării lunare. Când lăsăm însă suflul afară, avem în aceasta o parte a stării jupiteriene. De acestea depinde dacă discipolul ocult primește fie exerciții în care trebuie să păstreze suflul înlăuntru, deoarece el are de trecut într-o anumită măsură prin starea lunară, fie exerciții în care trebuie să lase suflul afară deoarece, în felul acesta, poate atinge starea jupiteriană. Fiecare trebuie să aibă un regim individual.
Știm că curentul omenirii se împarte de pe acum în două părți: una care trece în bine, în ceea ce este moral, și alta care se termină prin ceva îngrozitor, prin rău. Aceste stări se pregătesc încă de pe acum, germenii există deja. Astfel, tot ce există astăzi în lume ca mașini, instrumente și sunt puse în mișcare, vor deveni pe Jupiter demoni cumpliți, înspăimântători. Tot ceea ce slujește doar principiului utilitar va căpăta anvergura unor asemenea puteri înfricoșătoare. Acest proces poate fi paralizat dacă facem ca aceste aparate utilitare, pe lângă folosul pe care îl aduc, să vestească, înainte de toate, frumosul, divinul. E foarte bine să știm acest lucru. Altminteri asemenea forțe ar sfâșia cândva Pământul. Vedem de asemenea cât de important este ca în educația copilului să-l înconjurăm pe acesta cu impresii artistice. Arta te face liber. Și locomotiva trebuie transformată cândva într-o mașină care să fie frumoasă. ‒ Sentimentele noastre de teamă, de frică sunt hrană pentru alte entități rele. Nu trebuie să lăsăm să apară asemenea gânduri. Căci pe Jupiter astfel de demoni ne vor împresura în număr mult mai mare decât acum. Dar n-are a se teme în privința aceasta cel care-și păstrează, ca om înțelept, învelișul curat, în așa fel încât muștele să nu se poată aduna în jurul murdăriei.
