În conferința introductivă, pe care am avut cinstea de a o prezenta aici acum opt zile, am atras deja atenția asupra premiselor de bază ale așa-numitei științe spirituale sau, dacă vreți, ale teosofiei. Am spus că știința spirituală se sprijină pe două coloane: în primul rând, pe faptul că omului îi este clar că în dosul lumii noastre senzoriale, care poate fi văzută cu ochii și pipăită cu mâinile, există o lume spirituală, suprasensibilă, a realităților, evenimentelor și entităților; în al doilea rând, că omul poate deveni capabil de a interveni în această lume spirituală prin cunoaștere și, pe o treaptă mai înaltă, și făptuind. Există o lume spirituală și ea îi este accesibilă omului – așa putem exprima pe scurt convingerea științei spirituale.
Această știință spirituală urmează să fie pusă în lumină din cele mai diverse direcții, în cursul acestor conferințe din timpul iernii. În conferința de azi vom arunca o privire asupra raportului ei cu ceea ce se numește știință despre natură. Ce-i drept, unii dintre dumneavoastră, care vin la aceste conferințe special pentru a afla aici câte ceva din rezultatele cercetării spirituale însăși și despre trăirile în lumile superioare, poate că vor vedea în conferința de azi un fel de deviere de la curentul normal. În general, teosofii propriu-ziși sunt de părere că și-au găsit deja relația cu rezultatele cercetării științelor despre natură și, astfel, expunerea unor lucruri cum ar fi raportul științei spirituale cu celelalte rezultate, provenite din științele despre natură, le vor părea cam plicticoase. Dar în cursul conferințelor următoare vom ajunge la niște teme atât de specific spiritual-științifice, încât micul intermezzo de azi va putea fi tolerat, fără îndoială, mai ales ținându-se seama de faptul că cele mai dure atacuri și, de asemenea, cele mai mari neînțelegeri în privința științei spirituale vin tocmai din partea celor ce pretind că sunt solid situați pe solul științelor naturii. Înainte de toate, trebuie să vă fie clar faptul că în conferința de azi nu se vorbește de pe o poziție antagonistă față de științele naturii. Având în vedere marea putere de atracție pe care o exercită astăzi asupra contemporanilor noștri reprezentările științelor naturii, ar fi cu adevărat riscant să ajungi la o poziție antagonistă față de științele naturii. Fiindcă putem auzi mereu: Științele naturii se situează pe solul faptelor, al experienței, și tot ceea ce nu concordă cu aceste fapte și experiențe trebuie considerat de domeniul fanteziei. Aceasta este explicația emisă, din diferite direcții, cu privire la lucruri de felul celor ce urmează să fie expuse în aceste conferințe despre știința spirituală prezentate în această iarnă.
Dacă avem în vedere condițiile vieții culturale din epoca noastră, va fi cel mai potrivit ca această conferință să prezinte, cât mai obiectiv posibil, cât mai imparțial față de pro și contra, numai raportul dintre științele naturii și știința spirituală. Dar să observăm de la bun început că știința spirituală ca atare nu poate avea nici un interes de a intra neapărat în dispută cu științele naturii, acolo unde e vorba, într-adevăr, exclusiv de faptele furnizate de științele naturii. Aceasta nu poate fi absolut deloc sarcina ei. Cui i-ar trece vreodată prin minte să atace, într-un fel sau altul, acest edificiu clădit din fapte riguroase? Cui i-ar da prin minte să obiecteze ceva împotriva a ceea ce stă atât de solid ancorat, prin experiment și experiență concretă, pe solul științelor naturii? Știința spirituală se bazează ea însăși întru totul pe experiența concretă. Pe niște experiențe, bineînțeles, de felul celor caracterizate ultima dată, pe niște experiențe făcute în lumile superioare, spirituale. În privința principiilor metodice, ea este însă cu totul în concordanță cu ceea ce se pretinde astăzi atât de des cu privire la științele naturii. Ea este absolut de acord cu știința despre natură în privința faptului că la baza oricărei cunoașteri se află, în ultimă instanță, experiența, trăirea. Astfel, în introducerile la o serie de conferințe spiritual-științifice va fi vorba mai puțin de a lua o atitudine față de anumite rezultate obținute de științele naturii din epoca noastră – pentru că acest lucru nu e necesar –, ci mai mult de a se arăta cum trebuie să-l privim pe cercetătorul naturalist în gândirea lui naturalist-științifică. E important acest lucru: să urmărim procesul de gândire naturalist-științific, așa cum ni se oferă el.
Acum va fi foarte bine să îndreptăm pentru scurt timp o privire retrospectivă spre acea viață spirituală germană din ultimele decenii. Aici intră în considerare, înainte de toate, un lucru: Astăzi, știința despre natură a devenit pentru mulți ceva ce ea n-a fost niciodată înainte. Ea s-a pregătit, încet și treptat, de-a lungul a patru secole. Dar abia în secolul al 19-lea s-a ajuns la apogeul a ceea ce s-a pregătit astfel treptat. Știința despre natură a devenit ceva care ar putea fi desemnat drept un fel de religie, un fel de mărturisire de credință, sau, mai bine zis, diferiți oameni au crezut că pot forma din rezultatele cercetării naturalist-științifice actuale un fel de mărturisire de credință, un fel de religie. Pentru știința spirituală e mult mai important să arunce o privire spre felul cum a luat naștere un fel de religie nouă, un fel de mărturisire de credință nouă, pe baza unor presupuse rezultate oferite de științele naturii, decât să se oprească la controversele în legătură cu faptele furnizate de științele naturii. Cine studiază într-un mod imparțial viața noastră spirituală, acela nu poate nega că astăzi destui oameni se opun presupunerii că există o lume spirituală, se opun sentimentului religios, invocând faptul că orice trimitere la o lume spirituală e infirmată de noile rezultate ale cercetării naturalist-științifice. În anumite cercuri se crede, pur și simplu, că prin rezultatele cercetării naturalist-științifice a fost înlăturată orice posibilitate de a face trimitere la o lume spirituală. Acum o sută de ani, nimeni nu s-ar fi putut gândi să tragă o asemenea concluzie din faptele furnizate de științele naturii. Au existat și în trecut, firește, mărturisiri de credință dintre cele mai radicale; dar ele n-au făcut niciodată afirmația că lumea, conform „științei adevărate”, poate fi explicată numai pe cale materialistă. Iar cuvântul „știință adevărată” are o putere magică nespus de mare pentru contemporanii noștri!
Se vorbește mult despre vremurile mai vechi, întunecate, ale fanatismului religios, ale disputelor și persecuțiilor religioase. Noi nu vrem să escamotăm aceste lucruri ori să fim câtuși de puțin părtinitori în această privință. Dar, dacă în secolele trecute s-a ajuns la aceste lucruri care au înjosit cu adevărat omenirea în gândirea și simțirea ei, la o privire imparțială asupra dezvoltării sufletului uman, făcând o comparație între gândirea și simțirea epocii noastre și gândirea și simțirea unor vremuri mai vechi, rezultă, totuși, ceva deosebit. Cine reflectează într-un mod imparțial la acest lucru, acela va putea găsi confirmat peste tot ceea ce acum voi pune în fața dumneavoastră numai ca afirmație.
Ce-i drept, multe epoci au fost întunecate și intolerante, dar epocii noastre i-a rămas o intoleranță cu o uriașă iluzie a infailibilității! Această intoleranță interioară nu săvârșește nici un fel de excese și persecuții exterioare, cu toate că putem vedea deja uneori și cum împotriva celui ce ține conferințe despre lumea spirituală sunt chemați procurorul și poliția. Dar acestea sunt cazuri de excepție; din punct de vedere exterior, epoca noastră este tolerantă. Numai în ceea ce privește gândirea e considerat un nătărău, un fantast sau, cel puțin, necopt la minte, oricine nu împărtășește crezul celor ce spun: Pe baza faptelor furnizate de științele naturii rezultă că este imposibil să se spună ceva despre latura spirituală a lumii. – Această situație s-a pregătit cu încetul. În secolul al 19-lea, s-a ajuns la punctul ei culminant. Faptul că s-a întâmplat așa își are bunul său temei. Și dacă vrem să aflăm acest temei, trebuie să spunem că el are legătură cu niște pași mari, uriași, din evoluția omenirii. Vedem aici cum în epoca modernă oamenii au cercetat lumea fizică exterioară cu toate instrumentele ce pot fi imaginate și cu toate metodele, elaborate într-un mod plin de măiestrie, care, treptat, ajung, în felul lor, să se învecineze cu miraculosul. Vedem cum s-a început cu astronomia, cu concepția astronomică despre edificiul lumii, cum, apoi, a fost cucerit din lumea fizică, bucată cu bucată, ceea ce poate fi cercetat cu ochiul înarmat cu aparate și poate fi înțeles cu intelectul. Iar în secolul al 19-lea s-a văzut că acest mod de a cerceta nu poate privi doar în intimitatea naturii lipsite de viață, ci a proiectat lumină, într-un mod profund și plin de importanță, și asupra naturii vii.
Cine este în măsură să urmărească viața spirituală cu o privire obiectivă, acela știe că s-a făcut un pas uriaș înainte atunci când, în anii ‘30 ai secolului al 19-lea, Schleiden [Nota 6] a descoperit particula cea mai mică din care sunt compuse lumea vegetală și lumea animală, drept un fel de entitate vie: celula. A devenit clar dintr-o dată că faptele descoperite cu ajutorul microscopului și prin noua metodă de cercetare ne obligă să renunțăm la o serie de presupuneri anterioare. S-a reflectat mult la întrebarea ce ar putea fi în interiorul lui acest organism, care constituie ființa noastră vitală. Și s-a descoperit apoi ceva care corespunde atât de mult gândirii și simțirii secolului al 19-lea: S-a văzut cu ochii felul cum se clădește organismul din nenumărate ființe vii extrem de mici. S-a văzut acum felul în care ele conlucrează și fac să apară organismul uman. Fenomenul asupra căruia se făcuseră atâtea presupuneri și fuseseră emise atâtea gânduri stătea acum deschis în fața cercetării obiective.
Dacă în felul acesta se aruncase o privire în lumea vieții, un mare pas înainte a fost făcut în momentul în care Kirchhoff și Bunsen [Nota 7] au făcut cunoscută analiza spectrală. Cu ajutorul acestui instrument minunat, spectroscopul, s-a putut dovedi acum că aceleași substanțe din care este alcătuită lumea noastră pământească există și în restul lumii. S-a văzut acest lucru din datele furnizate de spectroscop. Și pe urmă, când Darwin a venit cu marea bogăție, ba chiar cu o arhiabundență de date, care arată că ființele se schimbă sub influența condițiilor de viață exterioare, că ele depind de locul unde trăiesc, și când el a reușit să cerceteze cu adevărat resturile unor viețuitoare străvechi, existente în straturile Pământului nostru, și când la aceasta s-a adăugat cercetarea paleontologică, formând o punte de trecere între istorie și științele naturii, pentru simțirea și gândirea secolului al 19-lea apăruse ceva extraordinar de important. Apăruse ceea ce s-ar putea numi un reazem solid, sigur.
Mai ales în Germania oamenii au simțit binecuvântarea unui asemenea reazem solid, sigur. Tocmai în Germania exista o concepție spirituală despre lume grandioasă, o concepție idealist-filosofică, legată de nume cum sunt Fichte, Schellig, Hegel. În spatele lor exista o serie întreagă de încercări îndrăznețe, grandioase, de a gândi. Dar în secolul al 19-lea exista părerea că aceste încercări de a gândi au ceva subiectiv-arbitrar, ceva cu care fiecare poate să fie de acord sau nu. Ceea ce au gândit Hegel, Fichte, ei au gândit pentru ei înșiși; poate că altul gândește altfel. Cu aceasta ajungem – așa se credea – într-un labirint de concepții despre lume. Dar aceasta se întâmplă numai dacă părăsim terenul sigur al faptelor concrete, dacă, de exemplu, nu vedem că organismul cel mai mic e alcătuit din niște ființe vii foarte mici. Fiindcă atunci am constata că mii de oameni care privesc la microscop văd și descriu același lucru. Oricare dintre cei ce cunosc straturile Pământului trebuie să le descrie în același fel. Acesta este solul solid, sigur, al faptelor concrete.
Oamenii nu s-au oprit la afirmația: Cine se situează pe acest sol al faptelor concrete, acela merge pe un drum sigur, iar tot restul îl lăsăm neatins. Dacă ei s-ar fi oprit pe solul faptelor concrete, de aici n-ar fi putut rezulta niciodată niște mărturisiri de credință, ba chiar niște probleme religioase. Adevărata știință a naturii, care se sprijină pe observație, făcând abstracție de lumea suprasensibilă, va merge întotdeauna pe un drum sigur, chiar dacă se limitează la percepțiile senzoriale. Ea va ajunge la date sigure. Dar aceste date au avut un efect de sugestie, ba chiar hipnotizant! Din aceste date naturalist-științifice a fost creată un fel de religie ateistă sau materialistă, un fel de mărturisire de credință bazată pe științele naturii. Dar s-ar putea spune că orice mărturisire de credință îl poate face pe om să stea în viață solid ancorat și puternic, și că adevărul se va găsi în cursul evoluției omenirii, că nu este esențial felul cum se raportează omul la problemele lumii suprasensibile. Dar în cursul conferințelor noastre se va vedea tocmai că nu e just să gândim așa, că nu e indiferent felul cum simte omul și cum își formează reprezentări. Vom dovedi tocmai acest lucru, că sentimentul și reprezentarea sunt o lume reală și că viitorul – nu numai al Pământului, ci și al întregului neam omenesc, depinde de felul cum gândește omul.
Vom vedea în cursul conferințelor din această iarnă cât de profundă și adevărată este această afirmație. Știința spirituală nu se preocupă de disputele teoretice, pe ea o interesează să acționeze într-un mod folositor și corespunzător entității umane. Dacă un corp material particular e format din atomi sau nu, dacă un organism material particular e alcătuit din celule izolate sau nu, dacă în celelalte corpuri cerești există aceleași substanțe ca cele de pe Pământ sau nu – toate acestea sunt niște întrebări legate strict de faptele materiale. Dar, prin faptul că s-a afirmat ceva decisiv despre aceste probleme, prin aceasta nu se afirmă niciodată ceva despre soarta a ceea ce, în om, numim suflet sau spirit. Și, dacă ne limităm la constatarea și la descrierea faptelor, fără a trece peste această limită și a intra în regiunea sufletească, atunci nu poate exista nici o discrepanță între științele naturii și știința spirituală. Dar nu s-a rămas aici. Au fost construite niște teorii, niște reprezentări, cu care nu se poate uni ab-solut nici o ființă sufletească, nici o existență spirituală.
Nu e nevoie decât să aruncăm o privire în urmă, spre câteva decenii ale evoluției. Astăzi s-a uitat aproape de tot felul cum s-a ivit, în secolul al 19-lea, așa-numita teorie a forței și materiei; dar tocmai pentru cel aflat în afara științei spirituale ar fi bine să studieze puțin temeiul propriu-zis al teoriei despre forță și materie.
Să ne reprezentăm imaginea teoriei seci a forței și materiei, așa cum era ea odinioară. Ea a luat naștere, din punct de vedere filosofic, pe baza a ceea ce ofereau datele obținute de științele naturii. Se descoperise că omul e constituit din celule individuale. Fuseseră descoperite niște procese chimice și fizice și se afirma că toate corpurile noastre sunt constituite din molecule și atomi și că prin jocul și mișcarea atomilor iau naștere fenomenele de jur împrejurul nostru. Cei ce au acum patruzeci, cincizeci de ani, și au trecut printr-o formație erudită, își pot aminti în mod viu perioada în care așa-numita teorie a căldurii domina totul. Marile descoperiri din domeniul teoriei căldurii luaseră o asemenea formă, încât omul își reprezenta un gaz oarecare în sensul că el ar consta din milioane de particule foarte mici, de molecule și atomi, care se află într-o mișcare infinit de complicată, care se ciocnesc și ricoșează, producând astfel fenomenele căldurii. Ce era aici căldura? Nimic altceva decât rezultatul a ceea ce există afară, în spațiu, drept joc variat al unor atomi ce se mișcă unii printre alții și se ciocnesc între ei. În acea vreme se spunea, pur și simplu, în mod foarte sec: Ceea ce simți tu drept căldură nu este decât o mișcare pe care o execută particulele cele mai mici ale corpurilor și gradul de căldură respectiv depinde de tăria ciocnirilor, de intensitatea mișcării. Astfel, pentru teoria căldurii, în lumea exterioară nu există nimic altceva decât atomii ce se mișcă unii printre alții, iar ceea ce se înțelegea prin cuvântul căldură era o senzație subiectivă, o influență exercitată asupra organismului uman sau asupra creierului, pe care toți și-o reprezentau sub formă materială. Dar nu numai căldura, totul era reprezentat sub forma unei asemenea mișcări a atomilor! Trebuie să reținem acest lucru. Fiindcă, dacă ajungem cumva la reprezentarea materialistă, ea este ca un Moloch: Înghite spiritualul, așa cum l-au înghițit moleculele și atomii.
Luați cărțile scrise în acea perioadă despre fenomenele luminii; veți găsi spus acolo, sub o formă foarte aridă: Ceea ce voi numiți roșu sau albastru, e doar o influență exercitată asupra nervilor voștri, ea există numai în voi. Afară, în lume, nu există lumină și culori, există doar eterul ce împânzește întreaga lume și mișcarea specifică acestui eter acționează asupra voastră și face să apară senzația de culoare. Așa există lumina afară, în lume, ca mișcare a eterului cosmic, și ceea ce simțiți voi este, de fapt, un nimic. – Într-un cuvânt, realitatea propriu-zisă ar fi spațiul gol, umplut cu atomi aflați în mișcare. De aici, așa se presupunea, provin toate fenomenele. Cineva care ar fi vrut să se exprime în mod radical, ar fi putut spune așa: Imaginați-vă că toate creierele oamenilor ar dispărea, ce ar rămâne atunci? Nimic altceva decât spațiul gol, umplut cu atomii eterului, dacă vreți, și cu materia înzestrată cu greutate, toate aflându-se într-o anumită mișcare. Dar tot ceea ce este, în voi, percepție, senzație, tot ceea ce este senzație olfactivă, gustativă, calorică, aceasta nu mai există, e ceva subiectiv, nu obiectiv.
Acum, pe la mijlocul secolului al 19-lea, niște oameni ca Büchner și Vogt nu fac decât să tragă concluzia la această premisă. În lucrarea Concepții despre lume și viață din secolul al 19-lea [Nota 8] veți găsi scoase în evidență meritele acestor doi bărbați, pentru că ei au avut consecvența de fier de a trage concluziile ce decurg dintr-o asemenea concepție. Dacă afară, în lume, fenomenelor de culoare și sunet nu le corespunde nimic altceva decât atomii și moleculele în mișcare, atunci urmarea firească este ca gânditorul să spună: Înseamnă că nici în om nu există nimic altceva decât materie, constând din atomi și molecule în mișcare. – Concluzia trasă de Vogt nu a fost decât concluzia absolut clară ce trebuia trasă: Prin mișcarea moleculelor cerebrale, gândurile sunt secretate la fel cum sunt secretate alte lucruri de către ficat sau rinichi etc. – Acest cuvânt, care le-a făcut multora sânge rău, nu era, de fapt, decât o consecință a premiselor pe care le stabiliseră și alții, dar care nu merseseră atât de departe. De acest lucru se leagă în mod necesar faptul că această lume a atomilor și moleculelor, care era considerată absolutul, a fost repartizată în substanțele care au putut fi descoperite. Oamenii credeau că întreaga materie s-ar afla în mișcare și că materia poate fi divizată în atomi și molecule. Și viul, viața însăși era considerată tot numai o mișcare complicată de atomi în cadrul corpurilor vii. Se știa deja că diferitele corpuri individuale pot fi descompuse în părțile lor simple, apa, de exemplu, în hidrogen și oxigen, acidul sulfuric, în hidrogen, sulf și oxigen. – Dar se ivește acum o graniță, dincolo de care mijloacele de cercetare ale chimiei nu mai permit în continuare nici o descompunere. De unde provine acest lucru? Din faptul că la baza substanțelor noastre se află niște elemente simple. Există cam șaptezeci de asemenea elemente [Nota 9] și se spune că toate substanțele noastre sunt combinații ale acestor șaptezeci de elemente, și că substanțele sunt formate din atomi și molecule.
Cum ia naștere apa? Prin faptul că elementele sale, oxigenul și hidrogenul, care de obicei stau separate sau alături, se întrepătrund. Acesta a fost fenomenul pe care s-au sprijinit în principal materialiștii secolului al 19-lea, faptul că s-a presupus existența unui număr absolut precis de elemente. În orice carte de chimie puteți găsi: hidrogen, oxigen, carbon, sulf, fosfor, fier, clor, brom, iod ș.a.m.d. Se spune acolo că orice entitate vie sau nevie ia naștere printr-o alăturare mai mult sau mai puțin complicată a moleculelor, iar complexul pe care îl numim suflet uman – tot ceea ce poartă omul în lăuntricul lui drept sentimente, senzații, reprezentări, idealuri ș.a.m.d. – era privit, tot așa, ca fiind nimic altceva decât rezultatul conlucrării dintre atomii și moleculele sale, în mod complicat asamblate. Ce-i drept, unii, ca Haeckel [Nota 10], au spus că este o absurditate să explicăm sufletul drept un simplu rezultat al conlucrării dintre niște mici atomi fără viață. De aceea, Haeckel și-a format concepția că deja atomul are, în sine, un suflet. El crede că toți acești atomi care construiesc un asemenea organism au un mic suflet și că numeroasele suflete mici formează împreună sufletul uman.
Ei bine, a vorbi despre un asemenea suflet al atomului este superstiția cea mai îndrăzneață, cea mai aventuroasă! Aici începe un capitol al superstiției naturalist-științifice, care merge în direcția a ceea ce este numit suflet al celulei, celulă cu suflet și altele asemenea. Am ajunge prea departe dacă am urmări această problemă în continuare. Pentru noi este important aici să caracterizăm sensul și spiritul științelor naturii, așa cum ni s-au oferit ele. Dar privim în trecut, spre epoca în care din sugestia naturalist-științifică a apărut un fel de credință materialistă. Acest lucru are cu adevărat niște consecințe spirituale uriașe. Cine nu ia în serios lucrurile, ușor poate să treacă peste ele, fără a le vedea. Dar adevărul este că această mărturisire de credință naturalist-științifică exclude orice independență a sufletului și a spiritului, ea exclude posibilitatea de a se vorbi despre spirit și suflet. Pentru această concepție, ceea ce trăiește sufletul uman începe cu prima mișcare a organismului și dispare când organismul s-a dezintegrat. Omul nu este altceva decât o mașină construită, care, pe parcursul celor șaizeci sau optzeci de ani, cât există, produce din sine diferite fenomene, cum sunt gândurile, senzațiile și sentimentele, iar când se dezintegrează, deja totul s-a terminat, fiindcă aceste fenomene nu sunt altceva decât combinații de molecule.
Așa a gândit Vogt și toți ceilalți care au tras concluzia îndrăzneață, radicală, din premisele oferite de științele naturii. A apărut apoi o altă grupare în cadrul științelor naturii.
Unul dintre reprezentanții ei este Du Bois-Reymond [Nota 11]. El a ținut o conferință importantă în cadrul unei întâlniri a naturaliștilor de la Leipzig, în care a aruncat în discuție un cuvânt care, de fapt, constituie și va mai constitui în mod necesar obiectul multor discuții. El a spus: Noi am ajuns, în științele naturii, atât de departe, încât în noi s-a format un ideal naturalist-științific, care constă în a deduce tot ce există, de exemplu, fenomenele de lumină, culoare și sunet, din activitatea atomilor și moleculelor. Tot restul este aparență; însă acestea sunt realități. Tot ceea ce ia naștere, ia naștere și subzistă prin faptul că acești atomi existenți în lume se asociază unii cu alții, se ciocnesc, intră în mișcări vibratorii. Dacă ar fi posibil – crede Du Bois-Reymond – să indicăm pentru fiecare fenomen mișcarea și poziția corespunzătoare a atomilor, atunci lumea ar fi explicată din punct de vedere naturalist-științific. Dar cu această explicare naturalist-științifică n-a fost explicat un lucru și el nici nu poate fi explicat. Pe atunci, Du Bois-Reymond trimitea și la ideile marelui filosof german Leibniz. – Ia presupuneți – cam așa a explicat Du Bois-Reymond – că puteți dezmembra și descrie în mod clar un creier uman, cu toate mișcările sale, și acum reprezentați-vi-l mărit, în așa fel încât să vă puteți plimba prin el ca prin hala mașinilor unei fabrici. Priviți tot ce se poate vedea acolo: veți vedea niște mișcări nespus de complicate, cu care nimic în lume nu poate fi comparat; dar veți vedea numai mișcări. Tranziția care ne face să spunem: Simt miros de trandafiri – științele naturii nu o vor putea explica niciodată. Aici se află o limită de netrecut a cunoașterii. Cum devine conștientă natura umană – acest lucru nu poate fi explicat. De aceea, el își rostește celebrul „ignorabimus”: Noi nu cunoaștem niciodată. – El spune, așadar: Niciodată nu va fi dată posibilitatea de a depăși aceste limite, niciodată omul nu va ști cum ia naștere, din mișcare, conștiența.
Du Bois-Reymond nu a pus în fața lumii doar această enigmă, ci încă șase altele. Din „Cele șapte enigme ale lumii” [Nota 12], dumneavoastră aflați că el recunoaște a nu înțelege cum a luat naștere viața și cum a avut loc prima disociere a materiei. El presupune că materia trebuie să fi fost de la început disociată, particulele ei fiind vârâte unele printre altele. La întrebarea de unde provine mișcarea, el spune: Niciodată nu vom putea ști acest lucru! – Du Bois-Reymond numără toate acestea printre cele șapte enigme ale lumii, iar în cartea „Enigmele lumii” de Haeckel puteți citi că ea a fost scrisă ca un fel de replică la „Cele șapte enigme ale lumii”. Apoi citim mai departe: Este adevărat că există șaptezeci de elemente, constând din niște substanțe absolut diferite în cazul fiecărui element; dar totul ia naștere prin alăturarea atomilor și moleculelor. – Un lucru a fost considerat cert: imuabilitatea atomilor. Ceea ce este atom rămâne un atom. Aceasta este o afirmație pe care Büchner o subliniază mereu [Nota 13]: Mișcarea atomilor se schimbă, dar ceea ce este un atom de sulf, un atom de oxigen ș.a.m.d., rămâne un atom de sulf, un atom de oxigen. Acesta este fenomenul care a fost făcut cunoscut drept imuabilitatea substanței din cadrul elementelor, veșnicia atomilor. În „Enigmele lumii”, Haeckel nu subliniază nimic mai puternic decât veșnicia materiei. Acesta a fost un lucru stabilit drept cert. Iar celălalt lucru pe care Du Bois-Reymond l-a stabilit drept cert a fost acela că științele naturii au niște limite. Niciodată nu vom putea ști cum ia naștere conștiența.
Pe baza acestor premise s-au format diverse, cum să le spunem, grupări. Unii spuneau: Oricum ar sta lucrurile, noi rămânem la vechea noastră convingere religioasă. Noi îi lăsăm pe cercetători să gândească ce vor, noi credem; dar, în ceea ce privește știința, ne ținem de faptele constatate. – Ceilalți, mai îndrăzneți, spuneau: Desigur, dacă atomii în mișcare, cele șaptezeci de elemente și atomii eterici dintre ele, sunt realitatea adevărată, atunci tot restul e o aparență, care continuă să existe numai atâta timp cât există o formă de mișcare. – Dar aceasta nu mai e știință, ci este o mărturisire de credință! Aceasta este transferată asupra a tot ceea ce ține de lumea spirituală, care, pentru o asemenea mărturisire de credință, nu e altceva decât o formă de manifestare a realităților pur materiale.
A fost, fără îndoială, o cutezanță, când, pe la sfârșitul anilor ‘80, chimistul Wilhelm Ostwald a ținut, în cadrul întrunirii naturaliștilor de la Lübeck, o conferință intitulată: „Depășirea materialismului științific” [Nota 14]. Ostwald a arătat că pentru gândirea logică noțiunea de materie nu se divide, de fapt, în nimic. Putem dezvolta foarte ușor această gândire logic-consecventă: Oare ce vedeți dumneavoastră în lume? Vedeți corpuri! Ce sunt aceste corpuri? Sunt ceva care are o anumită culoare, o anumită strălucire, o anumită temperatură, ceva ce puteți auzi, puteți mirosi și gusta. Încercați să rețineți tot ceea ce percepeți la asemenea corpuri. Dacă înlăturați tot ceea ce percepeți drept miros, gust, senzații tactile ș.a.m.d., ce vă rămâne? Absolut nimic! În fața gândirii logice, un corp nu este altceva decât un conglomerat, suma însușirilor sale.
Ce era pus la baza luminii, a culorii? Nimic altceva decât niște mișcări ale eterului! Întregul spațiu a fost umplut cu eter. Cel ce cunoaște fizica teoretică, acela știe cum sunt calculate undele eterului ș.a.m.d. și că tot ceea ce este găsit astfel este rezultatul unor calcule. Eterul nu poate fi nicidecum obiectul observației nemijlocite. Dacă se spune că el produce obiectele perceptibile, cum să-l percepem pe el însuși? Eterul a fost ideea cea mai fantezistă din câte au putut fi concepute. Astfel, științele naturii se bazează pe ceva pur născocit. N-a existat niciodată altceva decât rezultatul unor calcule. Lucrul cel mai absolut și mai cert care trebuia să existe pentru gândirea naturalist-științifică n-a fost decât ceva obținut prin calcule. În „Filosofia libertății” puteți citi cum acest gând se autosuspendă, astfel încât poate fi comparat cu Münchhausen, care se trage în sus ținându-se de propria lui chică. Acolo este explicat acest lucru. Dar asupra oamenilor, chiar dacă își închipuie că sunt extraordinar de exacți, nu acționează niciodată motivele logice, faptele reale, ci sugestia. Asupra lor acționează tot felul de concepte care străbat sufletul prin mii și mii de canale. Astfel, elementele și atomii deveniseră o premisă de la sine înțeleasă, chiar și pentru aceia care nu aveau nici o posibilitate de a privi problema în ansamblu, și care nu știau deloc de ce se presupun asemenea lucruri. Era o sugestie în masă.
În această perioadă a fost făcut unul dintre cei mai mari și mai frumoși pași în cercetarea naturii de către om, și anume cercetarea viului, devenită prin Darwin atât de populară [Nota 15]. Acea frumoasă, infinită bogăție de fapte care au fost făcute cunoscute lumii era de-așa natură încât simțeai nevoia să spui: Dacă ea ar fi nimerit într-o epocă spirituală, în care s-ar fi știut că la baza tuturor fenomenelor materiale se află spirit, atunci tocmai în aceste fapte ar fi fost găsite nenumărate argumente care să dovedească faptul că în lume domnește și acționează spiritul. Darwinismul n-a creat nicidecum materialismul. Materialismul, care provine din niște reprezentări de felul celor caracterizate mai înainte, a făcut ca darwinismul să devină materialist. El a făcut să devină materialist și un gânditor și cercetător de înaltă gândire cum a fost Ernst Haeckel. În timp ce, prin frumoasele lui cercetări, Haeckel ar fi putut realiza lucruri extraordinare pentru știința spirituală, sub influența puterii de sugestie exercitate de epoca sa, el a ajuns pe făgașul materialismului [Nota 16].
Dacă lucrurile ar mai sta și astăzi așa, nici nu ne-am putea gândi să vorbim de o știință spirituală și, deocamdată, este imposibil să-i convingem pe cei situați pe solul explicațiilor date de științele naturii. Trebuie să-i lăsăm să meargă pe căile lor, și cercetătorul spiritual trebuie să meargă și el pe calea lui. Dacă lucrurile ar mai sta și astăzi cum stăteau odinioară, ar trebui să spunem: cercetarea spirituală ar putea să-și găsească mulțumirea în ea însăși. – Dar lucrurile s-au schimbat. Tocmai aceia care au parcurs drumurile a ceea ce e considerat știință despre natură au putut să vadă, de asemenea, cum are loc, tocmai în domeniul gândirii naturalist-științifice, cel mai mare avânt. Vor veni niște vremuri în care nimeni nu va mai putea înțelege că a fost posibil să fie gândite vreodată niște lucruri de felul celor care sunt populare astăzi. Se prea poate să pară că în epoca actuală științele naturii vor înainta biruitoare cu această concepție despre lume materialistă, se prea poate să pară că prin niște cercetări bine pregătite s-ar reuși să se producă în laborator, din albumină, materie vie. Atunci, ei ar spune: noi putem să producem materia vie, din care sunt alcătuite întregi ființe vii, și pentru naturalist există niște fapte pur și simplu încântătoare, care arată că putem trata o substanță lipsită de viață cu anumite substanțe otrăvitoare, de aici rezultând niște efecte asemănătoare cu un fenomen de otrăvire. Substanțele rezultate arată ca niște cristale vii [Nota 17]: prin forma lor, ele fac impresia că sunt vii, deși încă nu sunt vii. Putem concepe, așadar, că se va ajunge până la a se arăta că din molecule și atomi provine, pe de o parte, viața și, pe de altă parte, spiritul.
Aceasta pare să fie, pe de o parte, situația. Și, pe de altă parte, care e situația? Ceva care va avea un efect mai puternic decât ceea ce a spus Ostwald, de pe pozițiile unei logici naturalist-științifice, împotriva materialismului. Vedem aici cum se pregătește treptat un alt mod de gândire naturalist-științific și că acest lucru devine o necesitate. Pe la mijlocul anilor ’90, Becquerel [Nota 18], marele cercetător din domeniul fizicii, a descoperit la anumite substanțe care conțin uraniu existența unor radiații. Acestea au niște efecte absolut precise, care se manifestă prin faptul că fac ca aerul să devină bun conducător de electricitate sau că provoacă o anumită modificare a plăcii fotografice, cum sunt, de exemplu, razele X. Dumneavoastră știți că în epoca cea mai recentă s-a ajuns să fie descoperite asemenea raze în legătură cu ceea ce numim elementul radiu. Dar, oricât de interesant ar fi faptul că există ceva ce nu se cunoștea înainte, întregul mod de a fi și de a acționa al acestor raze a fost atât de străin, atât de altfel, în comparație cu reprezentările dinainte, încât mulți au ajuns deja astăzi să se lase zdruncinați în ceea ce privește concepția lor, conform căreia atomii sunt ceva absolut, sunt veșnici, și doar se întrepătrund sau se alătură unii altora. Avem aici niște substanțe care se comportă într-un mod foarte ciudat în întregul lumii, cum sunt tocmai radiul și uraniul. Ele emit radiații, dar radiațiile lor sunt absolut inepuizabile. Toate acestea ar fi compatibile cu concepția veche; dar lucrul cel mai important este acela că putem face în așa fel încât o substanță cum e radiul să emită radiațiile, că noi putem să selectăm anumite părți din ele și o parte s-o lăsăm; că există, de exemplu, radiații care electrizează aerul și pe care le putem apoi selecta în așa fel încât să avem efectul lor pe placa fotografică. Putem selecta diferite însușiri, în așa fel încât să avem niște substanțe care nu mai au primele însușiri. O anumită însușire poate fi luată unei substanțe și să fie primită de alta. În orice librărie puteți găsi astăzi tratate despre această problemă.
Dar acesta încă nu e lucrul cel mai important. Important e faptul că mereu sunt emanate raze, la infinit, și că ele se întorc din nou în spațiul cosmic. În orice caz, anumite motive ne constrâng să presupunem că aceste raze se epuizează, totuși, cândva. Se poate dovedi deja astăzi că anumite substanțe pierd din masă într-un timp foarte scurt, într-un timp aproape imperceptibil, dar că substanțele care pot fi emanate se transformă, ciudat lucru! în cu totul alte substanțe, astfel încât pentru un mare număr de cercetători e cert faptul că radiațiile radiului se transformă în așa-numitul heliu.
Vedem că radiul își trimite radiațiile în spațiu. După vechea teorie, ce ar trebui să se întâmple aici? Atomii s-ar putea cel mult disocia, separa unii de alții, dacă sunt indivizibili. Dar aici noi vedem că ei emit în permanență radiații și noi nu putem să presupunem altceva decât că atomii se dezintegrează până în cele mai mici părți ale lor, că ei se scindează. Alții ne arată, iarăși, în mod clar, că dezintegrarea atomilor este posibilă pentru un mare număr de substanțe. Vedem astfel că ceva care a fost considerat lucrul cel mai durabil, absolut – în timp ce tot restul era doar un produs al său –, astăzi se descompune. Astăzi, se preface în praf și pulbere. Și este o speranță întemeiată aceea că așa se întâmplă cu toți atomii. Ce va fi atomul, așadar, în viitor? El va fi ceva care ia naștere și se formează. Fiecare atom se formează, are o anumită perioadă de viață și, după încheierea ei, se dezintegrează din nou. Iată, așadar, că ceea ce pentru materialism era lucrul cel mai durabil, atomul, devine o entitate care ia naștere și piere. Când vedem că radiul devine elementul heliu, vedem că aici o substanță se transformă în altă substanță. Ne dăm seama că vechiul vis al alchimiștilor, acela de a transforma substanțele în alte substanțe, este, totuși, real.
În unele cărți există niște aluzii vagi la faptul că cercetările moderne ale științelor naturii se apropie de ceva ce visau alchimiștii. Există deja naturaliști care au făcut observații interesante asupra anumitor procese. În trecut se spunea că există niște săruri ale cuprului care sunt rezultate, de exemplu, din combinarea cuprului cu clorul. Dacă acestea sunt separate, avem din nou cuprul și clorul. De aici vedem, cum se spune, că atomii sunt așezați unul lângă altul și că, atunci când îi obligăm să se despartă iar, avem clorul și cuprul. În orice caz, unii oameni, care au început să reflecteze la acest lucru, au remarcat un lucru care este de o importanță esențială și pe care cercetătorul spiritual trebuie să-l sublinieze mereu: Dacă reuniți substanțele pe care le-ați separat drept cupru și clor, nu se poate să nu ia naștere și căldură. Când aceste două substanțe se combină, se răspândește căldură. Faptul că aici ia naștere căldură este un lucru la fel de real și de important ca și ceea ce a fost obținut prin combinarea cuprului și clorului. Dacă vrem să separăm iar aceste două substanțe, trebuie să adăugăm din nou căldura. Căldura o percepem. Atomi și molecule n-a perceput nimeni niciodată. Dar nu vedem din fenomenul însuși cu ce avem de-a face aici? Dacă dumneavoastră combinați cuprul și clorul, e ca și cum ați stoarce din ele căldura, așa cum ați face să iasă făina din sacii cu făină. Dacă vrem apoi ca sacii să fie din nou plini, trebuie să punem iar făină în ei. Căldura ar fi, așadar, o umplutură. – Prin aceasta am atribuit căldurii realitate și am arătat că nu trebuie să ne așteptăm doar la acțiunea moleculelor, ci că aceste substanțe înseși sunt posibile numai datorită acestei călduri.
Dacă ținem seama de faptul că atomii se dezintegrează sub mâinile noastre, trebuie să ne întrebăm: Oare știința despre natură, pe calea ei ce se îndreaptă spre o răscruce, acolo unde atomii – până acum, realitatea cea mai sigură – se prefac în praf și pulbere, ne conduce până în punctul în care vom recunoaște ceea ce în trecut ea considera că este doar expresie exterioară, doar aparență? Acesta este lucrul spre care conduc astăzi științele naturii! Întreaga teorie atomistă, care mult timp a fost reazemul științelor naturii, astăzi se clatină. Astăzi, faptele sunt de-așa natură încât teoriile care nu se sprijină pe fapte trebuie să se prăbușească. Atomii și moleculele nu sunt fapte reale, ci ceva născocit. Dacă acest lucru cade, fiindcă este el însuși un efect, noi trebuie să punem întrebarea: Al cui efect este? La început, oamenii vor încerca să ajungă la presupunerea că la baza acestui lucru stă altceva. Astăzi, ei sunt deja pe punctul de a vorbi despre o electricitate fluidă. Foarte frumos este ceea ce a spus ministrul englez Balfour [Nota 19]: Dacă ne reprezentăm astăzi niște atomi, putem spune doar că prin lume se tălăzuiește ceva ca un element fluid, iar atomii sunt ca niște bucățele de gheață în apă. – Aceasta este o reprezentare frumoasă. Dar unde duce ea? Încercați să o duceți mai departe. Ea duce în punctul în care științele naturii vor ajunge să recunoască drept realitate propriu-zisă ceea ce au negat înainte, ceea ce înainte era pentru ele doar aparență. A fost ceva ciudat a crede că ceea ce eu numesc culoare și ceea ce numesc roșu există doar în capul meu, că afară există doar niște corpusculi sferici extrem de mici, care se ciocnesc și se presează reciproc și produc în acest fel senzațiile de lumină, culoare și sunet. Aceste reprezentări vor trebui să dispară în curând, prin puterea faptelor reale. Va deveni clar că ceea ce vedem și auzim sunt realități și că a fost o fantasmagorie nebunească să crezi că în dosul acestei lumi se află o lume materială. Această lume materială se va dezintegra și se va preface în praf și pulbere. Și se va recunoaște ce anume se află în dosul lumii. Și atunci oamenii vor trebui să se întoarcă spre ceea ce percepem și putem percepe prin trăire proprie. Atunci, oamenii își vor da seama că atomul nu poate fi altceva decât electricitate înghețată, căldură înghețată, lumină înghețată. Și, pe urmă, ei vor fi nevoiți să meargă și mai departe, până la recunoașterea faptului că în toate trebuie să vedem spirit condensat și plăsmuit într-o formă. Materia nu există! Ceea ce este materia se raportează la spirit precum gheața la apă. Dacă dizolvați gheața, rezultă apă. Dacă dizolvați materie, ea dispare ca materie și devine spirit. Tot ceea ce e materie, e spirit, e forma exterioară de manifestare a spiritului.
Va mai dura mult timp până când va trebui să se ajungă la această ultimă consecință, că nu ochiul a format lumina, ci lumina a format ochiul, și că sunetele pe care le auzim au format urechea. Atunci, oamenii vor ajunge să-și dea seama că întreaga materie a luat naștere din spirit, și adevăratele fapte naturalist-științifice vor fi trecute, fără nici o întrerupere logică, în domeniul științei spirituale. Cea mai frumoasă temelie pentru știința spirituală vor fi faptele furnizate de științele naturii. Cine se situează pe poziția cercetării spirituale, acela privește cu admirație știința despre natură aflată la răscruce. Influențele cu putere de sugestie au condus-o spre părerea că materia este singura realitate. Acesta a fost tragismul, situația imposibilă a materialismului. Cercetătorul spiritual recunoaște întru totul lumea naturală existentă. Dar cercetătorul spiritual nu poate face din lumea născocită și fantasmagorică a atomilor indivizibili și a vibrațiilor unui eter născocit, această lume visată și fantasmagorică a materialismului, lumea sa. El o respinge, drept superstiție. Și superstiție a fost și credința în existența unor atomi aflați în dosul percepțiilor noastre. Fiecare atom ar putea fi perceput dacă am avea instrumentele potrivite – așa se spunea. – Nu se află nimic în dosul a ceea ce noi percepem, ci numai spiritul și lumea spirituală în care pătrundem! Acesta e lucrul pe care îl căutăm în dosul fenomenelor. În lumea fenomenelor materiale noi nu căutăm o lume de atomi care se tălăzuiesc unii printre alții, ci lumea spiritului. Se află pe o cale sterilă acela care crede că găsește în dosul fenomenelor exterioare o altă lume materială. Cei care mai clădesc încă și astăzi pe așa ceva, crezând că aceasta este o bază sigură, vor fi nevoiți să se lase corectați. Va veni vremea în care această superstiție fantasmagorică va fi recunoscută ca atare și în care multe dintre lucrurile considerate astăzi superstiție se vor dovedi juste.
Principiul fundamental just al științelor naturii, acela de a rămâne pe solul faptelor, conduce el însuși științele naturii spre răscrucea unde se va vedea dacă faptele dau dreptate teoriilor. Și faptele nu le dau dreptate, teoriile se prefac în praf și pulbere, de parcă nici n-ar fi fost! Ceea ce era considerat baza cea mai solidă și din care știința voia să explice spiritul și conștiența: elementul și atomul, se dezintegrează, dispar. Ceea ce vrem noi, este certitudinea, și pe aceasta o putem dobândi numai dacă percepem în noi spiritul.
Astfel, știința despre natură se va transforma în știință spirituală. Astăzi, ea se află la răscruce. Unii încă nu recunosc acest lucru, alții pot să-l vadă. Va veni vremea în care va exista o armonie minunată între cunoașterea faptelor furnizate de științele naturii și ceea ce afirmă știința spirituală. Ea nu va face niciodată o afirmație care să contrazică o constatare a științelor naturii. Știința spirituală admiră și astăzi lucrările spiritului în materialism; dar nu-și construiește nici un fel de castel pe culmi de nori. Știința spirituală vrea să înțeleagă lumea, pentru a acționa în ea. În urmă cu aproximativ o sută de ani, în Germania exista o știință care a navigat cu toate pânzele sus spre materialismul secolului al 19-lea, o știință despre natură care a început să nu mai recunoască decât ceea ce se poate vedea cu ochii și pipăi cu mâinile. Consecința a fost că și ceea ce era de domeniul gândirii a devenit ceva material, concret. Marile sisteme filosofice, care operau cu niște expresii și concepte ce nu erau familiare oricui, au fost date la o parte. Oamenii care vor să-i desființeze pe Hegel și pe Schelling nu înțeleg, de obicei, absolut nimic din aceste mari spirite, care au privit atât de adânc în lume, mai adânc decât o poate presimți măcar unul dintre aceia care cred că i-au depășit. Conceptele în sfera cărora se mișcau ei erau, în orice caz, niște concepte foarte puternic sublimate, niște concepte foarte fine.
Goethe se situa la mijloc, între aceste două partide. De aceea, el a putut presimți că științele naturii navighează în direcția materialismului și, pe de altă parte, el a găsit ocazia de a pătrunde în miezul problemelor și de a clădi puntea de legătură între religie și științele naturii. De aceea a putut să spună atât de frumos că va veni odată vremea în care filosofia și științele naturii se vor uni. Dar, a adăugat el, un timp va fi necesar ca ele să meargă pe căi separate. – Ele au mers pe căi separate, fără ca unul dintre curente să-l înțeleagă pe celălalt. Și astăzi avem două curente, materialismul, care s-a perimat de la sine, care vede pe baza propriei sale metode cum temelia ei cea mai solidă, cea mai absolută, i se fărâmițează în mâini, care se autodesființează, și o filosofie care devine teosofie sau știință spirituală; care nu caută să prezinte omenirii doar spiritualul abstract, ci spiritualul concret, realitățile lumii superioare, care nu va mai fi o știință despre spirit abstractă, ci o știință despre spirit concretă.
Într-un viitor nu prea îndepărtat vom vedea apărând acea frumoasă alianță dintre concepția despre lume naturalist-științifică și cea spiritual-științifică. Vom vedea că faptele furnizate de științele naturii vor fi de folos concepției spirituale și că, de asemenea, concepția spirituală va fi folos științelor naturii. De aceea va fi clădită puntea de legătură. Spiritul uman poate să prospere numai dacă modalitățile sale de a acționa sunt în armonie unele cu altele. Spiritul s-ar atrofia dacă știința despre natură ar rămâne fără știință spirituală și dacă știința spirituală ar trebui să se mulțumească doar cu gândul: Dar, oricum, tu nu poți conduce știința despre natură în domeniul spiritual. – Dar cursul evoluției lumii va aduce pacea. El va clădi puntea de legătură dintre credință și cunoaștere. Ea va aduce un progres și o armonie infinite între credință și știință.
Câți nu duc astăzi dorul păcii exterioare, al armoniei exterioare și al fericirii exterioare a omului! Dar toate cele exterioare sunt o formă de manifestare a celor interioare, iar viața umană exterioară nu poate fi decât o consecință a celei lăuntrice. Se va naște o viață umană exterioară fericită dacă există suflete pline de bucuria speranței, de încredere în viitor. Ele vor ști să întemeieze pacea socială justă, iar din pacea lăuntrică va lua naștere pacea exterioară. De aceea se pare că nu e lipsit de importanță să privim această știință despre natură aflată la răscruce și să arătăm cum unul dintre drumuri va ajunge într-o fundătură, dar celălalt trebuie să ducă în mod absolut clar pe tărâmurile care sunt și acelea ale științei spirituale. Așa vor conlucra ele în viitor și edificiul lumii va fi îmbogățit din două direcții. Va fi o armonie mare, desăvârșită, și ea va fi în om armonia lăuntrică a sufletului, care este țelul final al științei spirituale.
