Astăzi vom încerca să ilustrăm și să ne clarificăm felul cum acționează Karma, cum se comportă ea în așa-zisele trei lumi. Celelalte lumi, în afara acestora trei, intră prea puțin în discuție în ce privește evoluția omenirii, unde în schimb sunt active lumile fizică, astrală și mentală. În timpul zilei, în starea de veghe, noi ne aflăm în lumea fizică; aici, sub un anumit raport, noi avem în față lumea fizică pură. Nu trebuie decât să ne îndreptăm simțurile în afară, pentru a avea lumea fizică pură în fața noastră. În clipa însă când noi privim cu interes lumea fizică, când ne îndreptăm spre ea cu simțirea noastră, cu sentimentele noastre, suntem deja parțial în lumea astrală și doar parțial cu adevărat în lumea fizică. În viața omenească există doar începuturile pentru o viață pură în lumea fizică; de exemplu, când privești în mod pur contemplativ o operă de artă, fără să vrei să o posezi. O astfel de privire a unei opere de artă este un act sufletesc important, atunci când, uitând de tine, lucrezi în acest sens ca la orice problemă pur mental. Această viață exclusiv în lumea fizică, în care uiți de tine, se întâlnește foarte rar. Omul privește doar foarte rar natura într-o contemplare pură, căci în această contemplare el mai are tot felul de trăiri sufletești. Cu toate acestea, viața dezinteresată în natura fizică este lucrul cel mai important, căci doar în felul acesta omul ajunge la conștiența de sine; în toate celelalte lumi omul obișnuit se află în prezent într-o lume a inconștientului.
În lumea fizică omul este nu numai conștient de sine, el poate deveni în ea și altruist, dezinteresat. Conștiența sa de zi nu este însă, deocamdată dezinteresată, dacă nu ajunge să se uite pe sine. Ceea ce-l împiedică să facă aceasta nu este lumea fizică, ci interferența lumii astrale și a lumii mentale. Dacă însă se uită pe sine, atunci particularul dispare și omul găsește Sinea sa răspândită afară, în prezent însă, omul își poate forma această conștiență de sine lipsită de particular doar în viața fizică. Conștiența de sine noi o numim Eu. Omul poate deveni conștient de sine doar pe baza mediului înconjurător. El poate deveni conștient de sine într-o lume, doar dacă își dobândește simțuri pentru respectiva lume. În prezent el are simțuri doar pentru lumea fizică, însă celelalte lumi se amestecă tot timpul în conștiența de sine și o tulbură. Când se amestecă sentimentele, interferează lumea astrală; când omul gândește, în conștiență interferează lumea mentală.
La majoritatea oamenilor, gândurile nu sunt altceva decât reflectări ale mediului înconjurător. Doar în foarte puține cazuri omul are gânduri care să nu fie legate de ambientul său. Omul are astfel de gânduri superioare doar dacă i s-au trezit simțurile pentru lumea mentală, astfel încât el nu numai că gândește gândurile, ci le și vede în jurul său ca ființe. El are atunci conștiența de sine a lumii mentale, așa cum o are Chela, inițiatul. Când omul încearcă să elimine din jurul său mai întâi lumea fizică, apoi instinctele, pasiunile, emoțiile și afectele sufletești, la majoritatea oamenilor nu le mai rămâne nici un gând. Să încercăm să ne reprezentăm tot ceea ce are o influență asupra omului trăitor în spațiu și timp. Să încercăm să evocăm în fața sufletului tot ceea ce este legat de locul și de timpul în care trăim. Tot ceea ce dezvoltă continuu sufletul drept gânduri este dependent de spațiu și timp. Toate acestea au o valoare trecătoare. Pentru ca omul să ajungă treptat să dezvolte simțuri devachanice, trebuie să învețe să treacă de la simpla reflectare a senzorialului la viețuirea unui conținut de gânduri veșnic. O frază precum aceea din Lumină pe cale: „Înainte ca ochiul să poată vedea, el trebuie să se dezobișnuiască să mai verse lacrimi”, este valabilă în toate timpurile și în toate locurile. Când lăsăm să trăiască în noi o astfel de frază, atunci în noi trăiește ceva aflat dincolo de spațiu și timp. Acesta este un mijloc, o forță, care face să se trezească treptat în suflet simțurile devachanice și simțurile pentru veșnicul din lume.
În felul acesta se realizează participarea omului la cele trei lumi. Omul ajunge însă în această postură abia treptat. El nu a fost întotdeauna în lumea fizică, el a devenit abia treptat fizic, abia treptat a dobândit simțurile fizice. Mai înainte el se afla pe planurile superioare. În lumea fizică el a coborât din planul astral, iar anterior din planul mental. Pe acesta îl împărțim în două subdiviziuni, planul mental inferior sau planul Rupa, unde totul este deja diferențiat, și planul mental superior sau planul Arupa, unde totul este încă nediferențiat, în stadiul de sămânță. Omul a coborât din planul Arupa în planul fizic trecând prin planurile Rupa și astral. Omul a devenit conștient de sine abia pe planul fizic. Pe planul astral el nu este încă conștient de sine, iar pe planurile Rupa și Arupa cu atât mai puțin. Pe planul fizic omului i-au ieșit pentru prima dată în întâmpinare obiecte din afară, din mediul ambiant nemijlocit. În general, când unei ființe îi ies înainte obiecte din exterior, s-a făcut primul pas spre conștiența de sine. Pe planurile superioare viața era încă complet limitată la interior. Când omul trăia pe planul astral, pentru el exista doar o realitate, care urca în el doar din viața interioară proprie. El avea acolo o conștiență de imagini autentică. Chiar dacă acestea erau însuflețite, ele erau în realitate doar niște imagini ce urcau în interiorul său. Visele din ziua de azi sunt o slabă ilustrare a ceea ce a mai rămas de atunci. Dacă, de exemplu, un om astral și-ar fi apropiat de el, să zicem, sare, sarea ar fi acționat atunci asupra lui inconștient și în el ar fi urcat o imagine de la ea. În interiorul lui ar fi urcat o imagine a gustului de sare. Dacă el s-ar fi îndreptat spre un om care i-ar fi fost simpatic, el nu l-ar fi văzut din afară, ci în el ar fi urcat un sentiment de simpatie. Această viață în astral era o viață de trăire totală în individual și particular. Abia pe planul fizic omul poate renunța la ceea ce are particular, atunci când percepe obiecte prin intermediul organelor de simț, când se contopește cu mediul ambiant, cu Non-Eul. În aceasta constă și importanța planului fizic. Dacă omul nu ar fi cunoscut planul fizic, el nu ar fi ajuns niciodată să renunțe la ceea ce are particular și să-și îndrepte simțurile spre exterior. Aici începe realmente munca de renunțare la sine, de deșteptare a altruismului. Tot ceea ce este în afara contemplării pure a lucrurilor fizice exterioare aparține încă de Ego. Trebuie să ne obișnuim ca și pe planurile superioare să trăim altruist, așa cum se întâmplă pe planul fizic, chiar dacă până acum aceasta s-a făcut doar într-o foarte mică măsură. Obiectele planului fizic îl silesc pe om să devină altruist și să ofere obiectului, care nu este „Eu”, ceva. În privința dorințelor, a ceea ce se află în suflet, omul se orientează încă după poftele sale. Pe planul fizic el trebuie să învețe să renunțe la dorințe, trebuie să-și depersonalizeze dorințele. Aceasta este prima treaptă.
Următoarea treaptă este să nu se mai îndrepte spre propriile dorințe, ci spre acelea care vin din exterior. Dacă în continuare omul, în mod conștient și din proprie voință, nu se mai îndreaptă spre gânduri care urcă în el, ci se dăruiește conștient gândurilor străine, atunci el se avântă spre planul devachanic.
De aceea, noi trebuie să căutăm în lumile superioare ceva aflat în afara noastră și să ne dăruim lui, așa cum o facem în lumea fizică față de obiecte. Așa trebuie privite dorințele inițiaților. Discipolul ocult face cunoștință cu dorințele care sunt juste pentru omenire și se orientează spre ele, așa cum, constrâns din exterior, se îndreaptă spre obiectele senzoriale. Cultura și educarea dorințelor ne conduc pe planul astral.
Dacă apoi devenim altruiști și în gânduri și lăsăm să ne străbată sufletul gândurile veșnice ale maeștrilor înțelepciunii – prin concentrare și meditație asupra gândurilor maeștrilor – atunci vom percepe și gândurile mediului ambiant. Discipolul ocult poate deveni un maestru deja pe planul astral; pe planul mental acest lucru îl pot face doar maeștrii superiori.
Omul stă în fața noastră mai întâi ca natură fizică. El trăiește simultan și în lumile astrală și mentală, însă nu are conștiență de sine decât în lumea fizică. El trebuie să străbată în lung și-n lat întreaga lume fizică, până ce își va îmbiba întreaga conștiență de sine cu tot ceea ce îl poate învăța lumea fizică. Aici omul își spune lui însuși: Eu – El leagă Eul său cu lucrurile din jurul său, el învață să-l extindă prin contemplare, Eul se revarsă în afară și devine una cu obiectele, pe care le-a înțeles cu totul și cu totul. Dacă am înțelege întreaga lume fizică, atunci deja nu mai avem nevoie de ea; am avea-o în noi. Omul are însă acum în sine doar o parte din lumea fizică. Omul născut ca lemurian în prima sa încarnare, care abia începe să-și îndrepte Eul spre lumea fizică, nu știe încă prea multe despre ea. La ultima sa încarnare omul trebuie să-și fi unit întreaga lume fizică cu Eul său.
Omul este lăsat în lumea fizică în seama lui însuși, aici nu-l mai conduce nimeni, aici el este într-adevăr părăsit de Dumnezeu. Când el a ieșit din lumea astrală, zeii l-au părăsit. El a trebuit să învețe în lumea fizică să devină propriul lui stăpân. De aceea el nu poate trăi aici decât așa cum trăiește de fapt: pendulând încoace și încolo între eroare și adevăr. El trebuie să bâjbâie și să-și găsească singur drumul său. Acum el bâjbâie în mare parte în întuneric. Privirea sa este aici îndreptată spre afară, el este liber între lucruri, însă este și expus erorii. Pe planul astral omul nu avea o astfel de libertate; acolo el era zorit și mânat de la spate de puterile spirituale. El atârna acolo de sforile zeilor ca un fel de marionetă; acolo ei trebuiau încă să-l conducă. Zeii trăiesc și azi în om, în măsura în care el este încă o ființă sufletească. Aici libertatea și nelibertatea sunt încă puternic amestecate. Dorințele se schimbă continuu. Această tălăzuire în sus și în jos a dorințelor vine din interior. Aceștia sunt zeii care acționează în om.
Pe planul Rupa al lumii mentale omul este și mai puțin liber, iar pe planul Arupa al lumii mentale superioare cu atât mai neliber. Omul devine treptat liber pe planul fizic, cu cât a devenit prin cunoaștere mai puțin capabil de a greși.
În măsura în care aprofundăm și cunoaștem planul fizic, dobândim capacitatea de a ridica pe planul Arupa cele învățate în lumea fizică. Planul Arupa este în sine amorf, capătă însă forme prin viața omenească. Omul adună lecții pe planul fizic, pe care le duce, ca forme consolidate în suflet, pe planul Arupa. Din acest motiv, în Misteriile grecești sufletul era numit o albină, planul Arupa stup de albine, iar Pământul fizic câmp de flori. Aceasta se preda în Misteriile grecești.
Ce a împins apoi sufletul în jos, pe planul fizic? A fost dorința, pofta; nu ajungem altfel pe un plan inferior, decât prin dorință, înainte sufletul odihnea în lumea astrală; lumea astrală este lumea dorințelor. Tot ceea ce zeii au implantat în om în lumea astrală era lumea dorințelor, nimic altceva. Lucrul cel mai pregnant la aceste ființe prelemuriene era dorința după fizic. Omul era atunci foarte avid după fizic; avea în el o poftă oarbă, inconștientă după fizic. Această poftă nestăpânită poate fi potolită doar printr-o satisfacere a ei. Prin reprezentările, prin cunoștințele dobândite, prin ceea ce a acumulat drept cunoștințe de la planul fizic, această poftă nestăvilită după fizic scade.
După moarte sufletul urcă în planul astral, iar de acolo în planurile Rupa și Arupa. Tot ceea ce el a dobândit, îl depune acolo. Ceea ce nu a reușit încă să ia din lumea fizică, ceea ce nu a fost încă cunoscut, el îl împinge din nou în jos, fapt ce produce dorința puternică după noi încarnări. Durata de ședere a lui pe planul Arupa este în funcție de cât a dobândit omul pe planul fizic. La sălbatic acest timp este foarte scurt, din care cauză la el are loc doar o licărire de o clipă pe planul Arupa. Apoi el coboară din nou în lumea fizică. Cine a învățat aici, în lumea fizică, tot ce era de învățat, nu mai are nevoie să plece din planul Arupa, nu mai are nevoie să se întoarcă în planul fizic, căci el și-a făcut datoria în lumea fizică.
Astăzi omul este încă, conform ființei sale astrale, pe jumătate aparținător lumii astrale. Pe jumătate, pielea astralului este străpunsă și el percepe lumea fizicului prin simțuri. Dacă a ajuns să trăiască pe planul astral ca pe planul fizic în prezent, să învețe să facă acolo observații în mod asemănător, atunci el duce și percepțiile planului astral sus, pe planul Arupa. Ceea ce el duce acolo sus din planul astral, curge apoi mai sus de planul Arupa, pe planul imediat superior, planul Buddhi. De asemenea, ceea ce el ajunge să cunoască astăzi pe planul Rupa prin meditație și concentrare, îl ia cu el pe planul Arupa și îl transmite de acolo planurilor și mai înalte.
Ceea ce în om este astral este pe jumătate deschis spre lumea fizică și jumătate spre lumile superioare. Acolo unde este deschis spre lumea fizică se lasă determinat de percepțiile lumii senzoriale. Dinspre cealaltă latură este determinat de sus. La fel este și cu corpul său mental. Acesta este de asemenea determinat parțial din afară, parțial dinspre lumea interioară, prin zei, Devas. Pentru că se întâmplă așa, omul trebuie să viseze și să doarmă.
Acum putem înțelege și natura somnului și a visării. A visa, înseamnă să te îndrepți către forțele interioare ale Devas-ilor. Omul visează aproape toată noaptea, numai că nu își amintește despre asta. În timpul somnului, corpul mental este determinat continuu de către Devas. Omul nu are încă o conștiență de sine pe planurile mai înalte, de aceea el nu este conștient de sine în somn, începe să devină conștient pe planul astral. În somnul profund el se află pe planul mental. Aici el nu este încă deloc conștient de sine. Omul este treaz doar pe planul fizic. Aici Eul este prezent, se poate dezvolta și trăi plenar. Eul astral nu se poate manifesta încă deplin pe planul fizic, din care cauză, pentru moment, trebuie să iasă în afara omului. Omul trebuie să doarmă pentru ca Eul să poată ieși în afară. Stările de visare și de somn sunt doar repetări ale evoluției anterioare. Pe planul astral omul a visat; pe planul mental el a dormit. Aceste stări el le repetă astăzi în fiecare noapte. Abia când și-a dobândit simțuri și pentru celelalte planuri, el nu mai visează și nu mai doarme, ci percepe acolo realități. Discipolul ocult învață să perceapă astfel de realități pe planul astral. El are atunci în jurul său o realitate. Cel care se dezvoltă și mai mult, are și în somnul profund o realitate în jurul său. Atunci intervine continuitatea conștienței.
Dacă am înțeles tot acest șir de noțiuni fine, putem înțelege și de ce omul, dacă a fost pe planurile superioare, coboară din nou pe Pământ. Ceea ce el nu știe încă, ceea ce nu a cunoscut încă, ceea ce buddhiștii numesc Avidya, neștiință, aceasta îl împinge pe om înapoi în existența fizică. Avidya este prima dintre forțele karmice. Conform învățăturilor buddhiste, există douăsprezece forțe karmice care îl împing pe om în jos. Toate la un loc se numesc Nidanas [Nota 62]. Când omul coboară treptat în jos, se arată cum intervin efectele karmice. Avidya este primul efect. Este polul opus aceluia, că omul coboară pe planul fizic. Faptul că omul pășește pe planul fizic și se unește acolo cu ceva, aceasta provoacă o reacțiune. O acțiune provoacă întotdeauna o reacțiune. Toate lucrurile pe care omul le săvârșește în lumea fizică provoacă și o reacțiune și ele se repercutează drept Karma. Acțiunea și reacțiunea constituie tehnica, mecanismul Karmei.
