Cine vorbește astăzi despre știința spirituală sau chiar, așa cum sună tema noastră de azi, despre misiunea științei spirituale în epoca noastră, poate să se aștepte la cele mai diferite reacții. Pe de-o parte, nu avem voie să ne amăgim în privința faptului că nu trebuie decât să rostim cuvântul „știință spirituală”, ca să trezim într-un mare număr de contemporani ai noștri părerea că aici e vorba de ceva întunecat în cel mai înalt grad, sau, cum le place multora să spună, de ceva mistic în sensul cel mai rău al cuvântului, de ceva care nu poate să apară ori să stârnească interes decât la oamenii cu gândire neclară sau, cel puțin, la cei ce habar nu au de marile progrese din domeniul cunoașterii. Câți nu vă vor spune: expresia știință spirituală e folosită numai de aceia care se țin departe de marile progrese ale științelor naturii sau de alte cunoștințe din epoca noastră.
Dacă, pe de o parte, chiar și numai rostirea cuvântului „știință spirituală” va trezi unele adversități, nu avem voie să ne ascundem nicidecum faptul că într-o asemenea adversitate zac multe lucruri îndreptățite. Fiindcă, oricât de ciudat ar putea să pară – întreaga serie de conferințe vă va arăta, de altfel, cum trebuie înțeles acest cuvânt –, nu putem să nu spunem în mod deschis: Cercetătorul spiritual adevărat, care e conștient de faptul că el nu e un obscurantist în raport cu așa-numitele progrese ale științei sau cunoașterii din epoca noastră, care vrea să se situeze cu totul pe solul culturii epocii noastre și doar vrea să depășească anumite superficialități ale ei, are voie, ba chiar e obligat să spună, conform cu orientarea lui spirituală și cu înțelegerea pe care o are pentru raporturile epocii, că adversarii care vorbesc în acest fel, așa cum am arătat adineaori, poate că sunt contemporanii mai puțin periculoși pentru el, care poate că dăunează mai puțin curentului său spiritual, decât alții, care în anumite privințe se consideră chiar aderenți, ba mai mult, apostoli ai științei spirituale. Nu-i așa, e ciudat să spunem așa ceva, dar e adevărat.
Expresia „știință spirituală” are pentru mulți ceva ispititor. Ceea ce i se reproșează atât de ușor cercetătorului spiritual de către adversari e faptul că oamenii prea ușor pot fi determinați să alerge acolo unde se vorbește despre niște lucruri misterioase, întunecate, enigmatice, așa că aceia care au un spirit neclar sau sunt prea comozi pentru a se situa pe solul cunoașterii, sau prea slabi pentru a lăsa să acționeze asupra lor niște cunoștințe științifice, sunt plini de interes când e vorba de ceva obscur, misterios. Astfel, cercetătorul spiritual găsește multă aprobare și, într-un anumit sens, el chiar contează pe acest instinct bizar al naturii umane, pe setea de spiritual existentă în natura umană, setea de spiritual în cel mai rău sens al cuvântului.
Nu putem nega faptul că în epoca noastră atât de haotică există, într-adevăr, mulți oameni care sunt atrași spre ceea ce numim știință spirituală numai prin acest instinct obscur existent în natura umană. Și dacă, apoi, adversarii științei spirituale văd ce daune provoacă asemenea așa-ziși aderenți, ce fel de afirmații fac ei adeseori și cum se raportează în multe privințe la cunoașterea epocii actuale, atunci nu trebuie să ne mirăm, ba chiar nu trebuie să ne mirăm deloc, dacă adversarii noștri ajung la părerea caracterizată. Dacă cercetătorul spiritual ar putea să se teamă, atunci s-ar putea face, eventual, afirmația grotescă, dar adevărată, că el ar trebui să se teamă mai mult de un mare număr dintre adepții lui decât de adversari. Fiindcă acești adversari vor trebui să facă o cotitură de felul celei pe care o vom caracteriza, poate deja în cursul conferinței de astăzi, dar care va reieși în modul cel mai clar din conferința următoare, când vom vorbi despre „Științele naturii la răscruce”. Astăzi ne propunem să clarificăm, prin această caracterizare din stânga și din dreapta, sub o formă pur narativă, sarcina, sensul, importanța și misiunea a ceea ce numim știință spirituală în epoca noastră.
Dacă studiați programul care v-a fost oferit pentru conferințele din această iarnă, veți vedea că am alternat în folosirea cuvântului. La unele conferințe e folosită expresia știință ocultă, la altele, expresia știință spirituală. În fiecare loc expresia a fost aleasă în mod deplin conștient, cu toate că știința spirituală, așa cum o reprezentăm noi aici, este cam același lucru cu ceea ce se numește știință ocultă. Vă rog să nu înțelegeți cuvântul „ocult” din cuvântul compus știință ocultă*, sau din adjectivul derivat de la aceasta, în sensul că ar fi vorba de ceva absolut secret sau obscur. Conferința însăși vă va arăta din ce cauză folosim tocmai acest cuvânt, știință ocultă, pentru acea sumă de adevăruri și cunoștințe pe care le vom discuta în cursul iernii.
* În lb. germană: Geheimwissenschaft - n.tr.
Dacă vrem să spunem ce stă la baza științei oculte, trebuie să dăm, pentru început, un răspuns foarte simplu. Trebuie să spunem că la baza științei oculte se află două convingeri: Mai întâi, convingerea că în dosul a ceea ce ne arată simțurile noastre în lumea exterioară, în dosul a ceea ce își poate însuși intelectul nostru, drept percepții și experiențe senzoriale, în dosul a ceea ce pot vedea ochii și pot pipăi mâinile, există o lume mai înaltă, invizibilă, o lume suprasensibilă. Aceasta este una dintre convingeri. Cealaltă convingere este aceea că omul e în stare să perceapă, să vadă această lume suprasensibilă, invizibilă, prin dezvoltarea propriilor sale puteri de cunoaștere și a propriilor sale facultăți. Dacă spunem aceste două lucruri, am spus deja ce stă la baza oricărei așa-numite științe oculte.
Dar imediat din rândurile contemporanilor noștri se ridică aici obiecții importante. Cultura epocii noastre are, în primul rând, o orientare care spune: Noi nu avem nevoie deloc să vorbim despre vreo lume suprasensibilă; acestea sunt prejudecățile unui trecut care – slavă Domnului! – nu mai este. Așa spun mulți. Și nu e mult de când – ce-i drept, asemenea glasuri devin astăzi din ce în ce mai rare – aceia care se considerau cei mai luminați oameni, cei mai avansați, spuneau: tendința de a te întoarce spre niște substraturi invizibile, suprasensibile ale lucrurilor, ține de o epocă naivă, copilărească, din viața omenirii, când oamenii încă nu erau situați solid pe solul cunoașterii științifice, când ei mai credeau că dezleagă întrebările-enigmă ale existenței prin tot felul de născociri și emanații ale fanteziei. Dar epoca modernă i-a învățat pe oameni că cercetarea care se folosește de experiența simțurilor exterioare nu are nevoie să recurgă la asemenea puteri sau entități suprasensibile, că lumea pe care o vedem în mod concret poate fi explicată din ea însăși. Și dacă putem explica lumea din ea însăși – așa spun materialiștii, ca și cei ce se numesc moniști, și moniști sunt mulți dintre contemporanii noștri –, dacă putem descoperi în cadrul lumii senzoriale cauzele senzoriale, nu mai avem nici un motiv să invocăm niște entități suprasensibile.
Aceasta este o orientare radicală, care vrea să o rupă cu toate concepțiile despre suprasensibil. Și această concepție are de adus în favoarea sa multe argumente care au greutate. Cine ar vrea să nege progresele imense făcute de știința exterioară în ultimele secole? Cine nu ar admira rezultatele acestor cercetări, care se întind, pe de o parte, până sus, la fenomenele cerului înstelat, și, pe de altă parte, se cufundă în tainele celor mai mici viețuitoare, în misterele substanțelor și ale existenței senzoriale? Cine nu ar sta plin de admirație chiar în fața unor speculații îndrăznețe, de felul celor care sunt făcute în epoca modernă de câte un cercetător, în urma unor frumoase descoperiri, cum este aceea a radiului [Nota 1]? Și cine nu va vedea că e ceva ademenitor în faptul că un om situat pe solul unui asemenea pozitivism sau materialism radical – numele nu contează – vine acum și spune: Cercetătorul e încă departe de a dezlega prin cercetare senzorială toate enigmele existenței; dar aveți răbdare, va veni vremea în care ceea ce astăzi mai e acoperit de un văl gros va fi clarificat chiar de către știința despre natură; va veni vremea în care cei ce studiază Antichitatea vor dezlega enigma unor lumi trecute, acoperite încă de straturi de pământ, enigma naturii în activitatea ei creatoare, va veni vremea în care cercetarea pur senzorială își va proiecta luminile asupra trecutului. Va veni, de asemenea, vremea în care în laborator – așa va spune, pe bună dreptate, cel situat pe solul cercetării științifice – vor fi introduse anumite materii în niște substanțe nevii, în așa fel încât va putea fi creată chiar în laborator substanța vie. Poate că astăzi aceasta pare încă o idee îndrăzneață; dar evoluția într-acolo merge, și atunci tu, cercetătorule ocult, poți să-ți iei catrafusele și să pleci, fiindcă nu vei mai avea nici un drept să vorbești despre lucruri suprasensibile, de vreme ce noi am arătat că până și viața poate fi produsă prin combinarea unor substanțe și forțe.
Răspunsul la asemenea obiecții urmează să fie dat de întreaga serie a conferințelor de față. Ar fi ușuratic din partea noastră dacă am vrea să dăm deja astăzi un răspuns. Vreau să spun un singur lucru, menit să arate în mod tipic cât de ușor pot fi răstălmăcite obiecțiile ridicate împotriva așa-zisei științe oculte obscurantiste: Pe când științele naturii susțin cu o anumită îndreptățire că va veni odată vremea în care din simple substanțe nevii va fi creat ceva viu, și această cercetare, care se ridică la nivelul mărturisirii unui fel de religie, crede că menționează astfel ceva care va infirma total, în mod indiscutabil, știința ocultă, adevărul este că știința ocultă a fost întotdeauna conștientă de acest lucru! Ba chiar, fiindcă a știut-o, a putut să stea atât de solid și sigur pe picioarele ei! Cine ridică împotriva științei oculte asemenea obiecții, dovedește că ignoră total adevăratul ei caracter. Răspunsul complet va rezulta în cursul conferințelor.
Există alți contemporani, care spun: Se poate foarte bine ca în dosul lumii noastre senzoriale să existe ceva suprasensibil; dar, cu puterile și facultățile sale, omul nu poate ști nimic despre o asemenea lume suprasensibilă și, de aceea, nu are voie să vorbească despre ea, dacă vrea să facă știință. – Aceasta este o părere și mai larg răspândi-tă. Asemenea oameni nu vor să răspundă deloc în mod clar la între-barea dacă există ceva suprasensibil, ei vor s-o lase cu totul în vag, să facă obiectul unei credințe pur subiective, arbitrare, din întrebarea dacă există niște simțuri cu care poate fi perceput suprasensibilul. Ei spun: Omul nu poate să vadă în dosul naturii exterioare, și el se îndepărtează de solul cunoașterii, se mișcă pe tărâmul credinței arbitrare, când caută să depășească limitele naturii sale.
Știința ocultă răspunde acestei concepții în felul următor: Voi ați cercetat facultatea de cunoaștere care stă la dispoziția oamenilor. Ați arătat că dacă omul folosește această facultate de cunoaștere nu poate să ajungă în dosul naturii, acolo unde începe suprasensibilul. Și acum voi spuneți: Pentru că am dovedit acest lucru, știința ocultă sau știința despre suprasensibil este imposibilă. – Cine vorbește așa, presupune că știința ocultă nu-i dă dreptate. Dar nu este așa. Știința ocultă îi dă întru totul dreptate, ea se situează pe aceeași poziție. Știința ocultă spune: Voi ați cercetat facultatea voastră de cunoaștere, ați arătat cu exactitate cât de departe se poate ajunge cu ajutorul ei. Ați arătat că nu se poate ajunge cu ajutorul ei în suprasensibil. Aveți perfectă dreptate; faceți însă o greșeală, greșeala că nu rămâneți la faptele concrete, că nu afirmați doar ceea ce știți, ci mai adăugați ceva ce nu puteți ști, prin faptul că spuneți: nici un om n-o poate ști.
Întâlnim aici o tendință a contemporanilor noștri, situați pe o așa-zisă bază științifică, o tendință care nu provine deloc din știință, din cunoaștere, ci dintr-un sentiment general, dintr-un instinct nerostit al epocii noastre. Bineînțeles, acest instinct devine vizibil numai când examinezi puțin ca observator liniștit, cu totul imparțial, ce se întâmplă în epoca noastră. Încercați să luați în mână un ziar, o gazetă, o carte oarecare, populară sau chiar erudită, care se ocupă dintr-o direcție sau alta de probleme cum sunt cele ridicate de mine aici. Nu veți găsi nimic mai frecvent decât, sub o formă sau alta, cuvântul care, de pe o poziție spirituală mai înaltă, este periculos: Noi putem ști numai cutare sau cutare lucru. Asupra lucrului cutare sau cutare nu putem emite nici o judecată. – Convingeți-vă dumneavoastră înșivă dacă, acolo unde se vorbește despre asemenea lucruri, nu întâlnim peste tot acest „se” sau „noi”! El e foarte neînsemnat, dar s-a născut dintr-un instinct adânc încuibat. E credința că fiecare om în parte, prin ceea ce poate înțelege, prin ceea ce știe, are o anumită infailibilitate pentru întreaga cunoaștere și că cineva poate să se pronunțe nu numai asupra a ceea ce el poate sau nu poate cunoaște, ci și asupra a ceea ce oamenii, în general, asupra a ceea ce „noi” putem și nu putem cunoaște. Pe baza acestui instinct, contemporanii noștri nu pot deloc să creadă că poate exista o anumită evoluție în ceea ce privește cunoașterea. Și, totuși, cât e de absurdă această concepție, dacă omul o are în vedere chiar și numai privitor la propria sa viață! Ia reflectați puțin: Când survine pentru omul individual momentul în care el poate decide unde se află limita discernământului său? Poate el să decidă la douăzeci și cinci de ani, la treizeci și șase, la șaizeci sau chiar deja la zece ani, unde se află limitele facultății sale de cunoaștere? Nu există oare în fiecare viață o evoluție? Oare nu facem noi în copilărie alte afirmații decât mai târziu? Avem voie să nutrim gândul că nu am putea învăța nimic de la nimeni, în lume, că nimeni în lume nu știe mai mult decât noi? Dar această tendință zace ca instinct în natura contemporanilor noștri, că fiecare determină din sine limitele facultății de cunoaștere. Și din acest instinct provine nu numai această afirmație, ci numeroase lucrări, care o discută pe mii de pagini. Dacă privim puțin în culise, vedem că acestea nu provin, în ultimă instanță, decât din faptul că omul trăiește cu acest instinct.
Dar cercetătorul ocult le spune următoarele: În privința acelor cunoștințe despre care tu crezi că îți sunt clare, ai perfectă dreptate, aici nu poți cunoaște mai mult. Dar există o evoluție a facultății de cunoaștere. Dacă vrei să pătrunzi în lumea suprasensibilă trebuie să dezvolți în tine o facultate de cunoaștere suprasensibilă. Și acest lucru este posibil! – Astfel, poziția pe care o adoptă știința ocultă nu contrazice deloc ceea ce spun acești oameni. Chiar este de acord cu ei. Ea spune doar că în om mai există o altă facultate de cunoaștere, care nu are aceste limite și pe care omul o poate dezvolta în el. Ei bine, are cineva în lume dreptul să spună – hai să privim lucrurile de pe poziția unei gândiri logice clare – că nu există ceva de felul unei evoluții a facultății de cunoaștere? Ce poate spune el? El poate spune doar: n-o cunosc, mie îmi este necunoscută. Poate să-și traseze el însuși limita dincolo de care nu poate privi în intimitatea unei asemenea evoluții. Dacă spune: granița pe care o stabilesc eu facultății de cunoaștere nu se întinde până acolo, atunci el e obligat să spună: Nu știu. Atunci el nu are voie să vrea să decidă ceva în legătură cu asemenea lucruri. Nu acela care nu știe nimic despre lumea suprasensibilă poate să spună dacă o asemenea lume există sau nu, ci acela care știe ceva despre ea. Știința ocultă se situează tocmai pe poziția pozitivismului, în întreaga sa universalitate. Cercetătorul ocult spune: Nimeni nu are dreptul de a decide asupra a ceea ce poate sau nu poate cunoaște omul, ci fiecare are dreptul de a decide numai asupra a ceea ce cunoaște el însuși.
Cu aceasta am atins un moment afectiv care nu e lipsit de importanță în știința noastră ocultă. Se spune că știința ocultă duce la trufie spirituală, deoarece ocultiștii susțin că pot depăși cunoașterea obișnuită. Dar lucrurile stau exact invers. Nu există trufie mai mare decât a celui care vrea să decidă el însuși nu numai asupra a ceea ce nu știe el, ci vrea să decidă chiar asupra a ceea ce poate sau nu poate să știe omul. Aceasta e trufia care se erijează singură în normă valabilă pentru toți oamenii. Dar este modestie spirituală când cel ce se situează pe solul științei oculte nu vrea să decidă el însuși asupra nici unui alt lucru, în afară de ceea ce poate ști el însuși. Noi nu vorbim despre ceea ce există dincolo de limitele cunoașterii noastre. Acesta e modul de a gândi care duce la modestia adevărată. De aceea, tot ceea ce e tratat în cadrul științei oculte va trebui să aibă întotdeauna un caracter personal. Nu e nimic rău în aceasta. Și nici nu e ceva care să infirme valabilitatea adevărurilor ocult-științifice. Trebuie să ne fie clar că ceea ce omul vrea și trebuie să găsească în legătură cu lucrurile supreme și suprasensibile trebuie găsit în adâncul cel mai intim al sufletului său, prin puterea pe care el o dezvoltă în viața spirituală întotdeauna prin sine însuși. Dar, dacă așa stau lucrurile, atunci fiecăruia dintre aceia care vor să vadă ei înșiși realitățile științei oculte trebuie să i se spună să se îndrepte spre propriul său lăuntric. De aici mulți adversari își deduc obiecțiile, spunând că ceva care e cercetat numai în lăuntricul propriei ființe umane nu poate fi decât obiectul credinței, fără a avea dreptul de a pretinde că are o valabilitate generală.
Observatorului lipsit de prejudecăți i se arată ce îngustă este o asemenea deducție. Există un lucru pe care, firește, foarte puțini îl pot folosi drept comparație, dar care oferă un exemplu foarte bun pentru acela care este în situația respectivă. Este ceva ce noi trebuie să trăim, exact ca și adevărurile științei oculte, în lăuntricul nostru; orice aspect sau lucru exterior nu poate fi aici altceva decât un exemplu, un îndemn: Sunt adevărurile matematice. Ele sunt, totodată, adevărurile cele mai generale. Cine vrea să le ia drept termen de comparație va găsi că această comparație se potrivește perfect. Un adevăr matematic e ceva ce omul nu poate afla niciodată cu ajutorul simțurilor exterioare. Puteți măsura cât vreți cele trei unghiuri ale unui triunghi, niciodată nu veți găsi adevărul de nezdruncinat că împreună aceste trei unghiuri fac 180°. Acest lucru trebuie să-l recunoașteți lăuntric. Așa e cu toate adevărurile geometrice și cu toate adevărurile matematice.
Două aspecte intră în considerare, în legătură cu asemenea adevăruri, pe care le recunoaștem lăuntric. Primul este un lucru astăzi nepopular, în sensul cel mai strict al cuvântului. Se spune: Cum putem conta pe acordul celorlalți, în privința unui lucru care trăiește doar în lăuntricul omului? Cum putem crede că e adevărat un lucru pe care îl cunoaștem numai în noi înșine? – Dar e tocmai invers. În ceea ce privește adevărul real, majoritatea nu decide absolut deloc. Dacă dumneavoastră ați cunoscut, dacă ați înțeles bine un principiu matematic, dacă v-ați convins în mod lăuntric de adevărul lui, atunci pentru dumneavoastră sunt valabile două lucruri: În primul rând, dacă un milion de oameni v-ar contrazice și nu ar fi de părerea dumneavoastră, aceasta nu v-ar zdruncina câtuși de puțin. Acesta e unul dintre lucrurile care intră în considerare. Al doilea constă în următoarele. Dumneavoastră sunteți sigur că orice om care creează în lăuntricul lui aceleași condiții ca și dumneavoastră, pentru a cunoaște, trebuie să fie de aceeași părere cu dumneavoastră, cu toate că dumneavoastră ați găsit adevărul în interior. Pe cât e de adevărat că majoritatea nu decide absolut deloc asupra adevărurilor matematice, tot pe atât de adevărat este că – dacă au fost create în mod just condițiile necesare, și oricine poate învăța să facă acest lucru – mulțimea nu poate să decidă nimic asupra rezultatelor furnizate de știința ocultă. Noi le putem găsi în lăuntricul propriei noastre ființe și nimic exterior nu ne poate îndepărta de ele, o dată ce le-am cunoscut în interiorul nostru. În vremurile vechi, adepții științei oculte, care se numeau gnostici, numeau mathesis această știință ocultă; nu pentru a spune că ea este o matematică, ci pentru că această știință ocultă are caracterul adevărurilor matematice. Dar a trecut multă vreme de când oamenii vedeau caracterul științei oculte în această puritate. E regretabil că aici s-au adunat multe lucruri care întunecă privirea, astfel încât cei situați pe poziția științei au oroare când le iese în cale ceva de felul științei oculte.
Suntem conduși astfel spre niște probleme care ne trimit la două cuvinte, folosite în mod excesiv de oamenii epocii actuale: cuvintele știință și credință. Se spune: despre lucrurile de care se ocupă știința se poate ști ceva, despre celelalte lucruri se poate numai crede ceva, aceasta fiind atunci o problemă personală. Numai din cauză că cei ce spun așa ceva nu înțeleg cum se creează condițiile pentru ca orice credință să devină cunoștință, numai de aceea ei pot vorbi așa. Cine nu e în stare să dovedească matematic că cele trei unghiuri ale triunghiului fac 180°, acela trebuie să creadă acest lucru. Cine nu e în stare să aducă dovada care e adusă de știința ocultă pentru viața pe care omul o duce între moarte și o nouă naștere, acela va trebui să creadă acest lucru. Dar el va găsi și posibilitatea de a aduce pentru sine însuși această dovadă, așa cum vom mai vedea în cursul conferințelor.
Dintr-o altă direcție se obiectează împotriva științei oculte că, născută din haosul epocii noastre, ea este un fel de nouă sectă religioasă, apărută în creierii unor exaltați și visători. Obiecțiile aduse din această direcție se bazează pe o înțelegere atât de greșită a situației, încât e greu să te confrunți cu ea. Știința ocultă nu are nimic comun cu lucrurile care ar putea ajunge la o sciziune oarecare, la o coliziune cu vreuna dintre religiile existente, și nici cu ceva care să fie situat pe locul unei noi religii. Acele lucruri care au constituit până acum obiectul tuturor religiilor constituie și obiectul suprasensibilului, al științei oculte. De aceea, există unele puncte în care ele se ating. Numai un singur lucru ne poate da o înțelegere justă, profundă, a ceea ce este oferit în religii, un singur lucru ne dă posibilitatea de a înțelege religia, și anume: a ridica pe treapta cunoașterii ceea ce în religie este credință. A fi slujitor a ceea ce religia caută pe o altă cale, aceasta ține în mod nemijlocit de misiunea științei oculte.
Cine ridică aici obiecția că e păcat să vrei să cercetezi obiectele lumii suprasensibile, că ele sunt ceva ce n-ar putea veni niciodată din natura umană, că omul trebuie să aibă încredere într-o revelație superioară și că e o cutezanță să vrei să le scrutezi – unui asemenea om i se poate riposta că e păcat să lași în paragină ceea ce există în lume sub formă de germene. Fiindcă lumea spirituală a pus în lume niște germeni pentru ca ei să răsară. Celui ce vrea să îngrădească puterea de cunoaștere umană, spunând că omul nu trebuie să se sumețească în felul acesta, aceluia i se poate răspunde că ar fi păcat să lași să se pustiască tocmai puterea cunoașterii. Noi nu trebuie s-o lăsăm în paragină, ci s-o dezvoltăm, pentru aceasta o avem. Cine se poate lămuri și poate înțelege ce păcat față de natura umană este acela de a lăsa în paragină puterile ei, de a te izola de lumea suprasensibilă, acela va renunța foarte curând la această obiecție, găsind-o cu totul imposibilă. Așa se situează știința ocultă, cu modul ei de a gândi, în curentele epocii noastre.
Azi nu vreau să vă dovedesc nimic, ci să povestesc cum se prezintă știința ocultă în epoca noastră. Care este obiectul ei, pe ce se bazează ea, aceste lucruri le sunt total necunoscute cercurilor celor mai largi de oameni. Lor le este necunoscut faptul că în cadrul evoluției omenirii au existat întotdeauna persoane izolate care s-au dăruit cu cea mai mare seriozitate acestei științei oculte, care cunoșteau din proprie experiență trăirile prin care poate trece omul în lumea suprasensibilă, pentru care era experiență personală ceea ce prezentăm noi aici în asemenea conferințe. Și ei nu știu nici că mai există și astăzi oameni care pot privi astfel în lumea spirituală.
Acum, aici se poate pune întrebarea: De ce era ascuns așa ceva de ochii mulțimii, de ce avem aici de-a face cu ceva care nu a devenit cunoscut tuturor? Vom vedea, când vom vorbi despre pericolele științei oculte, de ce pentru aceia care se numeau în mod îndreptățit cercetători ai ocultului exista principiul de a nu face cunoscută știința ocultă decât acelor oameni care, prin anumite însușiri ale vieții lor, deveniseră maturi pentru a o primi. Astăzi, în orice caz, domnesc cu totul alte concepții despre răspândirea cunoașterii, deosebite de acelea care au fost uzuale dintotdeauna în știința ocultă. Dacă, în zilele noastre, un om a ajuns să știe ceva, el se grăbește cât poate pentru ca ceea ce știe să curgă din penița lui sub formă de tinctură neagră și să-și ia zborul în toată lumea, transpus sub formă de litere cu ajutorul cernelii tipografice. Cercetătorii oculți aveau însă motivele lor de a transmite ceea ce știau numai celor pregătiți.
Dar de ce, atunci, apar astăzi în public diferiți oameni, care vorbesc despre rezultatele științei oculte? Și acest lucru își are bunele sale temeiuri. El are legătură cu întreg progresul spiritual al omenirii. Ceea ce astăzi poate ști oricine, prin scrierile de popularizare bazate în întregime pe cunoașterea noastră senzorială obișnuită, aceasta poate fi, dacă este aplicat în mod just, o bună pregătire pentru știința ocultă. Pe de altă parte, a crede că științele noastre despre natură duc neapărat la negarea suprasensibilului ar însemna o totală ignorare a faptelor. Mai degrabă, aceste științe ale naturii, just înțelese, duc la recunoașterea deplină a suprasensibilului! Cine își asimilează în mod just faptele descoperite de științele naturii și le urmărește în continuare, ajunge direct în sfera suprasensibilului și invizibilului. Dar cine duce mai departe în mod greșit aceste adevăruri științifice, acela ajunge la lumea materialistă, care poate că încă nu nevrozează chiar atât de tare omenirea actuală, dar o va nevroza în mod sigur pe cea viitoare. De aceea, astăzi a apărut necesitatea de a arăta fiecărui om calea pe care pot fi folosite, într-un mod adecvat, aceste adevăruri ale științelor naturii, în măsura în care ele sunt accesibile. În secolele trecute nu era așa. Fiecare trebuia să treacă printr-o perioadă lungă de pregătire, în care îi erau educate facultatea de gândire, logica sa, caracterul. Astăzi, gândirea folosită în științele naturii, just aplicată, este deja o școală la care putem învăța să înțelegem lucrurile comunicate de știința ocultă. Această gândire naturalist-științifică poate deveni o binefacere pentru omenire.
Vom afla treptat că ceea ce îi conduce pe oameni spre lumea suprasensibilă poate fi atins pe trei căi. Când vorbești de aceste trei căi, te expui pericolului de a fi privit de unii drept visător, iar dacă descrii mai ales cea de-a treia cale, drept un nebun de legat, deși cei ce judecă astfel nu știu absolut nimic despre ce e vorba. Ne sunt arătate trei căi: Imaginația sau clarvederea, inspirația și intuiția. Aceste trei căi există de secole în evoluția omenirii și ele au fost parcurse dintotdeauna. Au existat mereu oameni care, aplicând metodele respective, au putut păși pe calea ce duce în lumea suprasensibilă.
Ce sunt asemenea inițiați? Imaginați-vă că există niște oameni care locuiesc într-un ținut îndepărtat, unde nu există nici trenuri, nici mașini. Și iată, unul dintre ei o pornește spre Europa și vede că există trenuri și mașini. Se duce apoi acasă și își povestește experiențele, ceea ce a văzut el însuși. Atunci, el este un inițiat în lucrurile respective. Asemenea inițiați există și pentru lucrurile suprasensibile. Ei sunt conduși în școlile oculte spre posibilitatea de a arunca o privire în lumea suprasensibilă, invizibilă, și de a putea relata despre cele trăite acolo.
Cei inițiați în acest fel pot fi împărțiți iarăși în două categorii: inițiați propriu-ziși și clarvăzători. Ce este un inițiat în sens restrâns? Trebuie să facem cunoștință aici cu o însușire a științei oculte care nu va fi unanim recunoscută, dar care, totuși, există. După ce adevărurile științei oculte au fost comunicate, dacă ele au fost rostite în fața oamenilor, nu e nevoie să fii clarvăzător ca să le înțelegi. Clarvederea e necesară pentru găsirea adevărurilor ocult-științifice, dar nu e necesară pentru înțelegerea acestora. Tot ceea ce va fi spus în cursul acestei ierni, ca rezultat al cercetărilor făcute în lumea superioară, n-a putut fi găsit fără darul clarvederii, fără ca ochii spirituali și urechile spirituale ce dormitează în orice om să fi fost dezvoltate. Despre aceasta vom mai da amănunte, când vom vorbi despre inițiere. Dar după ce aceste rezultate au fost exprimate și îmbrăcate în forme corespunzătoare gândirii actuale, oricine le poate înțelege. Nu poate fi valabilă niciodată obiecția că trebuie să fii clarvăzător ca să înțelegi lucrurile comunicate de știința ocultă. Ele sunt de neînțeles nu pentru cel care nu e clarvăzător, ci pentru cel care nu vrea să-și folosească gândirea logică la întreaga ei capacitate. De înțeles, totul poate fi înțeles, după ce a fost exprimat odată, până la nivelul celor mai înalte regiuni.
Acela care, fără a fi el însuși clarvăzător, înțelege tot ceea ce are de spus știința ocultă, este un inițiat. Dar cel ce poate intra el însuși în aceste lumi, pe care le numim invizibile, este un clarvăzător. În vremurile vechi, care nu sunt chiar atât de departe de vremurile noastre, în școlile oculte exista o separație strictă între clarvăzători și inițiați. Ca inițiat, puteai să te înalți până la cunoștințele despre lumile superioare, fără a fi clarvăzător, dacă îți foloseai intelectul în mod just. Pe de altă parte, cineva putea fi clarvăzător, fără a fi inițiat într-un grad deosebit de înalt. Veți ajunge să înțelegeți cum trebuie luată această afirmație. Imaginați-vă doi oameni, un domn foarte învățat, care știe tot felul de lucruri, ceea ce au de spus fizica și fiziologia despre lumină și fenomenele luminii, dar care e atât de miop, încât nu poate să vadă prea bine nici la o distanță de zece centimetri: el nu vede ca lumea, dar este inițiat în legile activității luminii. Tot așa, un om poate fi inițiat în lumea suprasensibilă, și să vadă foarte slab în ea. Un altul poate să vadă excelent în lumea senzorială exterioară, dar să nu știe aproape nimic din ceea ce știe domnul cel învățat. Așa pot să existe și clarvăzători pentru ai căror ochi spirituali lumile spirituale stau deschise. Ei pot privi în lumea suprasensibilă, dar nu posedă nici o știință, nici o cunoaștere a acesteia. De aceea, pe parcursul unor lungi perioade de timp s-a făcut deosebire între clarvăzător și inițiat. Pentru a se cuprinde întreaga plenitudine a vieții, era nevoie adesea nu de unul, ci de mulți oameni. Unii, ca să progreseze, nu erau făcuți să devină clarvăzători. Altora, li se creau ochi spirituali și urechi spirituale. Ceea ce există în știința ocultă s-a născut prin comunicarea și schimbul de idei dintre ocultiști și clarvăzători.
În epoca noastră, nu se mai face deloc această separație riguroasă între clarvăzători și inițiați. Astăzi, e necesar ca fiecăruia dintre aceia care au atins un anumit grad de inițiere să i se dea măcar posibilitatea de a atinge și un anumit grad de clarvedere. Cauza constă în faptul că astăzi nu poate fi creată acea mare încredere nelimitată între un om și alt om. Acea credință profundă, plină de dăruire, care domnea odinioară între un om și alt om făcea posibilă existența unui gen special de clarvăzători, de la care auzeai ceea ce ei percepeau în lumile superioare. Alții ordonau apoi în mod sistematic lucrurile percepute de primii. Astăzi, a fost creată un fel de armonie în dezvoltarea facultăților necesare pentru a deveni inițiat și clarvăzător. De aceea este posibil astăzi ca o a treia categorie, aceea a adepților, să se fi redus foarte mult. Epoca noastră are o atitudine de cea mai mare ostilitate față de categoria adepților. Vă puteți face o imagine despre deosebirea dintre un adept și un inițiat, dacă vă reprezentați următoarele: Imaginați-vă un ținut unde există trenuri și dumneavoastră ați văzut aceste trenuri. Vă întreb acum: dumneavoastră, care ați dobândit prin percepția vizuală proprie convingerea pozitivă că există ceva de felul trenului, ați putea deja să faceți un tren? Ca să-l puteți face, e necesar mult exercițiu și încă alte lucruri. Acela care, prin niște exerciții despre care omul de astăzi aproape că nu are nici o idee, și-a însușit nu numai niște cunoștințe vizuale în lumea spirituală, ci și exercițiu în mânuirea puterilor spirituale care stau la baza lumii senzoriale exterioare, un asemenea om, spre deosebire de clarvăzător, este un adept. Pentru a deveni adept se cere o pregătire mult mai îndelungată chiar decât aceea prin care cineva devine clarvăzător. Pe lângă aceasta, evoluția culturii actuale manifestă mai multă ostilitate față de învățarea mânuirii puterilor spirituale decât față de încercarea de a pătrunde în lumea spirituală prin cunoaștere.
A aduce la conștiența omenirii faptul că există posibilitatea de a pătrunde pe aceste trei căi în lumile spirituale, că există posibilitatea de a dobândi o cunoaștere mult mai adâncă decât cea obișnuită și de a o extinde, în aceasta constă misiunea științei oculte. Iar dacă ne întrebăm: Oare curiozitatea, oare simplul imbold spre cunoaștere ne mână spre știința ocultă, noi trebuie să răspundem: Nu, e vorba de cu totul altceva! Lucrul despre care este vorba – un lucru pe care mulți dintre aceia care se apropie de știința ocultă, chiar dacă nu-l știu în mod clar, îl presimt măcar în mod vag – este ceva ce dormitează adânc în știința senzorială a epocii noastre, dar care nu va putea ieși niciodată la suprafață în cadrul ei și despre care vom putea vorbi în conferința dedicată științelor naturii. Nu e vorba de cunoaștere, ci de viață, de continuarea vieții și de ridicarea ei pe o treaptă mai înaltă. Mulți sunt îngrijorați la gândul că știința ocultă i-ar putea îndepărta de viața nemijlocită. Dar e adevărat exact contrariul. Ea îi face pe oameni destoinici și îi situează solid în viață. Numai că ei trebuie să aibă capacitatea și tăria de a păși pe tărâmul științei oculte.
De mai mulți ani, aici au fost prezentate conferințe pe temele cele mai diverse. Ele au fost urmate de discuții. Nu ne vom ocupa aici mai îndeaproape de aceste discuții. Dar, dacă vrem să vorbim despre misiunea științei oculte în epoca noastră, trebuie să atingem un anumit fenomen, pentru că el trebuie să fie considerat deosebit de caracteristic. El ne-a ieșit în întâmpinare în mod deosebit când am vorbit despre „Biblie și înțelepciune” [Nota 2]. Nu o singură persoană, ci numeroase persoane au ridicat împotriva acestor lucruri niște obiecții venite din adâncul inimii lor. Au fost făcute niște obiecții venite dintr-o simțire adâncă și printre ele a fost una care suna cam așa: În știința ocultă se spun multe lucruri despre natura înșeptită a ființei umane, despre reîncarnare și karma, despre șederea omului în lumea suprasensibilă între moarte și o nouă naștere, despre dezvoltarea omului de-a lungul diverselor stări planetare ș.a.m.d.; sunt solicitate spiritul nostru, gândirea noastră. Dar ceea ce căutăm noi nu este atât de mult satisfacția spiritului, cât adâncirea sufletului, a vieții lăuntrice. Ceea ce vrem să găsim este divinul în simțire, divinul în sentiment.
Obiecția de mai sus e făcută din adâncul simțirii, și tocmai oamenii care sunt ferm situați pe solul științei oculte pot să aprecieze pe deplin importanța unei asemenea obiecții, care spune: Dă-ne suflet! Noi știm că divinul care trăiește în noi ne conduce spre lăuntricul propriilor noastre inimi, dar nu ne aduce reprezentări despre ființa umană și lume, despre naștere și moarte; ceea ce căutăm noi nu este spiritualul.
Oamenii care vorbesc așa nu bănuiesc că ei înșiși sunt piedica cea mai mare în calea rezolvării problemei puse de inima lor. Ei nu bănuiesc că prin ceea ce urmează să fie oferit spiritului lor, sufletul lor primește tocmai ceea ce dorește el. Ei nu bănuiesc că, dacă vorbesc așa, resping tocmai lucrul de care sufletul lor are nevoie. Nu există nimic care să picure în suflet divinul într-o măsură atât de mare cum o face cunoașterea evoluției cosmice. Dacă știm că, tot așa cum curcubeul se compune din cele șapte culori ale luminii curcubeului, ființa umană se compune din șapte părți constitutive și dacă nu ne înverșunăm împotriva acestor idei, atunci tocmai aceste idei sunt viață pentru sufletul nostru, pentru ca noi să învingem ceea ce se opune cufundării noastre în spiritual. Obiecții de acest fel întâlniți în special la naturile care cred așa ceva atât de profund pe cât le permite dorința de a găsi pe o cale comodă aprofundarea sufletului și care se feresc să pătrundă în adevăratele străfunduri ale sufletului. Cercetătorul ocult nu poate să facă să iasă la iveală din sufletul omului sentimentul, ci el trebuie să-i conducă pe oameni în lumea spirituală prin cunoaștere, el trebuie să le arate că prin cunoaștere poate fi obținută suprema aprofundare la care poate omul năzui. Dorul după satisfacția sufletului este, pentru omul căutător, cel mai mare dușman. Dar tocmai acesta e lucrul care îi ține departe pe mulți de teosofie și de cercetarea spirituală: ei nu vor să se angajeze pe calea acestei munci spirituale energice, care este, totodată, băutura înviorătoare pentru suflet. Nu există nimic altceva care să poată înălța sufletul în acest fel spre divin, decât cunoașterea, adâncirea prin puteri proprii în lumea spirituală.
Cu aceasta, noi ne situăm în punctul unde cunoașterea intervine în mod direct în viață, unde se deschide ceea ce putem numi partea afectivă, de inimă, a științei oculte. Câți nu sunt torturați, în epoca noastră, de îndoieli, de tot felul de chinuri cauzate de întrebările existenței și de enigmele lumii. Și, pe urmă, în lucrările materialiste se spune că un creier nu poate să ajungă fără a fi suferit niște modificări maladive la concepțiile oferite de știința spirituală. De pe poziția psihiatrului va putea fi indicată destul de exact boala mintală care duce la expuneri de felul celor prezentate aici. Dacă am vrea să ne facem noi înșine bucuria de a lucra așa cum o fac psihiatrii, atunci ne-am putea clasifica și în așa fel încât savantul, care face de obicei acest lucru, să râdă din inimă de noi. Există o mică scriere [Nota 3], pe care o puteți cumpăra pentru câțiva bănuți; în ea se relatează un lucru absolut adevărat. E vorba de următoarele: Într-o serie de articole apărute într-un ziar s-a discutat despre calcifierea arterială și au fost indicate simptomele cu ajutorul cărora putem observa această boală la noi înșine. Și iată, autorul broșurii, un medic, a trebuit să vadă cum la el a venit un mare număr de oameni care își închipuiau că au simptomele calcifierii arteriale. Și ce se deduce de aici? Că foarte mulți oameni, din cauza culturii noastre haotice – chiar dacă își imaginează că au nervii tari ca oțelul –, au ajuns într-o asemenea stare, încât, auzind de o asemenea boală, ei sunt imediat cuprinși de spaimă și se îmbolnăvesc cu adevărat, chiar dacă într-o formă psihică. – Se spune, de asemenea, că există numeroși oameni pentru care e suficient să audieze niște conferințe ale profesorului Cutare sau ale terapeutului naturist Cutărescu, pentru a se și îmbolnăvi de boala descrisă. Dar ceea ce nu se ia aici în considerare este faptul că omul respectiv trebuie să aibă o anumită formă de boală mintală, ca să poată gândi așa! Și aceasta este o tendință patologică, o tendință care apare deocamdată sub o formă destul de inofensivă, dar ea va deveni din ce în ce mai dăunătoare. Vom mai vorbi despre asemenea probleme și fapte în conferința despre „Ipohondrie și febra sănătății”.
Temeiurile certitudinii pe care omul se poate sprijini trebuie să vină întotdeauna din lăuntric. Dar atunci spiritul trebuie să fie puternic. El trebuie să aibă capacitatea de a găsi certitudinea în interiorul propriei sale ființe. Este o slăbiciune a spiritului să nu crezi în tine însuți, să nu crezi că poți găsi temeiurile în tine însuți. Este o slăbiciune a spiritului să crezi numai în ceea ce văd ochii și pipăie mâinile și să vrei să apuci adevărul numai cu mâna. Materialismul este un semn de decadență spirituală, de găunoșenie lăuntrică. Și dacă ar fi numai o găunoșenie teoretică, ea ar fi încă relativ inofensivă. Dar această găunoșenie teoretică duce mai întâi la subminarea practică a sufletului, și apoi și la aceea a sănătății fizice. Ceea ce e adevărat în exemplul de mai sus e faptul că gândurile bolnave, nejuste, pot provoca, într-adevăr, îmbolnăviri. Dar în conferința despre „Ipohondrie și febra sănătății” vom afla că sănătatea și bunăstarea fizică depind de gândurile adevărate sau neadevărate pe care le avem. Vom afla că prin teosofie urmează să fie răspândite niște gânduri sănătoase, că teosofia urmează să propage în lume o viață sănătoasă și oameni destoinici.
Deja rămânând în cadrul vieții sufletești, vedem cum acela care, ceas de ceas, e chinuit de îndoieli, acela care nu-și poate cuceri nici un fel de cunoaștere în legătură cu întrebările care se referă la nevoile sale sufletești cele mai adânci, un asemenea om e incapabil de muncă și, în cele din urmă, un asemenea suflet va fi incapabil să-și mențină trupul sănătos. În fond, știința spirituală doar transformă în faptă, în realitate, ceea ce au presimțit deja și științele naturii. Dacă, de exemplu, un naturalist cum este Karl von Baer, căruia Ernst Haeckel i-a dedicat lucrarea sa „Țeluri și căi ale evoluționismului actual” [Nota 4], spune: Ceea ce străbate întreaga lume, ceea ce ordonează planetele, ceea ce a făcut să apară din materie ființele vii, ceea ce apare, în literele sale și în sensul său, în variatele forme ale vieții și, de fapt, este viața însăși, acesta este un gând – atunci noi putem adăuga: Și dacă acest gând, care nu poate fi găsit decât în lumea suprasensibilă, este nutrit și cultivat, dacă găsește în mod conștient acces în natura umană, atunci el îi va face pe oameni sănătoși, puternici și destoinici. Atunci nu va risipi el mai întâi îndoielile, nu va liniști el sufletele, nu va înălța inimile și însănătoși natura umană? Aceasta este o misiune mai profundă a științei spirituale în epoca noastră. – Faptul că omul este vidat lăuntric și că era materialismului este în același timp era nervozității și a lipsei de concentrare trebuie să-l punem pe seama unei științe care rămâne la suprafața lumii senzoriale. Dacă își vor menține supremația cei ce se limitează la aspectele exterioare, aceste stări se vor agrava și mai mult.
Știința ocultă va crea certitudine cu privire la cele mai mari enigme ale existenței. De aceea se numește ea știință ocultă, nu pentru că ascunde ceva, ci pentru că învățăturile ei pot fi găsite în lăuntricul cel mai intim. Ea este știință ocultă exact în același sens în care este știință ocultă matematica.
În conferința introductivă de astăzi nu am putut prezenta decât ceea ce stă, ca mod de a gândi și simți, ca îndemn, la baza a ceea ce este știința spirituală, care își îndeplinește misiunea ca doctrină ocultă. După cum ați văzut, știința ocultă nu se lasă în prada nici unei iluzii, nici în privința aderenților, nici în privința adversarilor ei. Ea trebuie să depășească toate iluziile. Prin aceasta, ea îi dă omului deplina sănătate armonioasă, în toate direcțiile. Acesta e modul de a gândi și simți care stă la baza diferitelor adevăruri despre care e vorba aici. Și acest mod de a gândi și simți este, în fond, esențialul. Unde ajunge acest mod de a gândi și simți, dacă se unește cu o cercetare ocultă veritabilă? Acest lucru intenționează să-l arate conferințele din cursul iernii, conferința de astăzi voindu-se numai un fel de anunțare a temei, un fel de program.
Dar împotriva celor spuse astăzi vor fi ridicate multe obiecții, poate tocmai din partea celor care se consideră foarte inteligenți. Se va spune, poate: Ia uitați-vă la aderenții voștri! Doar ei nu sunt oameni dintre cei situați pe culmile științei actuale! Abia când veți avea niște oameni situați pe culmile științei actuale, abia atunci vom crede într-un viitor, într-o misiune a științei oculte. – Cine vorbește așa, nu cunoaște căile tainice și intime pe care umblă spiritul în lume. Cine stă solid ancorat pe solul caracterizat de noi drept solul științei oculte, cine este conștient de faptul că adevărul trebuie căutat în suflet și că nu valorează nimic faptul că cineva ne aprobă sau nu, acela subscrie în măsura cea mai largă la o afirmație făcută de un mare cercetător și prieten al adevărului. Un asemenea cercetător al adevărului a fost Leonardo da Vinci, care era tot atât de mare ca om de știință, pe cât era de mare ca pictor și artist și care cunoștea marile curente și legi ce străbat lumea în valuri. Nici un om care gândește nu va crede că în inima lui nu a trăit un mod de a gândi și simți cu adevărat ocult-științific. Undeva, el așterne pe hârtie mărturisirea adevărului aflat în singurătate, care și-a găsit misiunea în lume. Această mărturisire este următoarea: „E atât de demnă de dispreț minciuna, încât, dacă ar spune niște lucruri mărețe despre Dumnezeu, ea ar fura divinității sale harul, și e atât de minunat adevărul, încât, dacă el ar lăuda niște lucruri absolut neînsemnate, ele ar deveni nobile.” [Nota 5] – Dacă transformăm o asemenea maximă în mobilul cel mai intim al vieții noastre sufletești, vom înțelege că cel ce se situează pe solul științei oculte reflectează la misiunea științei oculte din epoca noastră.
Două imagini stau în fața sufletului unui cercetător ocult. Cine privește în ansamblu marele impuls din domeniul creației culturale pe care l-a adus creștinismul, cine vrea să aprecieze dimensiunile a ceea ce a realizat în lume creștinismul, să aducă în fața sufletului său două imagini: Mai întâi, vechea Romă imperială, în perioada primelor secole creștine. Să-și îndrepte privirea spre ruinele vechii Rome, care mai pot depune astăzi mărturie despre ceea ce s-a petrecut odinioară în lumea civilizată. Din această imagine, el va putea sorbi mângâiere și certitudine, atunci când se spune că oamenii culți și savanții nu vor să știe nimic de teosofie sau de știința ocultă. Ce voiau aceia care au locuit sus, în aceste splendide clădiri căzute în ruină? Ei voiau – spectacolele din Colosseum! Ei au făcut din creștini niște făclii vii, unse cu păcură și le-au dat foc! Să chemăm în mod foarte concret în amintire acest lucru.
Și să ne întoarcem apoi privirile spre o altă imagine. Pe aceasta trebuie s-o căutăm, în orice caz, într-un cu totul alt loc. Trebuie s-o căutăm sub pământ, în întinsele catacombe ale Romei, unde se aflau oameni istoviți și împovărați, departe de cultura și de lumea care dădea tonul în acele vremuri. Într-acolo să ne îndreptăm privirile, spre locurile unde acești oameni își ridicau altarele, își îngropau morții și își oficiau jertfele sfinte.
Și, după ce am chemat aceste imagini în fața sufletului nostru, să ne întrebăm: Cum s-a schimbat imaginea în decursul secolelor? – Cei ce se aflau jos, aceștia purtau în suflete ceea ce a cucerit lumea, iar ceea ce se petrecea sus, a pierit. A trebuit să cedeze locul în fața a ceea ce tindea să iasă la suprafață din lăcașurile ascunse. Așa s-au desfășurat lucrurile, și aceasta ne este mângâiere și speranță. Fiindcă știm foarte exact că, în condițiile specifice epocii, nu ne poate veni în întâmpinare decât batjocură și dispreț. Noi credem că trebuie să lucrăm, într-un mod la fel de tăcut și simplu, tocmai printre aceia care, poate, sunt disprețuiți de așa-zișii oameni luminați. Dar noi mai știm și că imaginea va fi asemănătoare celei de odinioară. Știm că ceea ce a fost disprețuit în trecut, ori îi va lua în stăpânire pe ceilalți și îi va duce cu sine, ori va trece, peste ei, mai departe. Un punct de vedere just față de știința ocultă ne va transforma modul de a gândi, sentimentele și simțirea. Astfel, deja această primă întâlnire ne dă ceva din sănătatea spirituală care izvorăște din voința de a munci în lume, în sensul evoluției ascendente a omenirii. Și misiunea științei oculte în epoca noastră este realizarea acestei munci, în sensul epocii actuale.
