În evoluție există trei lucruri, care trebuie deosebite: Formă, Viață și Conștiență. [Nota 13] Astăzi o să vorbim despre formele de conștiență.
Plantele și animalele inferioare le putem privi ca și cum niște ființe superioare și-ar întinde prin ele simțurile lor afară, în lume, pentru a contempla prin ele lumea. Pornim mai întâi de la organele senzoriale ale plantelor. Când vorbim de organele senzoriale ale plantelor trebuie să ne fie clar că nu avem de-a face doar cu organe senzoriale ale plantelor, ci și cu ființe din lumea spirituală. Plantele sunt oarecum doar antenele de palpare pe care le întind ființele spirituale. Ființa superioară își ia informațiile prin intermediul plantelor.
Toate plantele au, în special la vârfurile rădăcinii, dar și în alte locuri, celule în care se află grăunți de amidon. Acești grăunți de amidon există în vârful rădăcinii și la plantele care de altfel nu conțin amidon. Liliaceele, de exemplu, care de regulă nu au amidon, conțin în celulele de la vârful rădăcinii acești grăunți de amidon. Acești grăunți de amidon sunt liberi, mobili, și depinde de împrejurări dacă grăunții se află într-un loc sau altul.
Îndată ce planta se sucește puțin, unul dintre grăunții de pe partea cealaltă cade. Planta nu poate suporta aceasta. Ea se întoarce apoi din nou, astfel încât grăunții de amidon ajung la locul potrivit, și anume simetric față de linia forțelor de gravitație ale Pământului. Planta crește vertical, deoarece ea simte direcția forței de gravitație. Grăunții de amidon „adulmecă” forța de gravitație. Prin observarea grăunților de amidon din vârfurile rădăcinilor luăm cunoștință cu un fel de organ de simț. La plantă el este simțul pentru forța de gravitație. Acest simț nu aparține doar plantei, ci sufletului întregului Pământ, care face, conform acestui simț, să crească întreaga plantă.
Acest lucru are inițial o importanță elementară. Planta se orientează după forța de gravitație. Dacă luăm acum o roată, de exemplu o roată de moară de apă, în care punem plante și rotim roata împreună cu plantele, atunci la forța de gravitație se adaugă o altă forță: forța datorată rotației. Ea va fi atunci în fiecare punct al plantei, iar rădăcinile plantei și tulpina cresc în direcția tangentei la roată, în direcția forței tangențiale, și nu a forței de gravitație. După aceasta se orientează apoi și grăunții de amidon în ceea ce privește poziția lor.
Să observăm acum urechea omenească. Aici avem în primul rând conductul auditiv extern, apoi timpanul, iar în urechea internă oscioarele auditive: ciocanul, nicovala și scărița – oscioare extrem de micuțe.
Auzul se bazează pe aceste oscioare micuțe, prin intermediul cărora încep să oscileze celelalte organe. În interior găsim în continuare trei canale semicirculare din piele, dispuse după cele trei dimensiuni ale spațiului. Acestea sunt umplute cu un lichid. În ureche mai găsim apoi labirintul, o formațiune în formă de spirală, plină cu perișori extrem de fini. Fiecare perișor este acordat pe un anumit sunet, precum corzile unui pian. Labirintul se află în legătură cu nervul auditiv, care merge spre creier.
Pe noi ne interesează în principal cele trei canale semicirculare. Ele sunt orientate unul față de altul după cele trei direcții ale spațiului. Ele sunt umplute cu corpusculi asemănători grăunților de amidon ai plantei, cu pietricele auditive. Dacă acestea sunt distruse, omul nu se mai poate ține drept sau să meargă drept, în caz de leșin, organismul poate fi afectat, în privința celor trei canale, prin afluența sângelui spre cap [Nota 14]. Simțul de orientare al omului se bazează pe cele trei canale semicirculare. Este un simț asemănător cu simțul echilibrului la plantă, care la ea se găsește în vârful rădăcinii. Ceea ce la plantă se găsește în vârful rădăcinii, la om este dezvoltat sus, în cap.
Dacă cuprindem cu privirea întreaga evoluție, plantă, animal, om, vom găsi între ele anumite relații. Planta este omul inversat. Animalul este la mijloc între ele. Planta își are rădăcinile cufundate în pământ și își îndreaptă organele sexualității spre Soare. Dacă sucim planta pe jumătate, avem animalul. Dacă o întoarcem complet, avem omul. Aceasta este semnificația originară a semnului crucii [Nota 15]: regnul vegetal, regnul animal, regnul uman. Planta își cufundă rădăcina în pământ. Animalul este planta sucită pe jumătate. Omul este planta răsturnată complet. De aceea și spune Platon: Sufletul lumii este răstignit pe crucea trupului lumii [Nota 16].
La plantă, organul de orientare se află în vârful rădăcinii, la om el se află în cap. Ceea ce la om este cap, la plantă este rădăcină. Motivul pentru care la om simțul orientării are legătură cu simțul auzului este acela că simțul auzului este acel simț care îl ridică pe om într-o sferă (regn) superioară.
Ultima facultate pe care și-a cucerit-o omul este facultatea vorbirii. Vorbirea este legată și ea de mersul vertical, care nu ar fi posibil fără simțul orientării sau echilibrului. Sunetul pe care îl produce omul prin vorbire este complementul activ la auzul pasiv. Ceea ce la plantă este un simplu simț de orientare, la om a devenit simț auditiv, care poartă în sine vechiul simț de orientare (al plantei) în cele trei canale semicirculare, care se orientează după cele trei direcții ale spațiului.
Fiecare ființă are o conștiență. Chiar și planta are conștiență, însă aceasta se află pe planul devachanic, planul mental. Dacă am vrea să schițăm conștiența plantei, ar trebui s-o desenăm în felul următor:
Planta ne poate spune multe lucruri, numai că trebuie să învățăm s-o observăm pe planul mental. Acolo ea ne spune numele ei propriu.
La om, conștiența coboară până la planul fizic. Aici, conștiența omului este legată de același organ cu care planta se fixează în pământ. Pe om îl cunoaștem cu adevărat abia atunci când vedem cum dă naștere limbii, și în ea cum pronunță cuvântul „Eu”. Acest Eu își are rădăcina în planul mental. Fără această capacitate de a rosti cuvințelul „Eu”, am putea considera forma omului drept a unui animal oarecare.
Planta își are rădăcina în planul mental, iar omul devine un cetățean al planului mental tocmai prin organul auzului. De aceea, noi legăm cuvintele „Ea gândește” de limbă. [Nota 17] Urechea este o perfecționare pe plan superior a simțului orientării. Deoarece omul s-a întors cu josul în sus în raport cu planta, iar apoi s-a îndreptat către spirit, el a păstrat în organul auzului o rămășiță din vechiul simț al orientării. El își dă singur orientarea. Există deci două tipuri opuse de conștiență: conștiența plantei pe planul mental și conștiența omului aici, care coboară ființa sa din lumea mentală în lumea fizică. Această conștiență pământească a omului se numește conștiența kama-manasică.
Organele noastre senzoriale au la rândul lor o conștiență în sine. Aceste conștiențe diferite: conștiența simțului văzului, a auzului, mirosului și așa mai depărate sunt sintetizate în suflet. Conștiența devine manasică abia prin aceea că diferitele conștiențe individuale sunt sintetizate în centrul sufletesc. Fără această sintetizare omul s-ar descompune în conștiențe ale organelor sale. Inițial acestea au fost dezvoltate prin intermediul plexului solar, prin sistemul nervos simpatic. Pe când omul era el însuși un fel de plantă, el nu avea încă conștiența pe planul fizic, după cum nici planta nu o are. Conștiența superioară a dezvoltat întâi organele.
În stare de transă profundă, conștiența centrală tace. Atunci organele individuale sunt conștiente, iar omul începe să vadă cu cavitatea abdominală, cu plexul solar. O astfel de conștiență avea văzătoarea din Prevorst [Nota 18]. Ea descrie corect forme de lumină, dar care nu pot fi observate decât de conștiența organelor. Cea mai de jos conștiență este cea a mineralului. O conștiență ceva mai centrată, asemănătoare mai mult cu conștiența omului actual, este conștiența astrală. Dezvoltarea conștienței în întregul corp astral își are expresia în măduva spinării. Aici omul percepe lumea analog imaginilor de vis. O astfel de conștiență au doar oamenii al căror creier fizic nu ajunge să fie activat. Idioții, de exemplu, văd lumea în imagini; viața lor sufletească este analogă vieții de vis. Ei pot spune doar că nu știu nimic despre ce se întâmplă în jurul lor. Și alte ființe din lume au o conștiență asemănătoare.
Dacă omul dezvoltă conștiența astrală astfel încât trăiește conștient visele, el poate face următoarele: Să presupunem că suntem în stare să dezvoltăm această conștiență și că avem în față floarea „dioneea”(plantă insectivoră). Dacă o contemplăm suficient de mult și facem să acționeze asupra noastră ea singură fără alte influențe, atunci, la un anumit moment, căpătăm sentimentul că centrul conștienței se coboară din cap [Nota 19] și se furișează în plantă. Ești conștient atunci în plantă și vezi lumea prin plantă. Trebuie să-ți strămuți conștiența în plantă. Atunci îți devine clar cum arată ea sufletește în această ființă. Viețuiești atunci acest suflet. La o plantă senzitivă, conștiența este perfect asemănătoare cu conștiența unui idiot; nu este o conștiență pur mentală. Ea și-a coborât conștiența la nivelul planului astral. Există prin urmare două tipuri de plante: unele având în întregime conștiența pe planul mental, și unele care o au și pe planul astral.
Anumite tipuri de animale au de asemenea o conștiență pe plan astral, care este și planul conștienței de idiot. Helena Petrovna Blavatsky indică în special [Nota 20] insectele de noapte, fluturii de noapte din India. Păianjenii, de exemplu, au și ei o conștiență astrală; plasele fine de păianjen sunt țesute propriu-zis dinspre planul astral. Păianjenii sunt doar uneltele pentru activitatea astrală. Firele sunt urzite dinspre planul astral. Furnicile, ca și păianjenii, au și ele o conștiență pe planul astral. Pe acest plan se găsește sufletul mușuroiului de furnici. Așa se explică ordinea deosebită ce caracterizează acțiunile furnicilor [Nota 21].
O conștiență au, de asemenea, și mineralele. Aceasta se află pe planul mental superior, pe paliere superioare celor ale plantelor. Blavatsky numește această conștiență kama-pranică. Omul va putea atinge în viitor și această conștiență, păstrând în continuare actuala lui stare de conștiență. El nu va mai avea nevoie atunci să coboare într-un corp fizic, să se mai încarneze. Pietrele sunt jos, pe planul fizic, iar conștiența lor se află pe paliere superioare planului mental. Ea ordonează de sus, pune în ordine cristalele. Dacă omul va putea să-și ridice cândva conștiența în acele sfere, atunci el își va dezvolta din mineralele Cosmosului însuși corpul lui fizic.
Cele trei părți ale creierului vor trebui în viitor să fie complet despărțite (gândire, simțire, voință). Atunci conștiența omului va trebui să stăpânească creierul său, la fel cum conștiența superioară stăpânește mușuroiul de furnici. După cum în aceasta putem deosebi lucrători, bărbătuși și femeiuși, tot așa va avea loc și în creier o separare precisă în trei părți. Atunci omul va fi un spirit planetar, care creează el însuși lucrurile. După cum spiritul pământului formează crusta pământească, tot astfel omul va construi o planetă. Pentru aceasta el trebuie să aibă o conștiență kama-pranică. Astăzi el are doar o conștiență kama-manasică. Aceasta constă în aceea că conștiența organelor este îmbibată, străbătută de intelect (Manas). Conștiența este, după cum spune Blavatsky, raționalizată. Procesul de raționalizare se produce de la animal până la om. Conștiența doar prin organe poate recunoaște țelurile, nu cunoaște însă mijloacele pentru atingerea țelurilor. Conștiența raționalizată poate dirija mijloacele. Blavatsky spune foarte corect: „De exemplu, un câine închis într-o încăpere poate avea instinctul de a ieși afară, dar nu poate face aceasta, deoarece instinctul său nu a devenit suficient de rațional pentru a descoperi mijloacele necesare, în timp ce omul evaluează imediat situația și se eliberează.”
Deosebim deci, ca și Blavatsky:
În acest mod trebuie defalcată crucea existenței cosmice.
Sensul propriu-zis al crucii se află mult mai profund. Legendele antice sunt imagini scoase din asemenea profunzimi. Prin aceste legende, sufletului omenesc i s-a făcut un mare serviciu, cât timp, înainte, omul putea înțelege la nivelul sentimentelor adevărurile legendelor. De exemplu, legenda Sfinxului [Nota 22]. Sfinxul punea spre dezlegare ghicitoarea: Dimineața merge în patru labe, la prânz în două, iar seara în trei. Ce este acesta? – Este omul! Mai întâi, în dimineața Pământului, omul mergea în patru picioare, în starea sa de animal. Membrele anterioare erau pe atunci și organe de locomoție. Ulterior el s-a îndreptat. Membrele s-au separat în două, iar organele s-au specializat în organe fizic-senzoriale și organe spirituale. El a mers atunci în două picioare. În viitorul îndepărtat organele inferioare și mâna dreaptă vor dispărea, vor fi eliminate. Rămân doar mâna stângă și floarea de lotus cu două petale (și inima – v. confer. 4, p. 42 – n. tr.). Atunci va merge în trei picioare. Din acest motiv șchioapătă și Vulcan. [Nota 23]. Picioarele sale sunt înțelese în involuție, ele încetează să mai fie ceva. La sfârșitul evoluției, în starea Vulcan de metamorfoză a Pământului, omul va fi ființa trimembrată, pe care o indică legenda ca ideal.
