Diferitele reîncarnări ale individualității omenești sunt un fel de pendulare încoace și încolo, până ce se instaurează o liniște ritmică, iar partea mai elevată a omului găsește în fizic o expresie adecvată, un instrument potrivit. Soarele, Luna și Pământul au poziția pe care o au acum aproximativ din vremea din care există reîncarnările omului. Noi trebuie să înțelegem că omul aparține marelui organism cosmic. În perioadele în care în viața omenirii intervin schimbări majore, se întâmplă și în Cosmos schimbări puternice. Mai înainte, până să fi existat reîncarnările, Soarele, Luna și Pământul nu erau separate, ca acum. Kant și Laplace au observat ceva doar dinspre planul fizic, și în acest sens teoria lor este foarte justă. Ei însă nu cunoșteau legătura cu forțele spirituale. Când din nebuloasa de foc originară au luat ființă Soarele, Luna și Pământul ca entități separate, a început și omul să se încarneze. Când încarnările omului vor înceta din nou să se producă, Soarele va fi iarăși unit cu Pământul. În mare, ca și în mic, trebuie să luăm în considerare aceste legături ale omului cu Universul.
Veți fi auzit adesea că omul se reîncarnează de obicei după o perioadă de aproximativ două mii de ani. Se poate verifica cu aproximație când au fost încarnați anterior oamenii care trăiesc în prezent. De regulă, sufletele care sunt încarnate în prezent le găsim în jurul anilor 300-400 după nașterea lui Christos. Pe lângă acestea se găsesc altele, încarnate în diferite epoci, unele anterior, altele ulterior. Dar există o cale de a stabili încarnările, care conduce mai sigur la țel. Putem spune: Dacă oamenii care mor astăzi ar reveni în scurt timp, ei ar întâlni aproape aceleași condiții ca acum. Omul însă trebuie să învețe cât mai multe lucruri pe Pământ. Aceasta poate avea loc doar dacă în următoarea încarnare găsește ceva nou, care să fie substanțial diferit față de condițiile anterioare.
Să ne transpunem puțin în trecut, în perioada dintre anii 600 și 800 înainte de Christos, aceasta fiind aproximativ epoca în care au fost scrise Iliada și Odiseea. La popoarele avansate din acea epocă existau condiții de viață cu totul diferite față de cele de acum. Ai fi uimit, de exemplu, să vezi cu ce instrumente ridicole se mânca. Pe atunci oamenii nu învățau nici să scrie. Marile epopei erau transmise oral. Dacă un om din acea vreme se reîncarnează astăzi, el trebuie ca de copil să învețe cu totul alte lucruri decât se învățau atunci. În prezent un copil trebuie să învețe să scrie. Curentul culturii a avansat între timp. Trebuie deosebit curentul culturii de evoluția sufletului individual. Ca și copil trebuie să recuperezi, să ajungi din urmă cultura, și din acest motiv trebuie să renaștem mereu ca și copii.
Acum trebuie să ne întrebăm: Cum se face că pe Pământ apar condiții atât de radical diferite? – Aceasta are legătură cu precesia punctului vernal al Soarelui. Aproximativ la anul 800 înainte de Christos Soarele începea să răsară primăvara în Constelația Berbecului, a Mielului. În fiecare an el avansează puțin cu acest punct vernal. Din această cauză condițiile de pe Pământ se modifică mereu câte puțin. În anul 800 înainte de Christos, Soarele se afla în Constelația Berbecului. Mai înainte el se găsea în Constelația Taurului, și mai înainte în cea a Gemenilor, și și mai înainte în Constelația Racului. În prezent el răsare deja de câteva sute de ani în Constelația Peștilor. În continuare va urma Vărsătorul. De avansarea Soarelui de la o constelație la alta depinde și progresia culturilor.
În epoca în care Soarele se afla în Constelația Racului, cultura veche a Vedelor indiene, cultura Rishis-ilor, atingea punctul ei culminant. Rishis, aceste ființe pe atunci pe jumătate zei, i-au instruit pe oameni. Cultura atlanteană dispăruse; a intervenit un nou curs. În ocultism acesta se numește „vârtej”. De aceea se și pune pentru acest semn zodiacal, în care a stat Soarele la acea vreme, semnul racului:
Racul înseamnă un nou curs, un turbion.
A doua cultură stă sub semnul Constelației Gemenilor. Pe atunci se înțelegea natura geamănă, bivalentă a lumii, Ormuzd și Ahriman, Binele și Răul. De aceea și vorbesc persanii despre gemeni.
A treia cultură este cultura sumerienilor din Asia de Sud-Vest și a vechilor egipteni. Lor le corespunde Constelația Taurului. De aceea este venerat în Asia taurul și în Egipt boul Apis. Limba sumeriană era pe atunci, în Babilon, Asiria și așa mai departe, limba înțelepciunii. Apoi Taurul a ajuns să decadă și a apărut Berbecul. Primul indiciu al acestui fapt este legenda despre Lâna de aur.
A patra cultură este cea a Berbecului sau Mielului; Christos stă în semnul Berbecului sau Mielului, de aceea el se numește Mielul lui Dumnezeu.
A urmat a cincea cultură, cultura exterior-materială, în Constelația Peștilor. Aceasta s-a dezvoltat în principal începând din secolul al XII-lea și a cunoscut apogeul în jurul anului 1800. Aceasta este cultura celei de-a cincea subrase, cea a prezentului.
În Constelația Vărsătorului se va vesti în viitor noul creștinism. „Vărsător” este și cel care îl va aduce, care a și fost deja aici: Ioan Botezătorul. El îi va premerge și în viitor lui Christos după ce a șasea subrasă, subrasa spirituală, va fi fondată. Mișcarea teosofică vrea să fie pregătirea acelui moment.
În Noul Testament, expresia „pe munte” este utilizată în diferite ocazii. „Pe munte” înseamnă: în Misteriu, în interior, în intimitate. – Nici predica de pe Munte nu trebuie considerată o predică adresată poporului, ci o povățuire a apostolilor în intimitate. Schimbarea la față pe munte trebuie înțeleasă și ea în acest sens. Iisus a mers cu cei trei apostoli, Petru, Iacob și Ioan pe munte. Aceasta se cheamă că apostolii au fost răpiți, erau cufundați în extaz; atunci, lângă Iisus a apărut Moise și Ilie. Pentru un moment spațiul și timpul au fost suprimate; ei se aflau cu conștiența pe planul mental. Au apărut atunci Moise și Ilie, care nu mai erau prezenți pe planul fizic. Ca apariție efectivă ei aveau în fața lor aceasta: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”. Calea = Ilie, adevărul = Moise, viața = Christos. Aceasta le-a apărut aici apostolilor în formă ființială. Iisus le-a și spus odată lor: „Ilie a reapărut [Nota 46]; Ioan era Ilie, numai că el nu a fost recunoscut.” – Dar el a spus în continuare: „Să nu spuneți la nimeni, până ce eu nu apar din nou.” – Creștinismul a trebuit, timp de două mii de ani, să nu propovăduiască reîncarnarea. Nu dintr-o voință arbitrară a cuiva oamenii nu trebuiau să știe nimic despre aceasta, ci dintr-un motiv pedagogic. În Evanghelia după Ioan se arată acest lucru prin minunea de la nunta din Cana Galileei, unde apa a fost transformată în vin. În vechile Misterii se oferea doar apă, în Misteriile creștine se dă însă vin. Căci prin consumul de vin preoțimea trebuia să uite știința despre reîncarnare. Consumul de vin nu poate duce la o cunoaștere adevărată a lui Manas, Buddhi, Atma. El nu poate ajuta la înțelegerea principiului reîncarnării. Prin revenire, Christos are în vedere reapariția lui în a șasea subrasă, unde el va fi vestit de către „Vărsător”. Teosofia explică în mod real testamentul creștinismului și pregătește în avans acest eveniment.
De fiecare dată când Soarele avansează de la un semn zodiacal la altul, în cultură se petrec schimbări radicale. Între aceste momente se scurge un interval de timp de aproximativ două mii șase sute de ani [Nota 47]. Dacă luăm momentul când Soarele a intrat în semnul Berbecului sau Mielului, aproximativ anul 800 înainte de Christos, și anul 1800 după Christos, avem două mii șase sute de ani. Aproximativ în jurul anului 1800 noi am intrat în semnul Peștilor. Prin aceasta cultura materială a atins maximul. Ea s-a pregătit în Evul Mediu, acum a început din nou să scadă. În jurul anului 4400 omenirea intră în semnul Vărsătorului, semnul culturii spirituale. Acesta însă se pregătește deja dinainte.
Odată cu constelația se modifică deci și condițiile pământești. Prin avansarea de la o constelație la alta apar și condiții noi, astfel încât nașterea din nou are un sens. Omul se naște din nou aproximativ după fiecare două mii șase sute de ani. Experiențele însă pe care le face ca bărbat și ca femeie sunt atât de fundamental diferite, încât se consideră două astfel de încarnări, ca bărbat și ca femeie, drept una. Între două încarnări succesive, ca bărbat și ca femeie, se scurg aproximativ o mie trei sute de ani și două mii șase sute de ani între astfel de încarnări duble, considerând pe cele două drept una. Omul este doar după trupul fizic bărbat sau femeie. În timp ce corpul fizic este femeiesc, corpul eteric este bărbătesc. Omul poartă în sine genul opus drept corp eteric. Așadar, bărbatul este din punct de vedere eteric feminin, femeia este din punct de vedere eteric masculină. Femeia fizică are de aceea și multe însușiri masculine ascunse, încarnarea fizică există doar din punct de vedere exoteric. Astfel, pe parcursul unei zodii omul se reîncarnează o dată ca bărbat și o dată ca femeie. De aceea Meister [Nota 48] i-a și spus lui Sinnett [Nota 49] că omul, în cadrul unei subrase, se încarnează de aproximativ două ori. Din punct de vedere ocult, cele două încarnări se consideră una. Trebuie să vină un timp în care femeia se va apropia realmente de cultura masculină. În mișcarea feministă actuală putem recunoaște pregătirea pentru o mișcare feministă viitoare cu totul diferită. Bisexualitatea va fi cândva în viitor complet depășită.
Faptul că teoria reîncarnării a fost timp de aproximativ două mii de ani complet reprimată, a avut un motiv serios. Omul trebuia să cunoască și să prețuiască importanța unei vieți. Orice sclav în Egiptul antic era convins că va reveni, că odată el va fi stăpân în loc de sclav, dar că pentru asta va trebui să stingă Karma. De aceea pentru el o viață anume nu era atât de importantă. Oamenii au trebuit însă să învețe să dobândească un teren sigur sub picioare, din care cauză a trebuit pe durata unei încarnări, doctrina reîncarnării să rămână ascunsă. Tocmai de aceea Christos a interzis a se spune ceva despre reîncarnare. Însă de la anul 800 înainte de Christos și până în jurul anului 1800 după Christos s-a scurs un interval de timp în care aproape toți oamenii au trecut printr-o încarnare, fără ca ei să știe ceva despre reîncarnare. Marii Maeștri [Nota 50] au sarcina de a nu propovădui mereu la fel întreaga înțelepciune, ci doar ceea ce oamenii au nevoie. Lipsa conștienței reîncarnării a căpătat în această perioadă o expresie poetică în Divina Comedie a lui Dante. În esoterismul monahal a fost însă ocazional făcută cunoscută și învățată. Trapiștii [Nota 51] trebuie să tacă în timpul unei încarnări, pentru ca în următoarea să devină buni oratori. Ei erau în mod intenționat educați în acest mod spre a deveni buni oratori, căci biserica poate avea nevoie de aceștia. Când Sfântul Augustin a elaborat doctrina predestinării [Nota 52], el a fost extrem de consecvent. Deoarece în epoca materialismului nu trebuia făcută cunoscută doctrina reîncarnării, a trebuit să apară doctrina predestinării a Sf. Augustin. Doar în acest mod au putut fi explicate diferitele raporturi dintre oameni.
Cu acesta are legătură de asemenea nuanța profund materialistă a creștinismului [tradițional], care constă în aceea că s-a făcut dependentă de lumea de dincolo și de o singură existență fizică. Această învățătură materialistă a creștinismului a atras oarecum anumite consecințe. Astăzi nu mai există absolut deloc conștiența celeilalte lumi. Social-democrația este ultima consecință a creștinismului tradițional. Acum însă trebuie să vină un nou impuls în lume. După ce un ciclu ia sfârșit se produce un impact de o nouă factură. Creștinismul a ușurat sarcina epocii materialiste, ce se contura din ce în ce mai mult la orizont. Pentru a instaura cultura materialistă a fost nevoie ca oamenii să aibă, timp de o mie trei sute de ani, o învățătură precum aceea oferită de creștinism, prin care omul face dependentă întreaga eternitate de o singură viață pământească. Burghezia de la oraș a fost apoi fondatoarea propriu-zisă a epocii materialiste. Spiritualul a trebuit să fie trădat de către latura pur materială deja de pe vremea lui Christos. Iuda Iscarioteanul a trebuit să-l trădeze pe Christos. Se poate însă spune și că dacă Iuda nu ar fi existat, nu ar fi existat nici creștinismul. Iuda este primul care se agață de ban, adică de cultura materială. În Iuda se încarnează întreaga cultură materială. Această epocă materialistă a întunecat și umbrit spiritualul. Christos devine prin moartea sa Mântuitorul epocii materialiste.
