În orice curs esoteric se pune problema de a învăța cum trebuie să privim lucrurile din jurul nostru. Orice om simte, bineînțeles, ceva la contactul cu o floare, și tot așa cu tot ceea ce ne înconjoară. Important însă este să dobândim un punct de vedere superior, pentru a putea privi mai profund înlăuntrul lucrurilor, pentru a putea uni anumite contemplări cu fiecare lucru pe care îl percepem. Pe aceasta se bazează, de exemplu, medicina adânc pătrunzătoare a lui Paracelsus. El a presimțit, a simțit, a văzut forța unei anumite plante și înrudirea acestei forțe cu ceva corespunzător din om. Așa, de exemplu, el a văzut asupra cărui organ al omului acționează forța degețelului roșu (Purpurea digitalis).
Să clarificăm acest fel de a privi lucrurile printr-un exemplu. Toate religiile au simboluri. Despre aceste simboluri auzim astăzi tot felul de lucruri, care de multe ori sunt doar niște interpretări exterioare arbitrare. Simbolurile religioase profunde sunt extrase însă din ființa însăși a lucrurilor. Să luăm de exemplu simbolul șarpelui, așa cum i-a fost împărtășit lui Moise [Nota 1] în școlile oculte egiptene. Să ne oprim la acel lucru care l-a entuziasmat pe el, care i-a stimulat intuiția.
Există o deosebire fundamentală între toate acele vietăți din rândul animalelor care au o coloană vertebrală, și cele care nu au coloană vertebrală, precum gândacii (scarabeii – n.ir.), moluștele, viermii și altele, întregul regn animal se divide în două secțiuni principale, secțiunea vertebratelor și cea a nevertebratelor. În ceea ce privește animalele nevertebrate ne putem pune întrebarea: Unde își au aceste animale nervii lor? Căci fasciculul nervos principal trece de obicei prin interiorul coloanei vertebrale. Nevertebratele au însă și ele un sistem nervos, și el se găsește atât la om, cât și la animalele vertebrate. La acestea fasciculul nervos se întinde de-a lungul coloanei vertebrale în exteriorul ei, după care se răsfiră în cavitatea corporală. Acesta se numește sistemul nervos simpatic, cu plexul solar. Este același sistem pe care îl posedă și animalele nevertebrate, doar că el, la animalele vertebrate și la om, are o mai mică importanță. Acest sistem este într-o legătură mult mai strânsă cu restul lumii decât sistemul nervos din capul și măduva spinării omului. În stare de transă, activitatea acestuia din urmă poate fi stinsă, după care intră în acțiune sistemul nervos simpatic. Așa se întâmplă, de exemplu, la somnambuli. Conștiența somnambulică se întinde asupra întregii vieți din mediul înconjurător și trece în celelalte ființe din jurul nostru. Somnambulii simt lucrurile în ei. Eterul vieții este, după cum știm, elementul care ne înconjoară din toate părțile. În plexul solar el își are medierea. Dacă noi am putea percepe doar cu plexul solar am trăi într-o comuniune intimă cu întreaga lume. Această comuniune intimă există la animalele nevertebrate. Un astfel de animal simte, de exemplu, o floare în el. Animalul nevertebrat este în sistemul pământesc ceva asemănător cu ceea ce sunt ochiul și urechea la om. Este o parte a organismului pământesc. Există realmente un organism spiritual comun, care percepe, vede, aude ș.a.m.d., prin intermediul animalelor nevertebrate. Tot ce există în jurul nostru este un corp pentru acest spirit comunitar. Așa cum sufletul nostru își creează ochi și urechi pentru a percepe lumea, tot așa acest suflet comunitar al Pământului își creează animalele nevertebrate drept ochi și urechi, pentru a vedea și auzi înlăuntrul lumii.
În evoluția Pământului a venit apoi un moment, în care în viața și țeserea în comun a spiritului Pământului a intervenit o separare. O parte s-a izolat de lume, ca în interiorul unui tub. Nașterea ființelor ca entități separate a fost posibilă abia după intervenția acestui eveniment. Celelalte sunt mădulare ale unui suflet al Pământului. Abia acum începe să se manifeste un grad special de separare. Abia acum începe să devină posibil ca cineva să-și poată spune sieși „Eu”. Această realitate, faptul de a exista pe Pământ două epoci, mai întâi epoca în care nu trăiau încă animale cu un sistem nervos închis într-un tub osos și în al doilea rând epoca în care au luat ființă asemenea animale, este subliniată în mod deosebit în toate religiile. Șarpele închide mai întâi contemplarea altruistă, neindividualizată a spiritului Pământului într-un tub, și formează astfel baza Sineității (Eului). Acest lucru au căutat să-l imprime învățătorii esoterismului elevilor, astfel încât ei au putut simți: dacă priviți șarpele, atunci aveți înainte semnul distinctiv pentru Eul vostru. – Totodată ei trebuiau să simtă cât mai viu că cele două, Eul autonom și șarpele, formează un tot. Așa era școlit acest sentiment despre semnificația lucrurilor din jurul nostru, în felul acesta elevii pătrundeau cu un bagaj de sentimente juste orice ființă din natură. Moise a fost și el înarmat cu acest sentiment atunci când a ieșit din școlile misteriale egiptene și a ridicat șarpele ca simbol. În acele școli nu se preda la fel de abstract cum se face astăzi, ci prin cuprinderea lumii printr-o viețuire interioară proprie.
Există o descriere a omului pe baza cercetărilor exterioare a părților componente ale organismului său. Dar în toate operele mistice și oculte vechi putem găsi omul descris în acest fel. Dar aceste descrieri nu au fost făcute nicidecum prin cercetări anatomice, ci într-un cu totul alt mod. Ele sunt chiar mult mai exacte și mai corecte decât ceea ce descrie anatomia astăzi, căci aceasta descrie doar cadavrul. Descrierile vechi sunt obținute prin faptul că elevii deveneau prin meditație vizibili lor înșiși. Omul se poate observa din interior prin așa-numitul foc Kundalini [Nota 2]. Există diferite trepte în acest fel de observare. Observarea exactă, corectă, apare mai întâi simbolic. Dacă omul se concentrează, de exemplu, pe măduva spinării sale, el vede de fapt întotdeauna șarpele. El visează probabil și despre șarpe, întrucât acesta este ființa care a fost transpusă pe plan exterior pe vremea când se forma măduva spinării și a rămas pe această treaptă. Șarpele este măduva spinării transpusă în lume. Acest mod plastic de a vedea lucrurile este contemplarea astrală (imaginație). Însă abia prin contemplarea mentală (inspirație) se ajunge la semnificația completă.
Această cale de cunoaștere îl conduce pe om la a recunoaște legătura dintre microcosmos și macrocosmos, la a se divide în natură, la a-și putea spune cărei părți a lumii îi aparține fiecare din organele sale. Mitul vechi german despre uriașul Ymir îl descompune pe acesta astfel. [Nota 3] Din craniul său este făcută bolta cerească, din oasele sale munții, ș.a.m.d. Aceasta este descrierea mitologică a contemplării interioare. Pentru orice porțiune din natură, esoteristul vede legătura cu ceva din el însuși. Atunci iese la lumină înrudirea interioară. Această contemplare trebuie exersată intens. Toate religiile indică o astfel de instruire. În Evanghelii se face, de asemenea, aluzie la această școlire. Esoteristul își spune: Toate lucrurile din jur, minerale, plante și animale sunt indicii ale propriei mele evoluții; eu nu aș putea exista dacă aceste regnuri n-ar fi aici. Această conștiență ne umple nu doar cu sentimentul că noi ne-am ridicat deasupra acestor regnuri, ci și cu cunoașterea că noi n-am putea exista fără ele.
Există șapte grade ale conștienței omenești: conștiența de transă, conștiența de somn profund, conștiența de vis, conștiența de veghe, conștiența psihică, suprapsihică și spirituală. De fapt, în total există douăsprezece trepte de conștiență; [Nota 4] celelalte cinci sunt trepte de conștiență creatoare. Sunt trepte ale creatorilor, ale zeilor creatori. Acestea au legătură cu cele douăsprezece semne zodiacale. Pe aceste douăsprezece trepte omul trebuie să le parcurgă succesiv. El a urcat până la conștiența clară de zi actuală, trecând prin conștiența de transă, conștiența de somn profund și conștiența de vis. Pe treptele de evoluție planetară care vor urma el va atinge trepte de conștiență și mai înalte. Toate treptele parcurse deja până acum el le are și în sine. Corpul fizic are conștiența obtuză de transă, pe care omul a dobândit-o pe vechiul Saturn. Corpul eteric al omului are conștiența somnului fără vise, așa cum s-a format ea pe vechiul Soare. Corpul astral visează, așa cum visează și în vis în timpul somnului. Conștiența de vis provine din perioada vechii Luni. Pe Pământul actual omul atinge conștiența de veghe. Eul are conștiența clară de zi.
Evoluția superioară constă în aceea că lucrurile existente în interiorul ființei sunt scoase afară, așa cum omul a așezat afară șarpele și, totodată, a păstrat pe o treaptă superioară șarpele în sine, în măduva spinării sale. Într-o evoluție ulterioară oamenii vor așeza afară în lume nu numai minerale, plante și animale, ci și trepte de conștiență. Într-un stup de albine sunt de exemplu trei feluri de ființe, ce au un suflet comun. [Nota 5] Aparent conlucrează ființe complet separate. La fel se va întâmpla cândva și cu omul; el își va detașa organele sale. Toate moleculele creierului său el va trebui să le dirijeze în mod conștient din afară. [Nota 6]) Atunci va fi devenit o ființă superioară. Tot așa va fi și cu treptele de conștiență. Ne putem imagina o ființă de rang înalt, care și-a externalizat din sine toate cele douăsprezece trepte de conștiență. Ea însăși va sta atunci ca o a treisprezecea, și își va spune: Eu nu aș putea să fiu ceea ce sunt dacă nu aș fi eliminat din mine aceste douăsprezece trepte de conștiență. Acesta este cazul cu Christos și cei doisprezece apostoli. Cei doisprezece apostoli reprezintă treptele de conștiență prin care a trecut Christos. Aceasta se recunoaște în Evanghelia după Ioan în scena spălării picioarelor din capitolul 13, în care se arată cum Christos le mulțumește apostolilor pentru faptul că el a atins treapta de conștiență mai înaltă [Nota 7]: Luați aminte, adevăr vă spun, robul nu este mai mare decât stăpânul său. – Ființa superior dezvoltată i-a lăsat în urmă pe ceilalți pe drum, iar acum a devenit el însuși slujitorul lor. Nu mulți oameni înțeleg sensul acestor cuvinte, dar ascultând această povestire se pregătesc prin sentiment să le înțeleagă. Noi, de exemplu, în primele secole după Christos, am fost pregătiți prin aceste povestiri să ne dezvoltăm sentimentul. Altfel, corpul nostru cauzal n-ar fi fost pregătit pentru a primi acum adevărul. Prin forma metaforică, prin forma figurativă, sufletul este pregătit în acest sens. De aceea, înainte, marii înțelepți le-au povestit oamenilor basme cu o deschidere largă asupra viitorului. Învățătorii au deja și astăzi o noțiune despre ce se va produce în viitor prin învățăturile teosofiei. Astăzi omul are în sine binele și răul. Acestea vor apărea în viitor în exterior ca un regn al binelui și un regn al răului. [Nota 8] Iar modul în care cei buni îi vor trata pe cei răi, acest lucru va fi sădit în suflet prin noțiunile teosofice de astăzi. La început, oamenilor le-au fost date imagini, acum ei primesc noțiuni, iar în viitor vor acționa practic conform lor.
