OBSERVAȚIE PRELIMINARĂ
În cele patru drame-misterii Rudolf Steiner dăduse o formă dramatică cunoștințelor sale. Cunoașterea spirituală devenise o desfășurare trăită de oameni pe scenă. Năzuința care se avânta din străfundul sufletului spre spirit trebuia să fie acum exprimată prin personaje care acționau.
Vechii greci au întrețesut firesc în narațiunea istorică figuri de zei: erau încă ființial aproape de aceștia. Arta nu era posibilă fără simțirea divinului. În fața privirii spirituale se ridica acum o problemă de cunoaștere, legea karmei; aceasta trebuia trăită prin cea mai profundă simțire. Cel mai bun mijloc prin care oamenii pot fi făcuți să participe la o trăire atât de adâncă este acela al artei. A ne reprezenta în felul acesta karma care acționează în destinul omenirii, era cerința timpului. Rudolf Steiner a îndeplinit această cerință. După ce spiritul german, în înflorirea sa clasică, și-a îndeplinit misiunea sa națională și s-a revărsat în lumea înconjurătoare, s-a scurs în ea, trebuia să se individualizeze spiritul și să se anticipeze perioadele următoare de cultură care să adune iarăși la un loc ceea ce era pe cale să se atomizeze. Forțele vitale care acționau în suflet trebuie să cuprindă acum materia și să o pătrundă astfel încât ea să strălumineze. Omul, care înlăuntrul dezvoltării pământești este ultima verigă a ierarhiilor, trebuie să se ridice și la nivelul lor de conștiență. Până-i va reuși aceasta, va recădea deseori în întuneric: nu-i este îngăduit însă să cedeze în această luptă pentru urcuș. Drumurile spre acest țel ne sunt indicate de către arta, știința și religia cuprinse cu adevărat.
Aceste cunoștințe deveniseră conținutul impunătoarelor expuneri pe care Dr. Steiner le-a făcut la München după reprezentarea dramelor-misterii. Îngustimea spațiului care stătea la dispoziție și dorința de a înălța un lăcaș demn de dramele-misterii i-au determinat pe auditori să înfăptuiască dorințe de mult nutrite. A fost decisă construirea acestui lăcaș la München, cu concursul unor artiști însuflețiți de această idee. Urmară lungi tratative cu municipalitatea care însă a respins cererea.
Prietenii noștri s-au reunit atunci în Elveția și au obținut permisiunea de construire pe colina Dornach-ului, care se afla într-o izolare rustică și reprezenta pentru unii locuitori ai Basel-ului un loc de preumblare pe timp de vară. Această propunere a fost acceptată cu recunoștință. Așa a hotărât deci destinul. Au început lucrările pregătitoare. A fost schițat planul așezământului și a fost stabilit locul pentru groapa în care trebuia coborâtă piatra concepută de prietenul nostru Max Benzinger. Clădirea care urma să fie ridicată peste ea ar fi oferit o privire liberă spre toate cele patru zări.
Puterile ostile dezvoltării umane ascendente știau bine că prin aceasta le va fi opus un puternic zăgaz. și a fost ca și cum ar fi chemat forțele naturii într-ajutor, pentru a împiedica această punere a pietrei fundamentale. Stihiile se dezlănțuiau, ploaia cădea torențial, vântul vuia. Mulți galoși rămaseră înfipți în terenul calcaros-argilos desfundat. Dar nici unuia dintre noi nu i-ar fi trecut prin gând că din asemenea motive ziua punerii pietrei fundamentale ar putea fi amânată; destinul o predeterminase pentru aceasta.
Vocea spiritualizată a Dr. Steiner birui elementele dezlănțuite și pătrunse în inimi. În jurul lui stăteau lipiți unul de altul prietenii, dintre care unul fu în stare să fixeze în scris cuvintele lui Rudolf Steiner ‒ desigur cu lacune, dar erau cuvintele Dr. Steiner. Prin ele poate fi astfel păstrată și pentru posteritate amintirea zilei de 20 septembrie 1913.
Iubitele mele surori, iubiții mei frați,
Să înțelegem bine ce reprezintă această seară sărbătorească. Într-un anumit sens, acest act înseamnă un legământ pentru sufletul nostru. Năzuința noastră a avut drept urmare faptul că, în acest loc, din care privim departe spre cele patru puncte cardinale ale cerului, putem să înălțăm acest semn distinctiv al vieții spirituale al timpurilor moderne. Să ne fie tuturor limpede că astăzi, în timp ce ne simțim sufletele unite cu ceea ce am coborât simbolic în pământ, facem legământ cu acest curent evolutiv al omenirii în care vedem expresia adevărului. Să încercăm, iubite surori și iubiți frați, să facem acest legământ sufletesc: că vom privi în acest moment dincolo de toate lucrurile mărunte ale vieții, de toate cele care ne leagă, și neapărat trebuie să ne lege, de existența cotidiană. Să încercăm, în acest moment, să trezim în noi gândul unirii sufletului uman cu aspirația din aceste timpuri de răscruce. Să încercăm să ne gândim o clipă că, îndeplinind ceea ce voiam să îndeplinim în seara aceasta, trebuie să purtăm în noi conștiența da a privi spre timpuri foarte îndepărtate, pentru a observa cum se va integra misiunea al cărei semn va trebui să devină această construcție, marii misiuni a omenirii pe planeta noastră pământească. Nu cu mândrie și trufie, ci cu modestie, dăruire și abnegație să ne străduim a ne ridica sufletele spre marile planuri, spre marile țeluri ale activității omenești pe Pământ. Să ne străduim să ne punem în situația în care cu adevărat trebuie și avem datoria să fim, dacă înțelegem în mod just acest moment.
Să încercăm să ne reprezentăm felul cum a pătruns, cândva, în evoluția pământească, marea veste și solie, Evanghelia cea din vecii vecilor a vieții dumnezeiești-spirituale, cum s-a extins ea pe pământ când spiritele divine înseși erau marii învățători ai omenirii. Să încercăm, iubite surori și iubiți frați, să ne transpunem în acele divine timpuri ale pământului, ale cărei ultime amintiri ne apar când, în Grecia veche, îl auzim pe Platon vestind ‒ cu ultimele accente ale înțelepciunii Misteriilor și în același timp cu primele accente filosofice ‒ ideile veșnice și învelișurile veșnice ale lumii [Nota 32]. și să ne străduim să înțelegem ce a pătruns de atunci în evoluția pământească sub formă de influențe luciferice și ahrimanice. Să încercăm să ne lămurim felul în care s-a retras din sufletul omenesc relația cu existența divină a lumii, cu voința, simțirea și cunoașterea dumnezeiesc-spirituală.
Să ne străduim în acest moment să simțim adânc de tot în sufletul nostru ce simt sufletele omenești azi în țările din răsărit, nord, vest și sud, acelea pe care trebuie să le recunoaștem ca pe cele mai bune și care nu trec dincolo de ceea ce putem exprima prin cuvintele: un dor și o speranță nedefinite și insuficiente după spirit. Priviți în jur, dragi surori și frați, cum acest dor nedefinit, această speranță după spirit freamătă în toată omenirea de azi. Simțiți auzind aici lângă piatra fundamentală a monumentului nostru, cum în dorul și speranța omenirii după spirit se aude strigătul după răspuns, acel răspuns care poate fi dat acolo unde poate domni știința spirituală cu Evanghelia soliei despre spirit. Străduiți-vă să înscrieți în sufletele voastre măreția momentului pe care-l trăim în seara aceasta. Dacă putem auzi strigătul omenirii plin de dor după spirit, și vrem să ridicăm acel edificiu al adevărului, din care să se vestească din ce în ce mai mult mesajul despre spirit, dacă simțim aceasta în viața acestei lumi, înseamnă că suntem cu toții într-un cuget în seara aceasta. și știm ‒ nu într-un spirit de trufie și supraestimare a strădaniei noastre, ci cu modestie, dăruire de sine și abnegație ‒ că, în eforturile strădaniilor noastre, trebuie să fim continuatorii acelei munci spirituale care s-a pornit în occident [Nota 33] de-a lungul unei dezvoltări umane progresive, dar care până la urmă trebuia să ducă ‒ prin contracurentul necesar al forțelor ahrimanice ‒ la faptul că omenirea se află azi într-un punct în care sufletele ar trebui să se usuce, să devină pustii, dacă acel strigăt plin de dor după spirit nu ar fi auzit [Nota 34]. Să simțim, iubite surori și iubiți frați, aceste temeri! Așa trebuie să fie dacă ne este permis să participăm mai departe la acea luptă spirituală, care este o luptă încinsă de focul iubirii; la această mare luptă spirituală ai cărei continuatori putem fi ‒ luptă pe care au dus-o străbunii noștri odinioară, când au respins în alte părți atacul ahrimanic al maurilor [Nota 35].
Ne aflăm în acest moment, conduși de karmă, în locul străbătut de importante curente spirituale. Să simțim, în această seară, seriozitatea situației. Cândva omenirea ajunsese la punctul final în năzuința după personalitate. Când în plenitudinea acestei personalități pământești fu secată vechea moștenire a conducătorilor divini de la începuturile evoluției pământești, apăru în răsărit Cuvântul lumii:
și Cuvântul apăru sufletelor omenești și spuse sufletelor omenești: Umpleți evoluția pământească cu sensul Pământului ! ‒ Acum Cuvântul însuși a trecut în aura pământului, a fost primit de aura spirituală a Pământului.
De patru ori a fost vestit Cuvântul lumii de-a lungul secolelor care în curând vor alcătui două milenii. Așa a luminat lumina lumii evoluția pământească.
Tot mai jos a căzut și trebuia să cadă Ahriman. Să ne simțim înconjurați de sufletele omenești în care răsună strigătul plin de dor după spirit. Să simțim însă, dragi surori și frați, cum ar trebui aceste suflete omenești să rămână la strigătul plin de dor, pentru că Ahriman, întunecatul Ahriman întinde haosul peste mult năzuita cunoaștere spirituală a lumilor ierarhiilor superioare. Simțiți că în timpul nostru există posibilitatea ca împătritei vestiri a Cuvântului Cosmic să-i fie adăugată și cea pe care v-o pot înfățișa doar în simbol.
Din răsărit au venit lumina și Cuvântul vestirii. Au venit din răsărit în apus, de patru ori vestit în cele patru Evanghelii, așteptând ca din apus să vină o oglindă care va adăuga cunoașterea la ceea ce este încă anunțare în Cuvântul lumii cel de patru ori spus. Adânc ne merge la inimă și la suflete când auzim acea predică de pe munte care a fost rostită atunci când timpurile maturizării personalității se împliniseră, când vechea lumină spirituală dispăruse și apărea noua lumină a spiritului. Noua lumină spirituală a apărut! Iar când apăru merse prin secole de evoluție umană dinspre răsărit spre apus, așteptând înțelegerea cuvintelor din predica de pe munte care au răsunat odinioară în inimile oamenilor. Din adâncurile evoluției noastre universale, răsună acea rugăciune veșnică originară, care a fost rostită ca vestire a Cuvântului universal când a avut loc Misteriul de pe Golgota. și a răsunat grav rugăciunea veșnică, primară care, din străfundurile cele mai intime ale inimii omenești, trebuia să vestească microcosmosului din suflet misterul existenței. Această rugăciune trebuia să se facă auzită în ceea ce ne-a fost transmis ca „Tatăl Nostru” pe când ea răsuna dinspre răsărit spre apus. Stătu totuși în așteptare acest Cuvânt universal care s-a coborât odinioară în microcosmos, ca să poată răsuna cândva împreună cu cea de-a cincea Evanghelie [Nota 36]; sufletele omenești trebuiau să se maturizeze ca să înțeleagă ceea ce trebuie să răsune din vest ca Evanghelie primară, ca fiind macrocosmică, ca un ecou spre Evanghelia microcosmică a estului.
Dacă întâmpinăm cu înțelegere momentul de față, ne va veni și înțelegerea faptului că celor patru Evanghelii li se poate adăuga o a cincea. și așa va fi posibil ca în seara aceasta, pe lângă misterele microcosmosului să se facă auzite cuvintele care exprimă misterele macrocosmosului. Ca prima din cea de-a cincea Evanghelie să răsune aici replica macrocosmică a rugăciunii microcosmice, care a fost cândva propovăduită dinspre răsărit spre apus. Să reverbereze așadar ca semn al înțelegerii rugăciunea universală macrocosmică, cuprinsă în străvechea Evanghelie a cincea, care e legată de Luna și de Jupiter, așa cum cele patru Evanghelii sunt legate de Pământ:
„Tatăl nostru” fusese dat ca rugăciune omenirii. Lui „Tatăl nostru” cel microcosmic, care a fost propovăduit dinspre răsărit spre apus, îi răsună acum străvechea rugăciune macrocosmică. Acesta îi este ecoul, când, just înțeleasă de către sufletele omenești, răsună în depărtările lumii și este redată prin cuvintele care au luat formă din macrocosmos. Să ducem cu noi acest „Tatăl nostru” macrocosmic, simțind că, prin aceasta, începem să câștigăm înțelegere pentru Evanghelia cunoașterii: a cincea Evanghelie. Din acest moment important să luăm acasă în sufletul nostru voința întărită, cu gravitate și demnitate; certitudinea că toată înțelepciunea pe care o caută sufletul omenesc aici ‒ dacă această căutare este autentică ‒ e un curent invers față de înțelepciunea cosmică; și orice iubire omenească înrădăcinată în iubirea dezinteresată a sufletului, rodește din iubirea ce domnește în evoluția umană.
Din voința umană puternică ce se umple cu sensul existenței și cu sensul Pământului se răsfrânge, în toate timpurile Pământului și în toate sufletele omenești, o întărire prin forța cosmică pe care omenirea o imploră azi, ridicându-și confuz privirea spre un spirit pe care-l speră, dar pe care nu vrea să-l recunoască, deoarece Ahriman a sădit în sufletul omenesc o teamă inconștientă, pretutindeni unde se vorbește azi de spirit. Să simțim acest lucru, frați și surori, în momentul de față. Simțiți aceasta și vă veți putea înarma pentru acțiunea voastră spirituală și „vă veți putea dovedi revelatori ai luminii spirituale, cu o gândire de neclintit chiar și atunci când [Nota 37] întunecatul Ahriman, estompând înțelepciunea, vrea să răspândească tenebrele haosului peste privirea spirituală deplin trezită”. Umpleți-vă sufletele, frați și surori, cu dorul după adevărata cunoaștere spirituală, după veritabila iubire umană, după voința puternică. și încercați să mișcați activ în voi acel spirit care poate să se încreadă în limba Cuvântului universal, care ni se adresează din depărtări de lumi și nesfârșit de spații, răsunând în sufletele noastre. Acestea trebuie să le simtă cu adevărat în această seară cel ce a cuprins cu adevărat rostul existenței: sufletele omenești sunt la o margine a năzuinței lor. Simțiți cu modestie, nu cu trufie, cu dăruire și abnegație, nu cu îngâmfare a sinei, ce trebuie să devină simbolul căruia i-am așezat azi piatra fundamentală. Simțiți însemnătatea cunoașterii care trebuie să ni se dea prin aceea că putem ști: învelișul entităților spirituale trebuie în zilele de acum străpuns în depărtările spațiului, când entitățile spirituale vin să ne vorbească despre sensul existenței. Pretutindeni în jur sufletele omenești vor trebui să asimileze sensul existenței. Auziți cum în diferitele locuri spirituale, unde se vorbește despre știința spirituală, despre religie și artă, și se acționează în sensul lor, auziți cum devine tot mai pustie forța de a aspira a sufletelor, simțiți că aveți datoria să învățați a fecunda aceste suflete, această forță de a năzui a sufletului, prin imaginațiile, inspirațiile și intuițiile spiritului. Simțiți ce va găsi acela care va asculta corect sunetul spiritualității creatoare.
Cei care, pe lângă vechiul „Tatăl nostru”, vor învăța să înțeleagă sensul rugăciunii din a cincea Evanghelie, vor putea recunoaște profund acest nou sens, din timpurile de răscruce pe care le trăim.
Învățând să înțelegem sensul acestor cuvinte, vom căuta să asimilăm germenii care trebuie să înflorească aici, dacă evoluției terestre îi este dat nu să se ofilească, ci să rodească și să se dezvolte mai departe, pentru ca pământul să poată atinge, prin voință omenească, țelul care i-a fost pus la începuturi.
Simțiți așadar în seara aceasta că înțelepciunea și sensul noii cunoașteri, al noii iubiri și al noii puteri mari trebuie să devină vii în sufletele omenești. Sufletele care vor acționa în vremuri de înflorire și rodire a viitoarelor evoluții pământești vor trebui să înțeleagă ceea ce noi vrem să întrupăm azi pentru prima oară sufletelor noastre: vocea macrocosmic răsunătoare a veșnicei rugăciuni străbune:
Așa ne despărțim ‒ ducând cu noi în suflet conștiența semnificației ce se desprinde din gravitatea și demnitatea actului pe care l-am săvârșit. Conștiența acestei seri trebuie să aprindă în noi năzuința de a cunoaște noua revelație dată omenirii, după care sufletul uman este însetat și din care el va bea, dar abia atunci când va câștiga neînfricat credința și încrederea în ceea ce poate vesti știința despre spirit, care trebuie la rândul ei să unească ceea ce a trebuit să meargă separat un timp, de-a lungul evoluției umane: religia, arta, și știința. Să ducem cu noi acestea, surori și frați, ca ceva, ca o cugetare asupra unui ceas solemn sărbătorit împreună, care nu am vrea să-l uităm niciodată.
