Explicațiile de mai jos ale lui Rudolf Steiner se referă la primele fraze din „Lumina pe cale”:
Ceea ce intelectul (Kama Manas), orientat spre cele mărginite numește adevăr, este numai o subspecie a ceea ce discipolul esoteric „caută ca adevăr”. Căci adevărul intelectului se referă la ceea ce a devenit, la ceea ce e evident. Iar evidentul e doar o parte a existenței. Fiecare lucru al lumii noastre înconjurătoare este în același timp, produs, creatură (adică ceva devenit, evident) și germene (invizibil, în devenire). Și abia când examinezi un lucru sub ambele aspecte (de lucru devenit și de lucru în devenire), îți dai seama că este expresia unei singure vieți, a vieții care are timpul nu în afara ei, ci în ea. Tot așa și adevărul limitat este doar ceva devenit; el trebuie să fie însuflețit printr-un adevăr în devenire. Pe primul îl înțelegi, pe al doilea „îl iei în seamă”. Toate adevărurile pur științifice aparțin primului gen. „Lumina pe cale” nu este scrisă pentru cel care caută numai asemenea adevăruri. Este scrisă pentru cei ce caută acel adevăr care este azi germene ca să devină mâine produs; și pentru cei care nu cuprind lucrul devenit, ci iau în seamă lucrul în devenire. Dacă vrea cineva să înțeleagă învățăturile din „Lumina pe cale”, trebuie să le nască în sine și să le iubească precum ceva din afara sa, așa cum mama naște copilul propriu și-l iubește ca pe ceva exterior ei.
Primele patru învățături deschid poarta de intrare în esoterism, dacă sunt înțelese. ‒ Cu ce întâmpină omul obiectele cunoașterii sale? Cine se cercetează mereu va descoperi că bucuria și durerea sunt răspunsul său la impresiile lumii sensibile și suprasensibile. Ne lăsăm ușor cuprinși de convingerea că am lepădat plăcerea și neplăcerea. Trebuie însă să cobori în cele mai ascunse unghere ale sufletului și să scoți de acolo plăcerea ta, neplăcerea ta; căci cunoașterea este posibilă numai dacă toate plăcerile și neplăcerile de acest fel sunt consumate de fericirea sinei superioare. Unii gândesc: pe calea aceasta vom deveni oameni reci și seci. Dar nu e cazul. O bucată de aur rămâne aceeași bucată de aur ‒ ca greutate și culoare ‒, chiar când e transformată în bijuterie. Tot așa și Kama rămâne ceea ce este ‒ ca conținut și intensitate ‒, chiar și când e modelată spiritual. Forța Kamei nu trebuie extirpată, ci integrată conținutului focului divin. De aceea delicata sensibilitate a ochiului nu trebuie să se reverse în lacrimi, ci să aurească impresiile primite. Resoarbe fiecare lacrimă și împrumută strălucirea perlată pe care o are, razei ce pătrunde în ochi. Forțe irosite sunt plăcerea ta și durerea ta; irosite pentru cunoaștere. Căci forța care se scurge în această plăcere și în această durere trebuie să pătrundă în obiectul cunoașterii.
„Înainte ca ochiul să poată vedea, trebuie să se dezobișnuiască să plângă”.
Cine îl mai detestă pe răufăcător în sensul obișnuit și cine îl mai adoră pe sfânt în acest sens obișnuit, acela nu și-a dezobișnuit ochiul de lacrimi. Arde-ți toate lacrimile în voința de a ajuta. Nu plânge asupra celui oropsit, dă-ți seama de situația lui și ajută-l! Nu murmura în legătură cu cele rele; înțelege-le și transformă-le în bune. Lacrimile tale nu fac decât să tulbure limpezimea pură a luminii. Simți cu atât mai delicat cu cât ești mai puțin impresionabil. Sunetul devine clar pentru ureche când această claritate nu este tulburată de entuziasmul, de simpatia care-l întâmpină la intrarea în ureche.
„Înainte ca urechea să poată auzi trebuie să-i dispară impresionabilitatea”.
Altfel spus, aceasta înseamnă: lasă bătăile de inimă ale celuilalt să răsune în tine și nu le tulbura prin pulsațiile propriei tale inimi. Urechea trebuie s-o deschizi și nu terminațiile nervoase. Căci terminațiile nervoase îți vor spune dacă un sunet îți este plăcut sau nu; dar urechea ta deschisă îți va spune cum este sunetul însuși. Când mergi la un bolnav lasă fiecare fibră a trupului său să-ți vorbească, și nimicește impresia pe care ți-o face.
Și cuprinzând primele două propoziții: întoarce-ți voința; las-o să devină cât se poate de puternică, dar nu-i îngădui să se reverse în lucruri ca a ta, ci informează-te mai întâi asupra esenței lucrurilor și dă-le apoi voința ta; fă ca atât tu cât și voința ta să vă revărsați din lucruri. Intensitatea luminoasă a ochilor tăi să curgă din fiecare floare, din fiecare stea, dar ție cu lacrimile tale pune-ți frâu.
Dăruiește cuvintele tale lucrurilor care sunt mute, pentru ca ele să vorbească prin tine. Căci aceste lucruri mute nu sunt o invitație pentru plăcerea ta, ci o invitație pentru acțiunea ta. Ele ți se înfățișează nu ca ceva ce a ajuns devenit fără tine, ci ca ceva ce trebuie să devină prin tine.
Și atâta vreme cât impui dorința ta unui lucru, fără ca această dorință a ta să se fi născut din lucrul însuși, rănești acest lucru. Dar cât timp mai rănești pe cineva, nici un maestru nu te poate asculta. Căci maestrul îi ascultă numai pe aceia care au nevoie de el. Și nu are nevoie de maestru cel ce intră cu forța în lucruri. Sinea inferioră a omului este ca un ac ascuțit care vrea să se vâre pretutindeni. Câtă vreme vrea asta, nici un maestru nu va voi să îi asculte vocea.
„Înainte ca vocea să poată vorbi în fața maeștrilor, trebuie să se dezobișnuiască de a răni.”
Câtă vreme acele ascuțite ale lui „eu vreau” mai ies la iveală din cuvintele omului, aceste cuvinte continuă să fie trimiși ai sinei sale inferioare. Când acele au fost îndepărtate iar vocea a devenit dulce și mlădioasă încât se așează ca un voal peste misterele tuturor lucrurilor, atunci se țese pe sine însuși ca veștmânt spiritual (Majavirupa), în care se îmbracă sunetul delicat al Maestrului. Cu fiecare gând pe care omul îl dedică adevărului interior al lucrurilor în înțelesul autentic al cuvântului el țese un fir pentru veșmântul în care să se poată îmbrăca Maestrul care îi apare. ‒ Cine se face el însuși mesager al lumii, organ prin care vorbesc adâncurile enigmelor universale, acela își „revarsă viața sufletului său în lume”, sângele inimii sale îi udă picioarele pentru ca ele să-l ducă grabnic acolo unde trebuie acționat. Și când sufletul se află acolo unde eul inferior nu este, și când nu se află acolo unde omul stă bucurându-se, ci acolo unde l-au dus picioarele lui active, atunci apare și aici Maestrul.
„Și înainte ca sufletul să poată sta în fața lor, sângele inimii lor trebuie să le stropească picioarele.”
Cine rămâne pe loc în sinea sa, nu poate găsi maestrul; cine vrea să-l găsească, trebuie să lase puterea sufletului său ‒ sângele inimii sale ‒ să curgă în acțiunea sa, în picioarele sale active.
Acesta este primul sens al celor patru învățături fundamentale. Celui care cu trăiește acest sens, îi poate fi dezvăluit și al doilea, și apoi și celelalte. Căci aceste învățături sunt adevăruri oculte, și fiecare adevăr ocult are cel puțin șapte sensuri.
A doua parte a exegezei se referă la tezele 17 și 18 din capitolul al II-lea:
17. „Întreabă lăuntrul cel mai intim, pe Unicul, despre ultimul din misterele sale, care te înconjoară de milenii. Lupta cea mare și grea, biruirea dorințelor propriului tău suflet, este o muncă de milenii. De aceea nu aștepta prețul victoriei înainte de a mai fi adunat experiența mileniilor. Vine apoi timpul ca această ultimă învățătură să se prefacă în adevăr: omul pășește atunci peste pragul care-l ridică deasupra umanității”.
Capitolul II. Nr. 17. În aceste ultime paragrafe din capitolul al II-lea din „Lumina pe cale” este cuprinsă o înțelepciune de cea mai profundă calitate. În Nr. 17 este conținut îndemnul de a întreba „lăuntrul cel mai intim”, „Unicul”, despre „ultimul din tainele sale”. Cine luminează adâncurile acestui „cel mai intim lăuntru”, găsește într-adevăr rezultatele unor „milenii”. Căci ceea ce este omul azi, a devenit de-a lungul multor milenii. Lăuntrul cel mai intim a trecut prin lumi, iar fructele pe care le-a adus cu el din aceste lumi stau ascunse în sânul său. Faptul că lăuntrul cel mai intim al nostru este azi așa cum este, îl datorează împrejurării că nenumărate acțiuni plăsmuitoare au concurat la constituirea sa, că a străbătut multe domenii și că din aceste domenii și-a format mereu și mereu organe. Prin aceste organe a intrat el în relație cu lumile care atunci l-au înconjurat. Iar cele dobândite de el prin această relație le-a luat dincolo, în noile lumi, pentru ca înzestrat cu cuceririle dinainte, să aibă, pe noile trepte, trăiri tot mai bogate. Iar astăzi utilizăm sâmburele ființial astfel diferențiat al lăuntrului nostru cel mai intim, pentru a avea o sumă de trăiri pe „planeta” pe care o numim „Pământ”.
Toate evenimentele de pe „planeta Lună” și cele de dinainte se află în lăuntrul nostru cel mai intim. Se aflau deja în el, când acesta, trecând printr-o Pralaya evoluă la stadiul „Pământ”. Aceste evenimente trăiau în natura Pitri a acestui lăuntru, precum în sămânța de crin se află latent întregul crin. Această sămânță de crin este ‒ bineînțeles ‒ ceva vizibil cu ochii fizici. „Sămânța Pitri”, care a trecut de pe „Lună” pe „Pământ” prin somn, era însă întrupată în materie de cea mai înaltă speță, perceptibilă numai „ochiului deschis pentru Dangma”. Dar după cum sămânța de crin, dacă este sădită în pământ potrivit, rânduiește substanțele din pământ, apă, aer, în așa fel încât se formează un nou crin, tot astfel „sămânța Pitri” rânduiește, de-a lungul ciclurilor sale prin existența pământească substanțele în așa fel încât, în decursul acelor cicluri, să se ivească tot mai mult „omul” deplin care, după încheierea acelei de-a șasea și la începutul celei de-a șaptea ere pământești, va putea într-adevăr să fie numit „chip al lui Dumnezeu”. Până la mijlocul celei de-a patra ere,‒ până la sfârșitul timpului lemurian ‒, sămânța omenească Pitri își împarte munca asupra propriului ei organism cu „formatori” de rang absolut și superior; din acest moment însă, tot mai mult trebuie ca însuși „lăuntrul cel mai intim” al omului să ia asupră-și această muncă. În legătură cu ea, K. H. spune următoarele: Tot ce ai „tu” de făcut este să devii „pe deplin om”. Fiindcă, să știi: doar după natura ta fizică ești acum aproape om. Căci și după natura ta fizică vei fi pe deplin om de abia la sfârșitul celei de-a patra ere. Încă neorganizate, încă haotice sunt însă trupul tău astral, trupul tău mental și trupul Eului (Manas superior). Tot așa de desăvârșite precum trupul tău fizic, după a patra eră, trebuie să fie trupul tău astral, după a cincea, trupul tău mental după a șasea, și trupul tău arupic (mental superior) după a șaptea eră, când îți vei fi atins menirea, la sfârșitul ciclurilor pământești. Și numai atunci când ai atins această menire, poți trece pe planeta următoare ca un Pitri terestru normal.
Dar cei care vor să meargă pe cărarea ocultă trebuie să lucreze conștient din ce în ce mai mult la această întreită organizare a trupurilor lor superioare din „lăuntrul cel mai intim”. Acesta este sensul meditării.
Îți (constitui) organizezi trupul astral prin ridicarea la Sinea superioară și prin autoexaminare. După cum forțele din afara omului au lucrat în erele trecute pentru a construi organele trupului fizic de azi, tot așa sinea superioară a omului lăuntric lucrează la trupul astral, pentru ca acesta să devină un „chip al Divinității” sau „om deplin”. Atunci va fi el apt să trăiască prin organele sale misterele lumilor superioare așa cum trăiește trupul fizic, prin organele sale de simț, misterele lumii fizic-minerale. Ne examinăm seara în legătură cu cele trăite în timpul zilei. Prin formula cunoscută ne ridicăm la „Sinea superioară”. Prin ambele activități lucrăm la organizarea, la construirea corpului nostru astral. Doar așa facem din el un organism astral, un corp cu organe, în timp ce înainte era numai un fel de purtător. „Formula” aceasta este următoarea:
Prin aceasta, firește, se deschide privirea asupra ceea ce mai departe, în paragraful 17, se numește „muncă de milenii”. După cum milenii au fost necesare până ce a fost realizată asemănarea exterioară fizică, tot așa va fi necesară o muncă de milenii până ce se va obține această asemănare pentru corpurile superioare. Abia atunci va sta omul pe „pragul care-l ridică dincolo de umanitate”. Iar în a șaptea eră el trebuie să ajungă tot așa la acest prag, cum la sfârșitul epocii lunare a trebuit să se afle pe pragul care l-a ridicat deasupra calității lunare Pitri.
Prin meditarea mentală asupra unei fraze din scrierile inspirate, meditatorul își organizează trupul mental. Când își ia asemenea fraze pentru meditație din Bhagavad Gita, sau din alte scrieri pe care literatura teosofică i le pune la îndemână, atunci lucrează la organizarea acestui trup mental al său. Trebuie mereu subliniat că în această meditație se cere mult mai puțin să prelucrezi în mod rațional fraza ‒ acest lucru trebuie făcut separat în afara meditației propriu zise ‒, cât să trăiești cu ea în orizontul pe deplin liber al conștienței. Ea trebuie să ne spună ce are de spus. Noi să fim cei care primesc de la ea. Dacă este o frază inspirată, începe să trăiască în conștiența noastră, să curgă din ea viață, devine în noi plenitudine, își dezvăluie un conținut pe care înainte nu-l bănuiai. Cât timp speculăm asupra ei, tot nu putem pune în ea decât ceea ce este deja în noi. Așa însă nu putem înainta.
Organizarea trupului eului depinde de latura devoțională a meditației noastre. Cu cât obținem mai mult prin această devoțiune, cu cât e ea mai profundă, mai gravă, cu atât vom deveni mai asemănători cu entitatea care trebuie să fim când plecăm din viața noastră planetară în vederea misiunilor care ne vor fi încredințate într-o existență ulterioară.
18. „Știința pe care acum o numești a ta proprie, este proprietatea ta numai deoarece sufletul tău s-a topit în Unic împreună cu toate sufletele și a devenit una cu lăuntrul cel mai intim. Este o comoară încredințată ție de sferele cele mai înalte. Dacă însă înșeli această încredere, dacă folosești rău știința ta, dacă o lași să dormiteze atunci când ar trebui s-o folosești, este cu totul posibil să cazi și de pe înălțimea pe care ai cucerit-o. Unii venerabili, chiar pe prag, dau înapoi, incapabili de a purta răspunderea și de a se avânta mai sus. De aceea gândește-te mereu cu teamă sfântă și cutremurare la acest moment și pregătește-te dinainte pentru luptă”.
Nr. 18. Trebuie să trăim sentimentul că suntem una cu tot ce trăiește. Trebuie să ne fie limpede că ceea ce numim unicitatea noastră nu are viață atunci când vrea să fie o unicitate. Ea are atunci tot atât de puțină viață pe cât ar avea degetul nostru cel mic dacă ar fi rupt de organism. Și ceea ce ar fi pentru degetul mic al nostru amputarea fizic senzorială, ar fi pentru ființa noastră unică o știință care ar vrea să se refere numai la această singularitate. Noi am fost una când, înlăuntrul unei atotdumnezeiești existențe, am trecut pe planeta care era a treia înaintea Pământului; eram înlăuntrul existenței atotdumnezeiești și totuși o singularitate, așa cum într-o simfonie fiecare ton este o singularitate și totuși una cu întreaga simfonie. Și ceea ce suntem chemați să numim singularitatea noastră, trebuie să lase să acționeze asupra ei ceea ce întâlnește în cele 343 de lumi prin care trece (șapte planete, șapte ere pe fiecare planetă, șapte așa zise globuri la fiecare eră =7x7x7 metamorfoze =343).
Ceea ce suntem în stare să trăim aici este pus în noi ca predispoziție de la început. Și aceasta este comoara „încredințată ție de sferele cele mai înalte”. Iar această comoară ce ne-a fost încredințată trebuie s-o punem în armonie cu simfonia planetară. O trăire se va oferi iarăși și iarăși celui care înțelege pe deplin aceste lucruri. Orice adâncire în interiorul nostru rămâne nefructuoasă, goală, dacă vrem s-o avem doar pentru noi înșine. A tinde spre desăvârșirea noastră, înseamnă totuși să ne lăsăm pradă doar unui egoism superior. Știința noastră trebuie să curgă neîncetat din noi. Să nu se înțeleagă că trebuie neapărat să-i învățăm mereu pe ceilalți. Acest lucru trebuie să-l facă fiecare om cum poate și când poate. Dar cel mai mic amănunt din viața cotidiană poate deveni un rezultat viu al științei altruist câștigate. Și când am ajuns aici, să trăim sentimentul că întreaga viață este una, că toate separatismele nu-și au baza decât în maya: atunci vom câștiga adâncirea noastră în interior împreună cu sentimentul viu că eul nostru trebuie să iradieze în această viață trăită de toate într-unul. Atunci însă adâncirea noastră va fi totdeauna răsplătită prin rodnicie. Atunci suntem siguri că nu putem cădea. Cine caută să obțină știința numai pentru a ști, numai de dragul propriei sale desăvârșiri, numai pentru a ajunge mai departe pe scara existenței, acela poate încă să cadă, chiar dacă el se va fi ridicat foarte sus. Și înainte de toate trebuie să fim conștienți de „responsabilitatea” ce ne-o asumăm prin dobândirea cunoașterii superioare. Posibilitatea de dezvoltare pe drumul evolutiv i-a fost dată omenirii numai într-o anumită măsură. De aceea, dacă ne facem mai desăvârșiți, dacă ne însușim o parte a desăvârșirii mai curând decât ar fi posibil într-o progresie normală, luăm așadar din măsura colectivă a umanității ceva pentru noi. Facem talerul balanței să coboare de partea noastră; de partea cealaltă cântarul se va ridica. Numai dând într-un anume fel putem compensa ceea ce am luat. Dar de aceea nici nu trebuie să credem că ar fi mai bine să nu luăm. A te feri să iei pentru ca să fi scutit de datoria de a da, tot egoism înseamnă.
A nu lua și a nu da, înseamnă moarte; însă noi trebuie să-i slujim vieții. Trebuie să obținem posibilitatea de a da; de aceea trebuie să ne încărcăm cu răspunderea luării. Să fim doar conștienți în fiecare clipă de această răspundere. Să ne gândim neîncetat la felul cum putem da cel mai bine, dacă am luat.
Asta duce la o „luptă”, la o luptă serioasă, sfântă. Dar această luptă trebuie să fie. Nu ne este îngăduit să ne ferim de ea. Să ne pregătim necontenit pentru această luptă. ‒ Îndeosebi înalta importanță a acestei lupte a fost și este înfățișată discipolilor tuturor școlilor inițiatice. Ei sunt îndemnați să se umple, să se pătrundă de conștiența acestei lupte. Dacă lăuntrul nostru cel mai intim respiră viața acestei lupte ca dispoziție fundamentală a sufletului, în acest lăuntru prinde contur văzul interior și auzul interior. Iar dacă izbutim să rămânem liniștiți, cu totul liniștiți pe acest câmp de luptă, încep să fulgere pe cerul nostru astral și mental mistere superioare. Atunci apar în noi simboluri de sentimente, gânduri, care ne semnalizează realități sesizabile spiritual; și din ceața acestor realități sesizabile spiritual răsună vocea maestrului, se conturează figura maestrului. Începe pentru noi comunicarea superioară. Începem să nu mai fim doar co-actori în lume, devenind pentru ea vestitori (Angelos).
Ceea ce a fost expus aici ca exegeză la Nr. 18 este realitate frază cu frază, realitate superioară care trebuie trăită. Iar cine se pătrunde de înțelesul acestei fraze în acest fel, devine un cetățean al lumilor superioare.
Dimineața:
Seara:
Privire retrospectivă. A se începe cu ultimele trăiri și acțiuni ale serii, continuând șirul lor invers până dimineața.
Unui discipol care venea din vechea Societate Teosofică, Rudolf Steiner i-a indicat ca subiect de meditație mica scriere a Elenei Petrovna Blavatsky. „Vocea liniștii” (comp. pag. 151 ș.u.)
„…așa încât în primele 14 zile, primele două fraze ale scrierii să se afle în orizontul conștienței. Le am în vedere (omițând fraza de la început) pe următoarele:
Cine vrea să înțeleagă vocea spiritului din afara sa, trebuie să trăiască mai întâi esența propriului său spirit.
Când căutătorul nu vrea să mai audă numai lumea simțurilor, trebuie să îl caute pe acela care produce această lume, trebuie să trăiască în gânduri care fac din lumea simțurilor o lume a aparenței.
Nu trebuie să faci speculații asupra acestor fraze ci să trăiești în ele câteva minute. Pentru aceasta trebuie să-ți fi însușit în prealabil conținutul lor într-un asemenea grad, încât să-l poți cuprinde într-o singură privire spirituală, să-l așezi spiritual în fața ta și, fără să-l scormonești rațional, dăruindu-i-te, să-l lași să acționeze asupra ta. Căci meditația devine rodnică numai prin aceea că lași gândurile de meditat să se reverse în deplină liniște asupra ta... „
(Scrisoare din 14 aprilie 1904)
„…Vă rog acum ca și în următoarele săptămâni să meditați fragmente din „Vocea liniștii” care preced cele șapte voci. Voi da o interpretare a acestor șapte voci în următoarele zile și atunci veți căpăta un prim exemplar al interpretării.”
(Scrisoare din 14 mai 1904)
„... Starea de spirit cea potrivită este răbdarea... Dispoziția așteptării ne accelerează pașii.
Sunteți de părere că este inutil să repetați în meditație cuvintele care sunt de la sine înțelese. Nu e însă așa. Ar fi inutil, dacă ar fi vorba de știință. Dar ceea ce e important în cazul de față, este să trăiești prin tine însuți ceea ce trebuie să fii și ceea ce trebuie să faci din proprie inițiativă din tine. Veți afla mai îndeaproape despre acestea din adaosurile pe care vi le-am promis la „Vocea liniștii” și pe care vi le anexez astăzi”.
(Scrisoare din 11 august 1904)
„Adaosurile” ce urmează se referă la începutul scrierii „Vocii liniștii” de H. P. Blavatsky, într-o traducere folosită de Rudolf Steiner și reprodusă de el în anexa la exegeză, traducere scrisă de o mână necunoscută, care însoțește manuscrisul exegezei lui Rudolf Steiner. Această traducere diferă mult de cea a lui Franz Hartmann, Editura Lotus, Leipzig (fără an). Se poate presupune că traducerea utilizată a apărut în legătură cu Rudolf Steiner.
În prima frază a „Vocii liniștii” se vorbește despre forțele sufletești inferioare (Iddhis sau Siddhis) Și se face aluzie la „primejdiile acestor forțe sufletești”. Aș vrea mai întâi să precizez că mica scriere „Vocea liniștii” este menită a sluji ca temă de meditație. E cu totul un produs al științei oculte. Iar știința ocultă este știință vie, adică ea acționează ca o forță asupra întregului om, când acesta se pătrunde de ea meditând. Dar, cum am mai spus deja o dată, e vorba nu de prelua și de a diseca rațional această știință, ci de a ne dărui pe deplin ei. Capătă fructul meditației doar cel care reușește să elibereze pentru scurt timp câmpul conștienței de toate impresiile cotidiene, timp în care se umple pe deplin cu gândurile meditației.
Aș vrea acum să vă atrag atenția asupra unor lucruri care stau ca știință ocultă la baza „Vocii liniștii”. Dar trebuie să precizez foarte categoric că nu e vorba de a supune unor reflecții speculative această știință în momentele de cufundare meditativă în frazele din „Vocea liniștii”, ci de o însușire a acestei științe în timpul din afara meditației. Atunci ea devine o parte integrantă a sufletului nostru, și acționează în noi chiar și când n-o desfășurăm în gânduri amănunțite în timpul meditației.
Toate sentințele cu adevărat oculte se bazează pe cunoașterea dezvoltării universale și provin din această știință care-l vede pe om în concordanță cu Unicul Toate Viețuitor, ce se trăiește pe sine în forme mereu noi. Dar omul trebuie să se recunoască a fi una din aceste forme. El trebuie să învețe a înțelege că procesele evolutive ale unui trecut îndelungat s-au integrat ființei sale și că el însuși constituie forma de trecere spre stări superioare.
Așa cum este azi, omul e alcătuit dintr-o serie de corpuri: corpurile fizic, astral și cel spiritual inferior precum și corpul spiritual superior. Corpuri și mai înalte sunt deocamdată în el doar schițate. Numai atunci are omul o imagine justă despre sine când știe că anumite corpuri nu au ajuns la același grad de desăvârșire. Căci chiar dacă, de pildă, corpul astral e la un nivel mai înalt decât corpul fizic, corpul astral de astăzi al omului este totuși inferior corpului fizic. Trebuie făcută distincția între desăvârșirea relativă și desăvârșirea absolută. Corpul fizic al omului se află azi, în felul său, pe o anumită înălțime a desăvârșirii, și va fi cu totul desăvârșit când actuala așa-zisa „rundă” a Pământului nostru va fi ajuns la sfârșit. Corpul astral mai stă însă azi pe o treaptă inferioară a desăvârșirii și doar în a cincea rundă va fi tot atât de departe, pe cât este azi trupul fizic în felul său. În felul lor, mai rămase în urmă sunt apoi corpurile superioare. De aceea putem spune: omul trebuie să lucreze încă mult asupră-și pentru ca și corpurile sale superioare să devină tot atât de organizate, tot atât de formate precum este corpul fizic. În esență omul nu poate azi să greșească atât de mult față de organizarea lui fizică, precum poate s-o facă față de corpurile sale superioare. Îți poți desigur vătăma și organizarea fizică; dar vătămarea corpurilor superioare e cu totul altceva. Căci aceste corpuri superioare sunt încă într-o stare embrionară iar când acționăm asupra lor, acționăm asupra unor predispoziții, iar nu asupra unor organe care au dobândit, până la un anumit grad, o formă finală în împărăția naturii. Organizăm corpurile noastre superioare prin felul în care gândim, cum percepem, cum simțim, cum dorim. Facem aceasta în același fel cum au făcut-o forțele naturii, în timpuri de mult trecute, când au format organele noastre fizice: plămânii, inima, ochii, urechile ș.a.m.d. din formațiuni inferioare. Trebuie să ne considerăm continuatori ai naturii pe planurile superioare. Există îndrumări ca „Vocea liniștii” pentru ca să ne direcționăm gândurile, dorințele, senzațiile, sentimentele așa încât să ne organizăm noi înșine corpurile noastre superioare în felul în care natura a organizat corpul nostru fizic. Și ne punem pe făgașul justei dezvoltări când lăsăm, în timpul meditației, să acționeze asupra noastră asemenea fraze. Căci aceste fraze sunt tocmai forțe spirituale ale naturii care ne conduc, și prin care ne conducem noi înșine. Dacă ne conducem după ele, atunci corpurile noastre superioare se organizează și dobândim organe de percepție și acțiune pentru planurile superioare, devenim văzători, auditori și activi pe planurile superioare, cum am devenit, pe planul fizic, prin forțele naturii, văzători, auditori și activi. Trebuie recunoscut că într-o asemenea dezvoltare există „primejdii”. Ele vin din partea forțelor sufletești așa zis inferioare, când forța spirituală nu este îndreptată în direcția corespunzătoare. „Vocea liniștii” a fost scrisă ca să poată fi găsită această direcție.
Apare de asemenea o primejdie pentru om, dacă se lasă cuprins de un sentiment incorect față de fraza că „lumea exterioară” e doar o lume a aparenței. Desigur, într-un anumit sens, lucrurile așa stau. Dar omul nu e chemat să se retragă din această „lume exterioară” și să se refugieze în lumi superioare. Trebuie să ne câștigăm posibilitatea de a privi în lumile superioare, dar trebuie să ne fie limpede că ceea ce trebuie să căutăm în aceste lumi superioare sunt cauzele efectelor în lumea noastră fizică. Să ne reamintim neîncetat că trebuie să ne adâncim în propriul nostru spirit. Printr-o asemenea adâncire învățăm să înțelegem spiritul care ne vorbește în afara noastră prin fiecare frunză, prin fiecare animal, prin fiecare om. Ar fi greșit dacă am căuta spiritul și am desconsidera organele sale, care sunt fenomenele și procesele acestei lumi. Impulsurile, motivele acțiunii în această lume trebuie să le scoatem din planurile superioare; acțiunea însăși, în perioada dintre naștere și moarte, trebuie să fie în această lume. Nu trebuie să disprețuim lumea, ci s-o iubim; dar nu trebuie să o iubim așa cum apare ea doar simțurilor fizice, trebuie să învățăm zi de zi, ceas de ceas, cum este ea o expresie a spiritului. Să căutăm pretutindeni, în sensul celei de-a treia fraze din „Vocea liniștii”, „Zămislitorul” aflat pe un plan mai înalt. Desigur, lumea simțurilor devine în felul acesta o lume a aparenței. Dar numai în măsura în care omul o privește în mod obișnuit. De pildă: vedem un răufăcător. Privindu-l așa cum cei mai mulți oameni privesc un asemenea om, vedem doar o aparență. Învățăm să cunoaștem adevărul despre răufăcător atunci când ne îndreptăm spre el o privire inspirată de lumile superioare. Când privim adânc în viața lumii, se schimbă toate sentimentele, toate trăirile noastre față de realitatea care ne înconjoară. Și printr-o asemenea cunoaștere devenim destoinici pentru lumea reală în care trăim. Va trebui să înțelegem din ce în ce mai mult, că suntem mult mai puțin chemați mai întâi să îndreptăm lumea, cât opiniile noastre părelnice despre lume. Putem interveni corectiv în lume doar atunci când ne-am corectat pe noi înșine, răzbătând de la opiniile false la cele adevărate. De aceea se spune în „Vocea liniștii”: „Doar atunci, doar atunci se va închide simțirea față de domeniul greșelii și se va deschide domeniului adevărului, când omul nu va mai percepe multele entități ale aparenței ca atare, ci își va îndrepta privirea spre singurul adevărat.”
„Spiritul creator” lucrează în afară, în jurul nostru; dar spiritul lucrează și înlăuntrul nostru. Lumea exterioară ne va dezvălui mereu acest Spirit creator, dacă dobândim „firul de argint” care ne leagă pe noi înșine de spiritul creator. De aceea trebuie să ascultăm la tot ce răzbate până la urechea noastră, trebuie să privim atent la tot ce se înfățișează ochiului nostru: niciodată însă să nu ne lăsăm dirijați din afară, ci să ne fie limpede că înlăuntru se află interpretul, dirijorul care pune toate cele din afară în lumina justă. Prin ruperea „firului de argint” din lăuntru noi înșine transformăm lumea exterioară într-o lume a aparenței care apoi ne înșeală la fiecare pas; prin menținerea legăturii interioare cu izvorul spiritului, se revarsă pentru noi și toată lumina adevărului asupra lumii exterioare.
Trebuie să cercetăm în spiritul propriu: atunci ni se deschide spiritul lumii. De obicei nu se acceptă că acesta este drumul pe care se poate ajunge la vederea în lumile superioare. Și totuși acesta este.
„Sălile” din „Vocea liniștii” sunt adevărate trăiri ale cunoașterii de sine a omului.
Este important să ne reprezentăm clar în fața sufletului treptele desemnate aici. Nu este vorba de a înțelege în mod rațional sensul avut în vedere cu aceste „săli”. Trebuie să trăim acest sens. A înțelege este cel mai mic lucru; iar această înțelegere nu deschide nici un fel de forțe superioare. Dar chiar când credem că am înțeles de mult, să trăim mereu și mereu acest sens: aceasta deschide. Ocultiștii experimentați știu că înțelegerea aforismelor nu înseamnă nimic. De aceea orice ocultist va lăsa să trăiască mereu și mereu în el ceea ce a fost de mult înțeles. Și nici unui adevărat ocultist nu-i este îngăduit să neglijeze a trăi zilnic în mod meditativ cu cele mai importante și mai simple adevăruri. Aceasta nu îi dă știința în sensul lumesc, ci forță și viață în sens ocult. Așa cum iubești un copil deși îl ai zilnic în fața ta și îl cunoști cât se poate de bine, așa iubește ocultismul adevărurile și trebuie să fie zilnic cu ele, să trăiască cu ele. De aceea știința ocultă este diferită de întreaga știință exterioară învățată a simplei civilizații. Aceasta odată asimilată, ai terminat, ca să zic așa, cu înțelegerea ei. Nu așa stau lucrurile cu știința ocultă. O ai mereu în ambianța ta vie, chiar și când o cunoști, așa cum pe copil îl cuprinzi afectuos chiar când îl cunoști de mult.
„Prima sală” ne arată că punctul nostru obișnuit de pornire este neștiința. Iar neștiința trebuie să rămână partea noastră dacă ne oprim la ceea ce ne-a revenit, ca să zicem așa, prin natură. Chiar și toată știința exterioară este numai o adunare a ceea ce produce neștiința. Câtă vreme nu suntem în clar asupra faptului că în ciuda multei științe putem totuși persista în neștiință, adevărata înțelepciune și progresul însuși sunt pentru noi imposibile. Este important să ne pătrundem în mod viu de atitudinea că trebuie să fim „învățăcei”. La fiecare pas viața trebuie să ne fie o școală. Atunci trăim viața în a doua sală. Toate raporturile noastre cu lumea se schimbă sub influența unei asemenea atitudini. Avem atunci convingerea că putem învăța de la toate cele ce ni se înfățișează. Și devenim elevi ai vieții unitare care ni se revelează continuu. Și abia așa învățăm să iubim; să iubim Totul. Așa se topește mania izolării surghiunită în sinea mărginită; așa învățăm: să nu ne oprim la durere și bucurie ci să ne lăsăm învățați de durere și bucurie. Așa ajungem să ne dăm seama că propriul nostru organism este un organ de cuprindere, pentru întreaga lume. Ne dăm seama că sinea noastră adevărată nu este nicidecum identică cu acest organism; învățăm să ne considerăm ca instrument prin care lumea acționează asupra sinei noastre superioare, iar această sine superioară asupra lumii. Și vom descoperi atunci destul de repede că această sine superioară este un mădular în organismul spiritual general și încredințat nouă ca zălog, așa încât ne putem considera ca trimiși ai voinței universale dumnezeiești. Ne simțim din ce în ce mai mult ca misionari ai marelui spirit cosmic. Și când simțim în felul acesta, simțim ceva din atmosfera din „sala învățăturii”. ‒ Atunci însă ne putem ridica și la sentimentul pe care-l reprezintă cea de a treia sală ‒ aceea a „înțelepciunii”. Trăim legătura cu spiritul universal și observăm că știința cea mai înaltă se revarsă în interiorul nostru spre noi. Începem să îndrăznim a ne dărui cu totul acestui flux. Se deschid pentru noi porțile inspirației. Ne vom conduce noi înșine cu adevărat, nu mai suntem conduși de imboldurile lumii exterioare. În felul acesta ne naștem din nou. Căci, precum înainte eram copii ai lumii, acum devenim copii ai spiritului. Spiritul din lăuntru ne indică drumul. Se pogoară asupra noastră o infinită siguranță și liniște, nu succesul va decide comportarea noastră, ci numai considerarea a ceea ce este just. Și acest sentiment de siguranță interioară ne dă posibilitatea să privim în sala fericirii. Iar aici răsună atunci cele șapte voci.
Ca toate adevărurile oculte, aceste șapte voci au și ele șapte semnificații. Și urcăm tot mai sus spre semnificația supremă care, de fapt, nu mai e semnificație ci realitate spirituală. Trebuie însă mai întâi să te deschizi trăind în tine meditativ următoarele semnificații, apoi ți se relevează și semnificații superioare, iar la urmă realități.
Mai întâi prima interpretare (simbolic-alegorică).
1.) Simțind viu și cufundându-te în această simțire vie, trebuie să-ți înnoiești necontenit sentimentul că lumea, așa cum o vezi deocamdată, este exterioară, este o lume aparentă. Trebuie să ne cufundăm în credința vie că această lume ne va dezvălui din ce în ce mai mult adevărul și pe ea însăși dacă ne vom adânci în noi înșine. Nu ne va fi ușor să ne pătrundem pe dea-ntregul de o asemenea dispoziție. Căci nu avem voie să uităm că această lume este totuși a noastră, că suntem chemați totuși să iubim această lume. Dacă ne-ar fi foarte ușor să ne despărțim de felul cum trăim în lume, această despărțire nu ar fi o jertfă. Am căuta atunci un nou fel de viață, doar așa cum alergăm din schimbare în schimbare în viața obișnuită. De aceea vocea care ne vorbește în acest moment al despărțirii trebuie să fie cântul dulce al privighetorii; trebuie să aibă loc un adevărat rămas bun de la sentimentele aparente ale vieții. Dacă ne putem pătrunde adesea și îndelung de o asemenea stare sufletească, urcăm din ce în ce mai sus pe treptele desăvârșirii mistice.
Și putem auzi în lucrurile acestei lumi cea de a doua voce. Lumea răsună pentru noi disonant câtă vreme trăim în sentimentele aparente. Judecăm, criticăm deoarece auzim disonanțele de la suprafața lucrurilor. Dar dacă înăbușim receptivitatea față de disonanțe, înăbușim și înclinarea de a judeca, de a critica; și ne cufundăm în acordul aflat la temelia lucrurilor. Învățăm să înțelegem chiar și răul. Învățăm să ne dăm seama că răul este o forță care se impune la locul nepotrivit. Dacă ar fi la locul potrivit, ar fi bună. Și astfel, ceea ce înainte părea ca o disonanță, la temelia lucrurilor se preface în armonie. Auzind și înțelegând fără a judeca, fără a critica, face ca din liniște să se ridice spre noi al doilea sunet. Orice ocultist știe ce infinit ajutor a însemnat pentru el strădania de a înțelege pretutindeni necritic, compătimitor; și atunci a răsunat pentru el țambalul de argint, care este doar acoperit de ceea ce un auz exterior culege de la suprafața lucrurilor.
„Pătrunde cu auzul tău în lăuntrul lucrurilor”, așa ne îndeamnă ocultistul. Dacă compari un lucru cu altul, poți să-l găsești pe unul desăvârșit, pe altul nedesăvârșit. Dar nu o asemenea comparație îți va spune ce se află în lucruri, ci al treilea sunet, care e ascuns în fiecare lucru, precum sunetul în scoica de mare. Nu vei învăța să înțelegi urâtul din natură, absurdul din viață, stricăciunea din om câtă vreme compari pe unul cu celălalt; ci când vei asculta specificul lăuntric, ascuns, al fiecărui lucru și ființă în sine. Mergi în liniștea unde nu ți se impune nimic care să te îndemne la comparație, și fii spiritualmente singur cu fiecare ființă ; atunci „liniștea” îți va releva sunetul înăbușit din fiecare lucru și ființă.
Și după un asemenea exercițiu se așează o seriozitate asupra întregii noastre ființe și demnități. Învățăm să înțelegem lumea în seriozitatea și demnitatea ei. Trebuie să se deștepte în noi ceva care ne face să simțim deplină seriozitate față de toate lucrurile. E momentul în care ni se revelează cum toate sunt o expresie a unui Tot demn de cea mai înaltă cinstire. Ne obișnuim să ne ridicăm privirea de la lucrul cel mai mic spre infinit, căci nu ne părăsește gândul nici față de lucrul cel mai mic, că e o expresie a vorbirii universului care ni se adresează cu cea mai liniștită gravitate. Acest sentiment, prins în mod viu în meditația noastră, dă cel de-al patrulea sunet.
Dar apoi, după ce ne-am pregătit în felul acesta, încep să răsune pentru noi entitățile spirituale din lume; atunci răsună ca trompete, căci ceea ce ne răsună nu mai e doar taina unui lucru separat, ci sunetul Universului însuși. Dacă lăsăm spiritul lumii să ni se adreseze, el răsună pentru noi din toate lucrurile, dar nu ca tonul izolat al acestor lucruri, ci ca armonie a universului. Acesta e al cincilea sunet.
Și acest sunet poate să se intensifice. Pătrunde pentru noi de la ființă la ființă. Ne face vizibile misterele lumii. Dacă am înțeles că totul este revelația Spiritului Unic, putem să ne dăruim integral acestei revelații. Ne reprezentăm astfel lumea ca pe un sunet spiritual ce pătrunde peste tot și găsește peste tot un ecou. Aceasta este a șasea voce.
Trebuie să ajungem la trăirea spirituală, meditativă a reprezentărilor mai sus sugerate. Trebuie să fim liniștiți cu noi înșine, total liniștiți și să aducem în mod viu în fața noastră imaginile prin care sunt caracterizate sunetele în „Vocea liniștii”, așa încât să le putem asculta în mod imaginativ cu auzul spiritual. Și totodată trebuie să ne pătrundem de gânduri ca cele care au fost date de mine aici, la exegeza sunetelor. Nu speculativ, ci dintr-o simțire vie. Atunci medităm just și fructuos.
Iar la urmă lăsăm toate revelațiile celor șase sunete să răsune împreună, într-unul singur. Căci nu trebuie să rămânem la o singură relație cu lumea, ci să fim universali. Și cine aude deja vocea a șasea, trebuie să se întoarcă iarăși la prima, a doua și așa mai departe. Numai când iubim particularul la fel ca și armonia întregului ne apropiem de desăvârșire.
Această învățătură este pentru cei ce nu cunosc pericolele pentru om ce se nasc din forțele lui sufletești inferioare.
Cel care vrea să audă vocea spiritului [Nota 42] în afara sa, trebuie să înțeleagă mai întâi esența propriului spirit.
Când discipolul nu mai consideră lumea percepțiilor ca lucrul principal, trebuie să-l caute pe producătorul acestor percepții, pe zămislitorul gândurilor, pe cel care face din lumea simțurilor o lume a aparenței.
Prin adâncirea gânditoare în sine este văzută aparența realului în toată nulitatea ei.
Așa trebuie să îndepărteze discipolul aparența de la sine.
Căci:
Când a recunoscut aparența ca atribut al realului, va recunoaște ce este în el însuși aparență, așa cum recunoști că visul este vis iar nu realitate, de îndată ce te trezești, când nu mai percepe multiplele ființe ale aparenței ca atare, privirea sa va fi îndreptată asupra unicului adevărat.
Numai atunci, abia atunci, simțirea sa se va închide împărăției falsului și se va deschide împărăției adevărului.
Înainte ca sufletul să poată vedea, trebuie să fi dobândit pacea interioară, iar ochii trupești să fi tăcut exprimările lor.
Înainte ca sufletul să poată auzi, imaginea aparentă a omului trebuie să fi devenit surdă pentru ceea ce e zgomotos și pentru ceea ce e abia perceptibil, pentru urletul strident al câinilor, ca și pentru bâzâitul muștei.
Înainte ca sufletul să poată vedea spiritul și să-și amintească faptele sale, trebuie să fie unit cu ceea ce vorbește spiritual și tace senzorial, așa cum argila olarului trebuie să lase de o parte forțele naturii sale proprii și să se unească cu spiritul olarului, dacă vrea să devină vas. Atunci sufletul va auzi și va înțelege:
Vocea liniștii
și va zice:
Dacă sufletul tău zâmbește în timp ce se mișcă în lumina solară a vieții, ‒ dacă sufletul tău cântă în casa lui de carne și materie ‒ dacă sufletul tău plânge în învelișul lui de aparență ‒ dacă sufletul tău a rupt firul de argint care-l leagă de spiritul creator, atunci, o învățăcelule, el aparține pământului.
Dacă sufletul tău ascultă zgomotul zilei, ‒ dacă sufletul tău se umple cu tumultul marii lumi a aparenței, ‒ dacă sufletul tău, la strigătul durerii, se refugiază în sine asemenea broaștei țestoase, care se sustrage cu teamă impresiilor din afară, atunci sufletul tău este o casă nevrednică de spirit.
Dacă însă, devenit mai puternic, sufletul tău se smulge învelișului material și, părăsindu-l, formează mai departe firul de argint, dar leagă numai sinea sa, numai propria-i aparență de acesta, a fost înlănțuit în cea mai rea aparență.
Lumea materială, o, învățăcelule, este locul ademenirii; ea te duce pe un drum de grele încercări; te amăgește cu credința că eul tău aparent ar fi eul tău real.
Această lume materială, o învățăcelule, este numai o intrare spre lumină, o pregătire pentru locul adevăratei lumini, al acelei lumini, a cărei aparență nici o furtună n-o stinge și care luminează fără fitil și ulei.
Vocea înaltă a spiritului spune:
Vrei să vezi cum strălucește sinea lumii: trebuie să vezi mai întâi lumina pâlpâindă, arzătoare a propriei tale sine. Ca să dobândești această cunoaștere trebuie să privești sinea aparent ca non-sine; atunci vei putea să te odihnești în brațele ființei universale. În aceste brațe te așteaptă o lumină care nu își aruncă razele sale asupra nașterii și morții, ci asupra a ceea ce trăiește în veșnicii: Aum.
Predă-te în brațele ființei universale, dacă vrei să devii cunoscător.
Mori și renaște.
Trei săli, o, călătorule oprimat de aparențe, te duc la capătul oprimării tale. Trei săli, o, biruitor al lumii aparențelor, te vor ridica prin trei stări într-o a patra, iar apoi în cele șapte lumi, în lăcașul veșnic al fericirii divine.
Dacă vrei să le știi numele, atunci ține minte:
Numele primei săli e neștiința.
E sala în care te-ai născut, în care trăiești și vei muri.
Numele celei de-a doua e învățătura. În ea, sufletul tău va face cunoștință cu florile vieții; dar în fiecare floare pândește un șarpe al ispitei.
Numele celei de-a treia săli este înțelepciunea; în spatele ei se întinde viața fără hotar a spiritului universal, a izvorului atotștiinței.
Dacă vrei să străbați în siguranță prima sală, nu-ți lăsa sufletul înșelat, ca să-ți faci din focul voluptății și poftei ce arde în el lumina soarelui vieții tale.
Dacă vrei să străbați în siguranță cea de-a doua sală, nu te opri să respiri miresmele egoismului. Dacă vrei să fi liber de lanțurile care te leagă de lume, nu-ți căuta conducător în lumea de aparențe a sinei inferioare.
Înțelepții se sustrag tentațiilor lumii senzoriale.
Înțelepții nu ascultă glasurile ispititoare ale lumii aparențelor.
Numai dacă îți cauți renașterea în sala înțelepciunii, găsești lumina pe care nici o umbră n-o întunecă și care luminează prin veșnicii cu o forță care nu slăbește niciodată.
Caută ceea ce trăiește necreat în tine; o vei găsi în această sală. Dacă vrei s-o vezi în lumina cea adevărată și să devii una cu ea, trebuie să străvezi amăgirea aparenței. Înăbușe cele ce-ți spun simțurile care locuiesc în carne, nu tolera ca vreo imagine pe care ți-o formează simțurile să se interpună între tine și această lumină; numai atunci poți deveni una cu ea.
Și când ai recunoscut amăgirea privirii tale senzoriale, du-te acolo unde doar se învață. Sala învățăturii este plină de pericole, în frumusețea ei amăgitoare; acela e locul încercării tale.
Ferește-te ‒ în timp ce zăbovești șovăitor în lumea eului aparent și amăgitor ‒ să nu fi reținut în această orbire.
Această lumină a eului-amăgitor strălucește din ființa ispititorului. El te ține captiv în lumea senzorială; îți înșeală intelectul făcându-l să ia amăgirea senzorială drept adevăr, și cel ispitit este azvârlit fără sine în amăgire.
Fluturele este atras de flacăra strălucitoare a lămpii tale de noapte și moare lângă uleiul impur. Sufletul ademenit, pe care l-a înghițit aparența, trebuie să se întoarcă la materie, pe care marele ispititor o schimbă din amăgire în adevăr.
Privește la mulțimea de suflete. Cunoaște cum planează deasupra mării furtunoase a valurilor vieții umane și cum ‒ căzute pradă aparenței, orbite de lumină, lipsite de forță ‒ se cufundă, unul după altul, în valurile furtunoase. Azvârlite încoace și încolo de vânturile creatoare de simțuri, mișcate de furtunile râvnitoare ale pornirilor sălbatice, aceste suflete cad în valurile ireale și sunt înghițite de vâltorile deșertăciunilor.
Dacă vrei să treci prin sala înțelepciunii în valea fericirii, o discipole, închide-ți simțurile care-ți prezintă aparența amăgitoare a multor lucruri și te izolează de lucrurile în care spiritul universal sălășluiește ca în tine însuți și, în această izolare a ta îți răpesc liniștea.
Nu lăsa ce e din cer născut în tine să se scufunde în valurile aparenței și să se întoarcă de la străbunii săi veșnici, ci lasă forța arzătoare să se potolească intrând în cămara cea mai intimă, cămara inimii, sălașul mamei universale.
Atunci va veni din întreg acea forță în cea de-a șasea împărăție, cea de mijloc, în spațiul dintre ochii tăi. Atunci va începe să curgă acolo forța sufletului universal, vocea care răsună în întregul univers, vocea Spiritului Creator.
Atunci vei putea deveni unul care alunecă peste valurile lumii senzoriale și ale cărui tălpi nu sunt udate de apele aparenței.
Înainte de a-ți putea pune piciorul pe treptele cele mai de sus, pe scara sunetelor mistice, trebuie să auzi răsunând înșeptita voce a Dumnezeului lăuntric.
Prima voce răsună ca un cântec dulce de privighetoare; ea cântă un blând cântec de adio însoțitorilor din lumea aparențelor a existenței tale de până acum.
A doua voce vorbește, aidoma unui cinel de argint, despre armoniile entităților care conduc lumea.
A treia este un cântec melodios de jale, înăbușit, ca sunetul captiv în scoica de mare.
Ca un sunet puternic, serios și demn răsună cea de a patra voce.
A cincea se aude ca sunetul fluierelor din trestie de bambus, și se ridică până la intensitatea sunetului de trompetă.
Ca un sunet de tunet într-un defileu stâncos te ia cu asalt a șasea voce.
În sunetul al șaptelea toate celelalte se sting. Ele s-au scurs imperceptibil în ființa lui.
Când cele șase voci au murit și s-au aruncat la picioarele maestrului, abia atunci a devenit discipolul una cu Cel Unic; el trăiește în acesta și acesta trăiește în el.
Înainte de putea păși pe acest drum, trebuie să stingi tot jăraticul pornirilor tale; gândurile râvnitoare trebuie să le cureți iar inima să ți-o cufunzi în castitate.
Undele pure ale vieții veșnice, transparente precum cristalul, nu suferă nici un amestec cu valurile senzoriale tulburi ale lumii inferioare.
Roua cerului din sânul florii de lotus, strălucind primar în prima rază a soarelui de dimineață, devine și ea, după ce a căzut pe pământ, o părticică din pulberea pământului; nobila perlă a ajuns o picătură murdară.
Stinge gândurile grele de dorință pentru ca nu cumva să sucombi sub presiunea dorințelor din gândurile tale. Comportă-te cu ele fără dorință; dacă, în loc să le stingi le lași să ardă, află că ele te vor aprinde pe tine însuți întru râvnire și-ți vor ucide eul. Nu lăsa nici oglindirea gândurilor încărcate cu râvniri să se apropie de tine. Căci aceste umbre vor crește; câștigând amploare și forță, vor prinde ființa ta în plasa lor, înainte ca tu să fi căpătat deplina conștiență a odioasei lor prezențe.
Înainte ca forța mistică să-l poată trezi pe Dumnezeu în tine, trebuie să fi fost în stare să stingi în tine focul poftei.
Sinea materiei și sinea spiritului nu se pot întâlni niciodată. Dacă una dintre ele trebuie să strălucească în tine, celălaltă trebuie să stea în întuneric; n-ai loc pentru amândouă.
Înainte ca forța spiritului să poată percepe lumina interioară, iluzia personalității trebuie extirpată, iar viermele aparenței senzoriale pentru totdeauna ucis.
Până ce nu te jertfești pentru cărare, nu poți să mergi pe cărare.
Așa cum caliciul lotusului își deschide inima soarelui strălucitor de dimineață, așa să-ți fie și ție deschis sufletul când spiritul universal te cheamă din creatura care suferă.
Nu lăsa nici o lacrimă să fie uscată de căldura soarelui, înainte ca tu s-o fi luat de la creatura care suferă.
Lasă suferințele ființelor să intre în inima ta și dă-le un loc de liniște; nu stinge în inima ta nici o compasiune, până ce nu s-a stins durerea care a născut-o.
Aceste lacrimi, o tu, a cărui inimă e plină de abnegație, sunt valurile care trăiesc iubirea veșnică. Din acest sol crește floarea de miez de noapte a iubirii veșnice, mai greu de găsit și mai rar de văzut decât floarea arborelui yoga. Dacă ai găsit-o, ai câștigat privirea în împărăția ce nu este prinsă în lucirea aparenței.
Ea îl eliberează pe vizionarul care iubește mistic, de lupta cu simțurile și de plăcerea simțurilor; ea îl trage în sus peste câmpurile slabei existențe omenești spre lăcașurile păcii, unde înflorește altruismul cu putere dumnezeiască.
