Întregul ciclu al acestor conferințe este dedicat cunoașterii spiritului, iar dacă azi urmează să vorbim în mod special despre cunoașterea spiritului și a sufletului, aceasta se întâmplă din cauză că ne putem înțelege astfel, într-un anumit sens, asupra conceptului de spirit, prin faptul că îl punem în legătură cu conceptul de suflet, prin faptul că îl raportăm la conceptul de suflet. Fiindcă pentru cei ce se ocupă de știința spirituală este foarte deranjant faptul că în epoca prezentă, când se studiază ființa umană, nu se face nici o deosebire între cele două concepte, spirit și suflet.
Dumneavoastră veți fi știind cu toții că există o așa-numită psihologie sau știință despre suflet, care se predă astăzi pe o scară relativ largă în școli. În cataloagele unde sunt consemnate prelegerile universitare găsiți, de asemenea, prelegeri de psihologie, ceea ce ar însemna, textual, știința, învățătura despre suflet. Trebuie să observăm aici că nici unul dintre cei care vorbesc într-un asemenea mod despre psihologie sau știința despre suflet nu au conștiența clară a faptului că la om trebuie să se vorbească despre suflet și spirit. Tot ceea ce e pus în legătură cu viața lăuntrică a omului, adică, dacă ne este îngăduit să folosim aceste expresii, cu gândirea, simțirea și voința omului, e privit ca și cum s-ar încadra în conceptul de suflet. Sufletul e considerat, pur și simplu, opusul trupului și corporalului uman și se spune – dacă cineva se lansează într-o asemenea afirmație, dacă nu a ajuns în prada unui mod de gândire cu totul materialist – că omul e format din trup și suflet.
Vrem să ținem seama, în primă instanță, numai de acele păreri care se situează pe poziția că sufletul este o entitate reală. Cine spune că omul e format din trup și suflet, în general, nu e conștient deloc de faptul că se află astfel în prada unui dogmatism apărut relativ recent, în cursul evoluției creștine. Chiar creștinismul mai vechi, care mai pornea de la învățăturile înțelepciunii, distingea în entitatea umană, cum distingeau toate învățăturile înțelepciunii din diferitele epoci și a diferitelor popoare, trupul sau corpul, sufletul și spiritul. Abia deciziile luate mai recent cu ocazia unor concilii bisericești au abolit spiritul, ca să zicem așa, și abia după Conciliul de la Constantinopol se vorbește numai despre trup și suflet [Nota 20]. Erudiția modernă, care se ocupă cu așa ceva, care, așadar, nu gândește în mod materialist, crede că e situată pe solul unei cercetări absolut libere și nu bănuiește nicidecum că ea doar și-a asimilat această noțiune creștină târzie despre suflet, care face abstracție de spirit, și-a asimilat-o drept prejudecată, drept idee preconcepută. Așa este, în general, cu multe concepte care figurează în erudiția noastră și care sunt luate ca și cum ar fi, într-adevăr, un rezultat al cercetării, când, de fapt, ele nu sunt decât o prejudecată veche de secole.
Ne vom ocupa acum de psihologia obișnuită, din cele mai diferite direcții. Dar aici nu ne propunem să criticăm, ci doar să caracterizăm. Psihologia a avut cel mai mult de suferit și cel mai puternic – avem voie, fără îndoială, s-o spunem – din cauza modului de a gândi materialist. Nu numai că știința exterioară, care se ocupă de fenomenele senzoriale, a pierdut treptat noțiunea de spirit, ci psihologia a pierdut chiar noțiunea de suflet, adică propriul ei obiect de cercetare. Este o evoluție interesantă aceea parcursă în acest caz de viața spirituală. Un cercetător și gânditor îndrăzneț, care a realizat în anumite domenii lucruri absolut extraordinare, a avut curajul de a exprima ceea ce la alții este doar, ca să zicem așa, un mod de a gândi, un mod de a simți fundamental, în cadrul psihologiei moderne. Acest gânditor îndrăzneț a fost Friedrich Albert Lange. Puteți citi cu toții cartea sa „Istoria materialismului” [Nota 21], apărută în colecția Biblioteca Universală a Editurii Reclam. E o carte excelentă, pentru că tocmai cel ce studiază în mod temeinic, dacă știe să gândească, ajunge în mod inevitabil la convingerea – am arătat-o în ultima mea conferință – că materialismul, ca și concepție despre lume, poate fi comparată cu un om care se trage în sus prin propria sa forță, ținându-se de propria sa chică. Acest Friedrich Albert Lange a spus în privința psihologiei un lucru care poate fi sintetizat în trei cuvinte: „psihologie fără suflet.” Această expresie provine de la Friedrich Albert Lange. Alți cercetători nu au avut curajul de a exprima această concluzie; dar ei acționează și cercetează în psihologie ca și cum nu i-ar privi deloc un concept despre suflet. Și astăzi veți găsi tot soiul de noțiuni despre suflet în cele mai cunoscute lucrări de psihologie oficial recunoscute. Dar dacă vreți să aflați și să cunoașteți, într-adevăr, ceva despre suflet, zadarnic veți căuta acolo, fiindcă această psihologie – nu vreau să critic, ci doar să caracterizez –, psihologia aceasta a pierdut cu totul noțiunea de suflet, chiar dacă acest lucru nu e mărturisit întotdeauna. Indiferent că veți căuta să vă informați la Wundt sau la alții, nicăieri nu veți găsi lămuriri cu privire la viața sufletului. Acolo găsiți răspuns la tot felul de întrebări legate de modul în care percep oamenii obiectele din jurul lor. Găsiți, de asemenea, tot felul de speculații despre modul în care se raportează percepția la conștiență. Astfel, se întreabă, de exemplu: Cât timp durează până când omul, după ce a primit o incitație, o ridică în conștiență? Găsiți tratate probleme referitoare la atenție, la felul cum omul emite judecăți, cum compară lucrurile între ele, cum și le amintește etc. Dar cine ar putea să nege faptul că un suflet cu o simțire liberă de prejudecăți – acum, în sensul obișnuit al cuvântului –, când își pune întrebări referitoare la propria sa entitate, are în vedere, în primul rând, un lucru: Care este esența acestui suflet al meu? Oare el are aceeași soartă cu corporalitatea, aceea de a se dezintegra și de a înceta să existe, după ce a survenit moartea? Oare el ia parte numai la viața mediului senzorial din jurul său, sau ia parte la o viață mult superioară, suprasensibilă, care nu se epuizează în lumea fizică? Aceste întrebări, care sunt întrebări de o importanță vitală pentru oameni, zadarnic le veți căuta în psihologiile actuale, fie și numai ca întrebări. Totul în viața umană trimite la ele; dar când intră în discuție ființa reală a sufletului, așa se spune, atunci această problemă depășește limitele cunoașterii umane.
Dacă aveți puțină răbdare să vă uitați printr-o asemenea carte de psihologie, veți constata că exact aceleași metode și procedee de cercetare care sunt aplicate astăzi la studierea naturii fizice, a vieții din jurul nostru, și pe care ne-am obișnuit să le numim metode naturalist-științifice, sunt folosite și la studierea sufletului. Ei bine, dacă sunt folosite aceste metode, nu poate rezulta altceva decât ceea ce ne întâmpină în această literatură psihologică. Mai mult decât în orice alt domeniu, în cercetarea psihologică e important cine face aceste cercetări. Acolo unde domnește gândirea materialistă, s-a ajuns tot mai mult la convingerea că rezultatele cercetării pot fi numai dintre acelea care ne vin din exterior. Cine mai înțelege astăzi în mod complet și temeinic sensul frumoaselor cuvinte scrise de Goethe:
În lumea exterioară nu ne vine în întâmpinare nimic, dacă nu suntem înrudiți cu lucrul respectiv sau cu ființa respectivă sau cu forța respectivă din lumea exterioară, dacă nu purtăm în noi înșine ceva înrudit cu ele. Tot astfel, poate cerceta sufletul numai acela care caută în afara sinei sale ceva ce a trăit, ce a aflat în el însuși. Nu oricine – și acest lucru trebuie subliniat mai ales în privința cercetării sufletului – poate fi psiholog; fiindcă omul observă din misterele celorlalte suflete numai atâta cât a devenit realitate în el însuși.
Știința spirituală, am spus noi chiar la început, se ocupă de spiritul ca atare. Și toate aceste conferințe sunt consacrate studierii spiritului. Oricum vor fi intitulate conferințele, pretutindeni noi vrem să căutăm spiritul. După cum reiese din conferința prezentată acum paisprezece zile [Nota 23], știința spirituală va avea sarcina de a arăta că în dosul a tot ceea ce se întâmpină în lume trăiește spirit și acționează spirit.
Ce este pentru știința spirituală materia? Doar o altă formă a spiritului! Când știința spirituală vorbește despre materie, substanță și corp, ea vorbește despre ele cum vorbește despre gheață în raport cu apa. Gheața este apă sub o altă formă. Dar cineva ar putea să vină și să spună: Atunci știința spirituală neagă materia și corporalitatea, dacă afirmă că totul e spirit – și atunci pentru știința spirituală nu există materie. Dar știința spirituală nu e situată nicidecum pe această poziție bizară. Să rămânem la comparația noastră cu gheața și apa. Ceea ce intră în considerare pentru viață nu sunt niște vorbe goale, niște definiții fără conținut, ci niște influențe pe care le întâlniți în viață. Chiar dacă cineva spune că gheața e apă sub o altă formă – și cu aceasta el are perfectă dreptate –, influențele apei sunt, totuși, altele decât acelea ale gheții, așa cum oricine poate observa, dacă își pune în palmă o bucățică de gheață, în loc să-și toarne în palmă apă. Cine ar vrea să nege că gheața este apă sub o altă formă, acela s-ar blama zdravăn. Tot așa, nici științei spirituale nu-i dă prin minte să nege materia. Ea există, numai că este spirit sub o altă formă. Și sub ce formă? Sub o formă care permite ca, dacă e observată din exterior, prin simțuri, să poată fi văzută. Acesta este esențialul, în cazul materiei. Aici, conferința de azi reia firul celei prezentate în urmă cu opt zile, când am avut ocazia să arătăm că în fața progresului făcut de științele naturii orice concepție materialistă se preface în praf și pulbere, că noțiunea fantasmagorică despre materie se dizolvă în ceață și abur în fața cercetărilor mai noi. Ceea ce acum treizeci de ani mai era un concept sigur, de exemplu eterul, materia, se pulverizează astăzi în fața cercetărilor făcute ulterior. Și ce rămâne din ceea ce se apropie de noi în lumea exterioară? Ceea ce vedem și auzim, sunet, culoare, căldură etc.: ceea ce percepem. Să ne avântăm, atât cât ne stă în puteri, până la concepția că în dosul căldurii, în dosul sunetului, în dosul luminii nu se află nimic din aceste vârtejuri de atomi teribil de brutale care, în lunga epocă a materialismului, au fost considerate singura realitate. Real este în acest sens ceea ce noi vedem, auzim, percepem drept căldură. Și dacă privim în dosul culorii, în dosul sunetului, în dosul căldurii, așa cum le simțim, cum le vedem – ce vom găsi în dosul lor? În dosul lor găsim, dacă luăm sunetul, cât timp el rămâne în lumea senzorială, aer în mișcare. Dar noi nu avem voie să mergem în dosul lumii senzoriale cu speculațiile noastre. Trebuie să rămânem în lumea senzorială. Și iarăși, cineva care nu a fost doar poet, ci și gânditor, cineva care nu e luat cu totul în serios de către erudiți, a rostit marele cuvânt: „Dar nu căutați nimic în dosul fenomenelor; ele înseși sunt teoria” [Nota 24].
Dacă mergem în dosul sunetului, în dosul luminii, nu găsim niște atomi de natură materială, care se cufundă în retina noastră, o impresionează și produc în acest fel reprezentarea culorii și a luminii. Dacă privim cu adevărat în dosul lor, ce găsim acolo? – Spirit! Culoarea se raportează la spirit precum gheața la apă. Sunetul se raportează la spirit precum gheața la apă. În dosul a ceea ce vede și aude, în locul acelei lumi fantasmagorice de atomi ce trec în goană unii printre alții, adevăratul gânditor și cercetător spiritual găsește spiritul, realitatea spirituală, astfel încât întrebarea despre esența materiei își pierde orice sens. Fiindcă, în ce fel găsește cercetătorul spiritual răspuns la întrebarea despre esența materiei? Ce este, în esența sa, ceea ce ne înconjoară afară, în lume, și care ne apare drept materie? E spirit! Și spiritul îl cunoaștem! Trebuie să găsim esența lui în noi înșine. Ceea ce suntem noi în ființa noastră cea mai intimă, sunt și toate lucrurile din lumea de afară, numai că sub o altă formă. Într-o formă care permite să fie văzute din exterior, când spiritul își dă o suprafață. Îngăduiți-mi să rostesc un cuvânt pe care orice om de știință în sensul obișnuit al cuvântului îl va considera nebunesc: Când spiritul merge spre exterior, el apare drept culoare, drept sunet. Culoarea și sunetul nu sunt altceva decât spirit, absolut același pe care îl găsim în noi înșine, dacă ne înțelegem pe noi în mod just. Astfel, în știința spirituală, fiecare mineral este pentru noi spirit. Nici partea constitutivă cea mai de jos a entității umane, pe care o numim trup fizic, nu este pentru noi, în entitatea sa adevărată, nimic altceva decât spirit, sub forma în care el există și în natura aparent lipsită de viață. Dar prin ce se deosebește ceea ce numim spirit uman de spiritul care ne întâmpină în lumea de afară drept mineral și plantă, drept munte, drept fulger și tunet, drept copaci și ape etc., prin ce se deosebește de toate acestea spiritul pe care îl numim spirit în sensul restrâns al cuvântului? Prin faptul că acest spirit în sens restrâns se arată ca spirit sub forma lui cea mai originar-proprie, sub forma care îi revine lui însuși, ca spirit. Ceea ce numim de obicei natură este, ce-i drept, spirit, dar spirit care își îndreaptă latura exterioară spre simțuri, și ceea ce numim spirit în sens restrâns este, în esența sa, exact același. Natura este, în privința formei, ceea ce, conform cu înfățișarea sa cea mai originar-proprie, se îndreaptă spre sâmburele cel mai lăuntric al ființei noastre. Dacă vom căuta spiritul afară, în natură, îl vom găsi lipsit de viață în minerale, plin de viață în plante și înzestrat cu simțire în animale. Omul reunește în sine această formă întreită a spiritului în cele trei părți constitutive ale ființei sale, așa cum le cunoaștem din punctul de vedere al științei spirituale. Putem ajunge la o cunoaștere reală a omului numai dacă studiem această natură complicată a ființei umane și nu ne mulțumim cu distincția abstractă care se face între trup și suflet, ci ne întrebăm: Cum e construit omul?
Prin știința spirituală, noi distingem mai întâi trupul fizic al omului, ceea ce are omul în comun, drept substanțe și forțe, cu întreaga așa-numita natură lipsită de viață. În trupul fizic al omului există aceleași substanțe și forțe pe care le întâlnim afară, în lumea minerală. Dar omul mai are, pe lângă acestea, o a doua parte constitutivă, pe care o numim trup eteric sau al vieții. Când vorbim despre eter, acesta nu are nimic comun cu eterul fantasmagoric care a jucat atâta timp un rol important în știință și la care în viitorul apropiat ar putea să se renunțe cu totul. În ceea ce privește trupul eteric, noi nu ne vom putea ocupa de metodele clarvederii superioare. Dar vom înțelege trupul eteric cel mai bine dacă vom concepe lucrurile în felul următor: Să luăm o plantă, un animal, pe omul însuși: În trupul fizic sunt conținute aceleași substanțe, aceleași forțe, dar într-un amestec și o diversitate infinit de complicate, astfel că aceste substanțe nu pot forma ele înseși trupul fizic. Nici un corp de plantă nu poate fi ceea ce este el numai datorită forțelor fizice, și, tot astfel, nici un corp de animal, nici un corp uman. Complexitatea, diversitatea amestecului și dozajului ar face ca trupul să se descompună, dacă ar fi lăsat în voia propriilor sale forțe fizice și chimice. În fiecare moment al vieții, împotriva descompunerii corpurilor fizice lucrează trupul lor eteric sau, cum i se spune, trupul vieții. În ele se dă o luptă permanentă. Iar în momentul morții, când trupul eteric sau al vieții se desparte de trupul fizic, substanțele și forțele trupului fizic se supun propriilor lor legi. De aceea, în știința spirituală noi spunem: Din punct de vedere fizic și chimic, trupul fizic este un amestec imposibil, el nu se poate menține în sine însuși. Cel care luptă în fiecare clipă a vieții împotriva descompunerii trupului fizic este trupul eteric. – Cea de-a treia parte constitutivă a entității umane este ceea ce am desemnat adeseori drept purtătorul plăcerii și durerii, al bucuriei și suferinței, al instinctelor și pasiunilor. Când viața începe să se interiorizeze, noi începem să vorbim în știința spirituală de un așa-numit trup astral. Aceasta este a treia parte constitutivă a entității umane și a treia parte constitutivă a entității animale.
Astăzi, oamenii au o noțiune atât de neclară despre ceea ce constituie entitatea individuală, încât anumiți cercetători nu mai pot face deloc distincție între un animal și o plantă. Bineînțeles că aici există niște treceri; dar acum ele nu ne interesează. Dumneavoastră puteți citi în cărțile de popularizare a științei, care, de altfel, sunt foarte meritorii, că planta are aceleași manifestări ca un animal sau ca un om și, de aceea, se vorbește despre un „suflet al plantei” [Nota 25] în sensul obișnuit al cuvântului. Sufletul animal și sufletul uman sunt confundate cu ceea ce sunt, la plantă, niște manifestări de viață simple. Când vorbim de un suflet animal sau uman sau de un trup astral? Când la forma de manifestare exterioară se adaugă viață lăuntrică, trăire lăuntrică. Lăuntricul este esențialul. Dacă vedeți o plantă, dacă o atingeți, iar această plantă își strânge frunzele, înseamnă că asupra plantei a fost exercitată o excitație și ea dă un anumit răspuns la această excitație. A spune că acest răspuns este o manifestare sufletească e dovada celui mai incredibil diletantism. Nu avem voie să vorbim de suflet sau trup astral de îndată ce apare o reacție de răspuns; căci altfel ar trebui să atribuiți și hârtiei de turnesol un suflet, atunci când se înroșește, dacă e cufundată într-un acid. Nu este esențială o reacție exterioară oarecare, ci faptul că în lăuntricul unei asemenea ființe are loc ceva. Dacă dumneavoastră loviți o ființă și ea va prezenta o schimbare a formei sale sau o altă reacție exterioară, puteți numi aceasta un fenomen al vieții; dar a vorbi aici de simțire sau de suflet înseamnă a răsturna toate noțiunile cu capul în jos. Se poate vorbi de un suflet sau de un trup astral abia atunci când fenomenului care are loc din punct de vedere exterior i se asociază în interior un eveniment nou, un fapt nou, când unei loviri sau presiuni i se alătură senzația de durere sau o altă reacție, ceva care e trăit drept bucurie. Ceea ce face ca o ființă să fie o ființă sufletească nu sunt manifestările pe care le are ea în exterior, ci procesele pe care le trăiește în lăuntricul ei. Abia acolo unde apare senzația, acolo unde viața se transformă lăuntric în plăcere și suferință, acolo unde un anumit obiect exterior nu exercită doar o atracție asupra unei ființe, ci acolo unde în lăuntricul ființei apare o trăire în raport cu obiectul exterior, abia acolo se poate vorbi de suflet sau de trup astral. Când o plantă se încolăcește în jurul unei tulpini sau al unui băț, acestea sunt niște reacții de răspuns la excitații: fenomene ale vieții. Chiar dacă în cazul unor plante se întâmplă ca, dacă vă puneți degetul în apropierea ei, ea să se orienteze spre deget și nu spre băț, nu aveți de-a face cu un proces lăuntric. De un proces lăuntric poate fi vorba abia atunci când în interiorul ființei se mișcă un imbold și când ființa respectivă răspunde excitației prin intermediul acestui imbold. Cine nu face o distincție riguroasă între aceste lucruri, acela e incapabil să se ridice la conceptul de suflet, de trup astral. Pe acesta omul îl are în comun cu animalele, dar nu și cu plantele.
Apoi, după cum am amintit adeseori, avem o a patra parte constitutivă, prin care omul trăiește în lăuntricul lui ceva care face din el coroana creațiunii de pe Pământ – ceea ce numim Eul uman. A cunoaște acest Eu în entitatea lui proprie este o problemă extraordinar de importantă pentru întreaga cunoaștere.
În conferințele anterioare am atras atenția asupra faptului că în întreaga sferă a vorbirii noastre există un singur cuvânt, un singur nume care se deosebește de toate celelalte nume. Orice alt obiect îl puteți desemna prin numele său, ceasul de mână, masa, caietul. Dar nu puteți desemna la fel, cu numele său, ceea ce este Eul. Încercați o dată să spuneți unei alte ființe „eu”! Nu puteți spune „eu” decât referindu-vă la dumneavoastră înșivă. Orice ființă este pentru o alta un „tu”, și pentru fiecare ființă celălalt este un „tu”. Dacă e să fie rostit numele Eului, acest nume trebuie să răsune din sâmburele cel mai lăuntric al ființei. Au simțit-o și religiile întemeiate pe știință spirituală și, de aceea, ele au spus, în mod just: Aici, Dumnezeu rostește un prim sunet, un prim cuvânt, în sufletul uman, în forma lui cea mai originar-proprie, și astfel expresia folosită pentru a desemna Eul le părea ceva sfânt. Din cauză că nimeni altul nu-l poate rosti, din cauză că numai sufletul însuși îl poate rosti, ei l-au numit „numele inexprimabil al lui Dumnezeu” [Nota 26]. Ceea ce doctrina iudaică mai târzie a desemnat prin numele Jahve nu e altceva decât expresia folosită pentru Eul care se desemnează pe sine însuși în sine. Aceasta e a patra parte constitutivă a entității umane.
Și acum, când privim această entitate formată din patru părți – trup fizic, trup eteric, trup astral și Eu –, noi trebuie să spunem: Cu aceste patru părți constitutive, pe care nu le posedă nici o altă ființă de pe Pământ în afară de om, stă în fața noastră orice om, sălbaticul necultivat și omul spiritual cel mai evoluat. Dar prin ce se deosebesc oamenii de pe Pământ, dacă toți au patru părți constitutive? Prin faptul că unul a lucrat mai mult, cu Eul său, asupra celorlalte trei părți constitutive, altul mai puțin. Să-l comparăm pe omul rămas încă într-o stare de sălbăticie completă, care se supune fiecărei porniri, pofte, fiecărei pasiuni, cu un moralist de înaltă gândire, care posedă niște concepte morale pure, sfinte, și care, urmându-le, nu lasă să se manifeste, din pornirile și pasiunile sale, decât pe acelea cărora spiritul poate să le spună „da”. Prin ce se deosebesc aceștia între ei? Prin faptul că omul spiritual de înaltă gândire a lucrat din direcția Eului asupra corpului său astral. Sălbaticul necultivat a lucrat prea puțin asupra corpului său astral, îl are încă aproape așa cum l-a primit de la natură, de la puterile divine. Moralistul și idealistul cu gândire înaltă l-a transformat, l-a curățit și purificat.
Un trup astral e format din două părți: o parte pe care omul o are fără contribuția sa, și o alta, pe care el a prelucrat-o, care este munca Eului său. Oamenii aflați la o asemenea înălțime, cum ar fi, de exemplu, Francisc din Assisi [Nota 27] – oricum ați gândi despre el în rest –, și-au adus aproape întregul trup astral sub stăpânirea Eului, astfel încât în trupul lor astral nu se petrece nimic care să nu se afle sub stăpânirea Eului. Cum se deosebește un asemenea om de unul sălbatic? În omul sălbatic, totul se petrece în virtutea unor lucruri care nu au legătură cu Eul; în omul cu gândire înaltă, totul se petrece în virtutea a ceea ce el a făcut din trupul său astral. Atâta cât a fost transformat de către Eu din trupul astral, atâta sine spirituală sau manas există în om.
Avem acum cinci părți constitutive ale entității umane: trup fizic, trup eteric, trup astral, Eu și Sine spirituală. Și pe urmă noi, ca oameni, avem capacitatea de a transforma, de a purifica și înnobila nu numai trupul nostru astral, nu numai suma poftelor, pornirilor și instinctelor noastre, ci noi avem și capacitatea mai înaltă de a ne transforma trupul eteric. În viața obișnuită, oamenii care parcurg o cale spirituală lucrează la înnobilarea treptată a corpului lor astral deja prin impulsurile obișnuite ale vieții, prin noțiunile lor morale, prin reprezentările intelectuale. Tot ceea ce învățăm noi transformă trupul astral. Dacă vrem să ne facem o idee despre opoziția dintre transformarea trupului astral și transformarea trupului eteric, prin munca Eului, trebuie să ne amintim cum eram la opt ani. Pe atunci nu știam multe dintre lucrurile pe care le știm astăzi. Am învățat multe. Sub influența sentimentelor pe care ni le-am asimilat astfel, trupul astral s-a transformat, el și-a integrat sinea spirituală sau manasul. Dar tot ceea ce constituia, pe vremea când aveam opt ani, temperamentul nostru, înclinațiile noastre ș.a.m.d., nu s-a transformat în același fel. Dacă la opt ani erați un copil mânios, încăpățânat, atunci probabil că mai sunteți uneori și astăzi mânios ori încăpățânat. Transformarea temperamentului și a înclinațiilor înaintează mult mai încet. Progresele făcute de trupul astral le putem compara cu minutarul unui ceas, iar progresele făcute de trupul eteric cu înaintarea acului orar. Înclinațiile se schimbă însă numai dacă se transformă trupul eteric și pentru aceasta e nevoie de impulsuri mai puternice decât pentru transformarea trupului astral. Astfel de impulsuri puternice are omul axat pe știința spirituală, și el le poate deja avea când este expus impresiilor unei opere de artă dincolo de care omul vede un sens infinit, ca de exemplu „Parsifal” al lui Wagner, sau Simfonia a IX-a a lui Beethoven. Aceste impulsuri nu sunt active numai asupra trupului astral, ci ele sunt atât de puternice încât și trupul eteric al omului este purificat și transformat. Tot așa este când omul se află în fața unui tablou de Rafael sau Michelangelo și când prin culoare îl pătrunde un impuls al veșniciei. Dar cele mai puternice sunt, totuși, impulsurile religioase ale omenirii. Impulsurile religioase care au străbătut epocile i-au transformat pe oameni într-o măsură atât de largă, încât le-au cuprins trupul eteric, astfel că, în ceea ce privește trupul eteric, oamenii au în ei două părți, partea netransformată, primită de la natură, și partea transformată. Partea transformată se numește spiritul vieții sau budhi.
Dacă de om se apropie apoi ceva din ceea ce aflăm când audiem o conferință despre inițiere, iese și mai puternic în evidență ceea ce transformă trupul eteric. Inițierea constă în faptul că omului i se pun la îndemână mijloacele prin care poate să-și transforme tot mai mult trupul eteric. De aceea este valabil și pentru cel pe care îl numim discipol ocult faptul că orice învățare intelectuală, tot ceea ce el își poate însuși ca la școală, nu e decât pregătire. Pentru cel ce se supune unei căi spiritual-științifice de educație, e mult mai important decât întreaga asimilare de conținuturi intelectuale ca el să transforme, în mod voit și conștient, fie și o singură înclinație a sa în alta, chiar dacă nu e vorba decât de un gest al mâinii. Transformarea unui asemenea gest poate avea mai multă valoare decât o cantitate oricât de mare de cunoștințe teoretice însușite. De fapt, inițierea constă din impulsuri care purifică și curăță trupul eteric uman. Pe urmă, în acei oameni care se înalță la curățirea și purificarea trupului fizic, aceste impulsuri merg mai departe, și acesta e lucrul suprem pe care îl poate realiza omul în actuala sa viață.
Acum, cineva ar putea spune: Dar trupul fizic e partea constitutivă cea mai de jos; e ceva deosebit, atunci, în faptul că omul acționează asupra trupului fizic? – O, da! Tocmai deoarece trupul fizic e partea constitutivă cea mai de jos trebuie folosite forțele cele mai puternice pentru a-l transforma pe acesta în forma sa originară, în forma spiritului pur. Purificarea acestui trup fizic începe prin anumite metode de reglare a procesului respirator. De aceea, partea astfel transformată e numită atma sau omul-spirit propriu-zis; atma nu înseamnă nimic altceva decât respirație. De aceea, când e transformat trupul – care, însă, rămâne exterior, ca de obicei –, atunci are loc autoeducarea spiritual-științifică pe treapta cea mai înaltă. Prin aceasta, omul dobândește nu numai facultatea de a trăi în mod conștient în trupul său fizic, de a cunoaște, ca să spunem așa, fiecare globulă a sângelui său, fiecare curent nervos, ci el ajunge să acționeze afară, în natura cea mare, el ajunge să devină, dintr-un om care înainte era închis în pielea sa, dacă ne putem exprima astfel, un om capabil să acționeze asupra forțelor Universului și ale Cosmosului. Așa trece omul în acea stare prin care devine una cu Cosmosul. Tot ceea ce se spune despre o unire cu Cosmosul care nu se face pe calea unei adevărate autoeducații și evoluții e doar flecăreală și vorbărie goală.
Omul devine una cu Cosmosul prin faptul că el își transformă mai întâi trupul astral, pe urmă trupul eteric și, în sfârșit, trupul fizic. Prin aceasta, el devine una cu Cosmosul, așa cum degetul mic e una cu trupul fizic, de care aparține. Aceasta este o cale absolut normală și legică a evoluției umane, pe care au mers mulți oameni, pe care, până la un anumit punct, mergem cu toții deja acum și pe care vom merge toți în viitor.
Ce se întâmplă aici, de fapt? Să încercăm să ne punem în față ceea ce se întâmplă: Ce este trupul astral? El nu e altceva decât suma poftelor, pornirilor și pasiunilor, a plăcerii și suferinței, bucuriei și durerii. Tot ceea ce conlucrează astfel în om este manifestare a spiritului, spirit într-o anumită formă; pentru că totul e spirit. Cum e posibil ca Eul să lucreze asupra trupului astral? E posibil prin faptul că spiritul i se deschide Eului în forma lui cea mai originar-proprie. În pasiuni, porniri și pofte, spiritul e ascuns, aici el apare în manifestările sale. În Eu, el se revarsă în forma lui cea mai originar-proprie și Eul îl lasă, la rândul său, să se reverse cu totul în trupul astral, astfel că Eul mijlocește între forma originar-proprie a spiritului și aceea a manifestării sale. Așa stau lucrurile cu trupul eteric și, în cele din urmă, și cu trupul fizic, și așa are loc o spiritualizare permanentă, în timpul transformării celor trei corpuri sau părți constitutive ale entității umane. Pe cât e de adevărat că tot ceea ce ne întâmpină sub formă de minerale e spirit – dar spirit în efectul său exterior –, tot atât de adevărat este că ceea ce ne întâmpină în om se află pe calea spiritualizării prin ceea ce Eul însuși toarnă în entitatea inferioară. Dar numai dacă între această manifestare exterioară, partea materială a omului, trupul său fizic, trupul eteric și trupul astral, și părțile constitutive ale spiritului – sinea spirituală sau manasul, spiritul vieții sau budhi, omul-sprit sau atma –, care își trimit lumina în cele trei corpuri, numai dacă între acestea se află Eul este posibilă această transformare a spiritului în cele trei corpuri. Eul trebuie să stea între ele. Și atunci, părțile constitutive superioare le pot prelucra pe cele inferioare.
Și prin ce am cunoscut oare esența acestui Eu? Am cunoscut-o deja prin numele lui. Niciodată, dacă ne desemnează pe noi înșine, acest nume, acest Eu, nu poate să răsune din exterior la urechea noastră. Prin aceasta am spus mai mult decât prin toate frazele ce stau scrise în cărțile de psihologie obișnuite. Dacă oamenii ar înțelege cum trebuie ce este Eul prin faptul că acest nume nu poate răsuna niciodată spre noi din exterior, atunci s-ar realiza mai mult decât a realizat întreaga psihologie oficial recunoscută. Filosoful Fichte a spus-o deja: Lucrul cel mai frumos este omul ca Eu. Dar cei mai mulți dintre oameni ar prefera să se considere o bucată de lavă de pe Lună decât un Eu, pentru aceasta ei având nevoie de propria lor putere, ca să-l privească, să-l vadă [Nota 28].
În conferința despre sufletul animalelor [Nota 29] vom vedea că și animalul are un Eu, dar nu în lumea fizică. Omul se deosebește de animal prin faptul că el își are Eul în lumea fizică. Eul este acela care face ca spiritul să se reverse dinspre lăuntric în afară, intrând în ceea ce este altă formă a spiritului, în diferitele materii, chiar în sufletul însuși, în ceea ce numim trup astral. De aceea, putem desemna, pur și simplu, esența Eului drept interiorizare. La animal, această interiorizare e abia pregătită. Deoarece despre sufletul animalelor vom mai vorbi, azi ne vom referi la această problemă doar în treacăt. Așadar, nu avem voie să uităm că și animalul are un Eu, dar nu animalul individual, ci o întreagă specie de animale. Toți leii împreună, toți tigrii împreună, au un Eu, și acest Eu se află în lumea suprasensibilă. E ca și cum de la un animal care aparține unei specii s-ar întinde niște fire sau otgoane invizibile, spre sufletul-grup sau sufletul speciei, același pentru toți. Și un asemenea suflet-grup a devenit suflet uman individual. Ceea ce are o întreagă grupă de animale are fiecare om individual. De aceea, la animal abia se pregătește interiorizarea care duce la formarea sufletului. Vedem acest lucru dacă studiem așa-numitul suflet al animalului, trupul astral. Interiorizarea propriu-zisă a acestui suflet, prima pătrundere a luminii spiritului, e posibilă în lumea noastră acolo unde Eul se află el însuși în această lume, ca suflet individual. Sufletul care are în el Eul este în stare, datorită acestui lucru, să lase spiritul să se reverse în materie. Vedem, așadar, că spiritul și trupul sau, cum mai putem spune, spiritul și materia, sunt două entități, dacă putem spune astfel, una fiind, de fapt, aceeași ca și cealaltă, numai că sub o altă formă. Materia și trupul sunt spirit sub o altă formă. În lume, ele diferă una de alta numai așa cum diferă între ele gheața și apa. Ele sunt diferite, cu toate că sunt unul și același lucru. Și la mijloc e situat sufletul. El este elementul de unire între spirit și trup.
Astfel, noi îl înțelegem pe om numai dacă îl concepem sub forma acestei alcătuiri tripartite, constând din trup, sau, de fapt, din trupul tripartit, din trup fizic, trup eteric și trup astral; constând din spirit în devenire: manas, budhi, atma sau sine spirituală, spirit al vieții și om-spirit – și din suflet, drept entitatea care le transformă pe unele într-altele, care participă la viața trupului și la viața spiritului. Putem înțelege sufletul în lumina justă numai dacă îl vedem lucrând astfel din direcția spiritului asupra trupului. Dacă îl studiem din acest punct de vedere, vom găsi răspuns, prin știința spirituală, tocmai la acele întrebări pe care sufletul uman trebuie să și le pună în raport cu entitatea reală a sufletului. Vedem că, la om, sufletul e situat între trup și spirit. La omul sălbatic, de exemplu, sufletul nu va putea aspira în trup decât o mică picătură de spirit. Acesta se află încă în întregime sub influența factorilor exteriori, foamea și setea, sub influența a ceea ce trupul eteric sau trupul vieții îi imprimă, drept fenomen de viață, sub influența instinctelor și poftelor ce merg până la animalitate. Sufletul unui idealist foarte evoluat, de exemplu Schiller sau Francisc din Assisi, înclină spre spirit, își cucerește o conștiență superioară și se eliberează de existența materială. Știința spirituală ne arată că transformarea constă din forme. Aceasta e ceea ce noi numim materie. Adeseori o vom întâlni în conferințele din această iarnă, adeseori o putem clădi în fața noastră, și nimeni nu are voie să spere că ar putea să-și însușească în cursul unei singure conferințe lumea de noțiuni care ține de știința spirituală.
Dacă privim de pe această poziție spiritual-științifică lumea care se află de jur împrejurul nostru, atunci ni se arată că ea este într-o permanentă transformare, așa cum și din punct de vedere exterior natura ni se arată într-o permanentă transformare. Vedem cum primăvara floarea iese din sămânță. Toamna, o vedem ofilindu-se ia-răși, dar esența e păstrată în sămânță – ca să reînvie în anul următor. Tot astfel, știința spirituală ne va arăta că, într-adevăr, trupul e construit de către spirit și că esența acestui spirit, când trupul se des-compune, se păstrează ca sămânță spirituală, ce reapare mereu și mereu.
Noi putem transforma gheața în apă și apa în gheață. Tot așa se transformă spiritul în trup. Trupul se descompune, dar spiritul din el se păstrează și reapare în forme mereu noi. Suntem conduși astfel spre legea pe care o numim legea stărilor alternative din viața umană. Aici, omul trăiește în trupul fizic, în trupul eteric și în trupul astral. Dar el mai are și o altă viață, care a existat înainte de această viață și va exista după această viață. La fel cum aici trăiește în aceste trei corpuri, atunci el trăiește în lumea spirituală. Și de acolo el își aduce cu sine puterile care îi construiesc trupurile, care îi dau forma pe care el o are, chiar dacă în spirit viața e altfel. Acesta e lucrul care ni se arată, dacă înțelegem știința spirituală în mod just. Ni se arată atunci că omul duce o viață care alternează între naștere și moarte: viața în trup, pe de o parte, și viața dintre moarte și o nouă naștere, până când el pășește spre o nouă încarnare – viața în spiritual, pe de altă parte. Și cel care trăiește aici în trup și acolo în spirit, și alternează între viața în trup și viața în spirit, e sufletul. Dar, de fiecare dată când a trecut printr-o încarnare, omul a lucrat asupra trupului său și, ca suflet, el ajunge, îmbogățit cu roadele vieții pământești, înapoi, în țara spiritelor. Sufletul evoluează mereu mai departe, urcă mereu mai sus. Astfel, el este și mijlocitorul între spirit și trup. Și astfel suntem conduși până la granița care ne arată, dacă privim în mod just spiritul, sufletul și trupul, care e raportul lor reciproc. Ajungem să știm că ceea ce se descompune, ceea ce se preface în praf și pulbere, este o metamorfoză a ceea ce constituie ființa cea mai lăuntrică a sufletului, după cum știm că toate cele temporale sunt forme a ceea ce e veșnic. O asemenea știință spirituală conduce spre o știință care dă cu adevărat răspuns la întrebările referitoare la soarta omului după moarte, la întrebările pe care le are de pus inima umană, în general, dacă vrea să știe de o asemenea știință. O știință care își pune în față niște limite nu vede ceea ce este mai important. De aceea e atât de limitată psihologia noastră oficială. Într-un anumit sens, e important să învățăm ceea ce ne oferă ea. Știința spirituală nu o disprețuiește, dar o consideră insuficientă, atâta timp cât nu se merge spre esența spiritului și a sufletului. Aceasta e calea justă spre cunoașterea spiritului și a sufletului: Prin faptul că duce o existență în timp, sufletul e legat de corpurile lui, dacă putem spune astfel, e împletit în aceste corpuri, și ceea ce îl atrage spre aceste corpuri e acea parte care constituie o piedică pentru viața curată, purificată, pe care omul o duce în spirit, între moarte și o nouă naștere. Ajungem să înțelegem treptat unde sunt piedicile sufletului, când el se pregătește pentru noua naștere. Ajungem să înțelegem, de asemenea, că după moarte sufletul trebuie să se elibereze nu numai de trup – fiindcă acest lucru îl face deja moartea –, ci de înclinația spre trup. Cu ajutorul conceptelor juste despre spirit, suflet și trup, aflăm și care este soarta sufletului în pelerinajul din timpul vieții trupești și din timpul vieții spirituale.
Azi am încercat să arăt, fără a ține seama de ceea ce se dobândește prin metodele clarvederii și ale inițierii, despre care vom vorbi în conferințele următoare, apelând numai la înțelepciunea intelectuală umană obișnuită, că în acest fel se poate ajunge la concepte juste despre suflet și spirit. Iată ce trebuie să reținem aici: Lucrurile pe care le vom auzi în cursul acestei ierni vor fi niște rezultate ale cercetării spirituale. Ele pot fi găsite numai prin metodele indicate în conferințele referitoare la inițiere ș.a.m.d. Dar ele pot fi înțelese prin logica obișnuită și printr-o gândire temeinică. Cel care vrea să invoce scuza: Ce mă privește pe mine știința spirituală, de vreme ce nu sunt un clarvăzător? – acela întoarce spatele științei spirituale nu din cauză că îi lipsește clarvederea, ci pentru că nu își aplică asupra ei gândirea într-un mod temeinic și cuprinzător. Tocmai știința despre suflet a suferit mult în epoca materialismului – pe care unii îl consideră depășit, care chiar a fost depășit în filosofie, dar înflorește încă în modul de a gândi al psihologiei. Astăzi, cel mai mult au suferit din cauza materialismului conceptele de suflet și spirit. Știința spirituală va trebui să facă în așa fel încât să-și asume misiunea de a readuce în sânul omenirii niște concepte pure și purificate despre suflet și spirit. În acest fel, ea va fi cea care va sluji cel mai bine înaltelor tradiții religioase, care știu să facă deosebire între spiritul uman și cuprinzătorul spirit al lumii, pe care tradițiile religioase îl numesc Spiritul Sfânt. Noi înțelegem aceste scrieri numai dacă le luăm într-un sens suficient de profund și dacă privim totul în imagini grandioase, cuprinzătoare, care sunt expresia unor fapte adevărate, ca mijloc al înțelegerii lor.
Noi înțelegem cu ajutorul științei spirituale și multe alte lucruri pe care omenirea le va ști în viitor, și pe care în vremurile timpurii ale evoluției doar le-a presimțit, prin spiritele ei cele mai importante. Multe sentimente ciudate străbat sufletul uman când el se transpune cu sentimentul în viața spirituală. Cei care îi spun științei spirituale: Tu ne dai ceva pentru spirit, dar nu ne dai nimic pentru suflet; eu caut suflet, iar tu îmi dai cuceriri spirituale –, aceștia nu știu că ceea ce resping este tocmai ceea ce dă sufletului lucrul de care au ei nevoie. Ei însetează după impulsurile de voință ale sufletului. Dar sufletul poate fi fericit și plin de pace dacă lasă spiritul să se reverse în el și, din spirit, să plăsmuiască, să modeleze corpurile.
Ceea ce ne vine în întâmpinare din exterior este spirit modelat și ceea ce face ca materia să ia formă se revarsă în jos, spre noi, din lumea spirituală. Ceea ce vede ochiul nostru la o formă drept culoare este, ca să spunem așa, spirit densificat, iar puterea care pătrunde în materie și face să apară forma provine din ceea ce e veșnic. Astfel, unui spirit care, ce-i drept, nu își clarifică acest lucru pe cale spiritual-științifică, dar îl simte și îl bănuiește, ceea ce trăiește de jur împrejurul lui poate să-i apară în așa fel încât să-și spună: tot ceea ce este aici îmi pare ca modelat din lumea spirituală. Forma îmi apare drept ceva sfânt, care a pătruns ca un fulger în simpla materie și când văd forma însăși, ea pare că se cufundă în materie și iarăși se retrage din aceasta. Iată ce a presimțit poetul din știința spirituală, când a arătat opoziția dintre trup, sufletul uman și spirit, care desfășoară, amândouă, acestea din urmă, o muncă plăsmuitoare în trup. Lui Schiller i-a venit ca un fel de presimțire sentimentul că, în realitate, sufletul face ca spiritul să pătrundă în materie, materia dispărând sub această influență din fața privirilor. Cugetând la acest lucru, el și-a transpus sentimentul în frumoasele cuvinte:
