Când este vorba de corpul fizic, cei mai mulți au o reprezentare foarte neclară și confuză despre ce este propriu-zis corpul fizic. De fapt, noi nu avem un simplu corp fizic, ci o combinație a corpului fizic cu forțele superioare. Fizic este și o bucată de cristal de stâncă. Însă acesta este ceva de natură cu totul diferită de ochiul sau inima omenească, deși și ele sunt totuși fizice. Ochiul și inima sunt părți ale corpului fizic, însă sunt combinate cu componentele superioare ale omului, și prin aceasta se obține o acțiune cu totul diferită în fizic decât în restul planului fizic. Oxigen și hidrogen avem și în apă, dar în aceasta ele arată cu totul altfel decât le vedem sau sunt fiecare în sine. Aici ele ne întâmpină cu totul altfel. În apă avem un amestec din cele două elemente. Ceea ce ne întâmpină în corpul fizic al omului este de asemenea un amestec de fizic cu corpurile eteric și astral.
Ochiul fizic omenesc este asemănător unei camere fotografice, căci, la fel ca în cameră, în ochi se formează o imagine a lumii înconjurătoare. Dacă acum la ochiul fizic facem abstracție de tot ceea ce nu se formează în cameră, abia atunci avem specificul ochiului fizic. Tot așa la corpul fizic în ansamblu, trebuie să facem abstracție de tot ceea ce nu este pur fizic, și abia atunci avem ceea ce în ocultism se cheamă corp fizic. Acesta nu poate trăi, nu poate gândi, nu poate simți nemijlocit. Fără mădularele superioare, acesta ar fi un automat extrem de complicat, foarte înțelept organizat, un aparat pur fizic. Un astfel de aparat, el singur, a existat doar pe treapta Saturn a existenței omenești. Pe atunci ochii nu erau altceva decât niște mici camere. Ceea ce se schița, ceea ce se forma în el ca imagine din lumea înconjurătoare, ajungea la conștiența unei entități Deva. La mijlocul ciclului saturnian, așa-numiții Asuras (Arhaii) au devenit apți să utilizeze aparatul. Aceștia se aflau atunci pe treapta umanității. Ei au utilizat acest automat și imaginile ce se formau în el. Ei înșiși nu se aflau în acesta, ci în afara lui și doar utilizau imaginile; este ceva asemănător cu ceea ce facem noi când ne slujim de aparatul fotografic pentru a înregistra imaginile unui peisaj. Corpul fizic al omului era deci pe atunci o construcție arhitectonică a unui aparat fizic manevrat din afară. Aceasta este prima treaptă a existenței omenești.
A doua treaptă de dezvoltare a fost o muncă continuă de înzestrare a acestui aparat fizic cu corpul eteric. El a devenit astfel un organism viu. Acest lucru s-a exprimat de asemenea în configurația corpului. Automatul era construit dintr-o masă relativ compactă, nediferențiată, asemănătoare unei mase gelatinoase, sau a unui cristal moale [Nota 63]. În al doilea ciclu, în existența solară, automatul fizic a fost întrețesut de corpul eteric. În acest ciclu solar a luat naștere și plexul solar, numit astfel după corpul cosmic cu același nume, deoarece este un adevărat organ, astăzi nemaiexistând din el decât niște rudimente. Înăuntru, în aparatul fizic, se inserează un sistem nervos. Ceva asemănător mai există încă la plante. Aceasta este treapta a doua.
Aceste trepte nu sunt însă definitivate; evoluția merge în mod gradual mai departe. Plexul solar este un astfel de agent, activ încă și astăzi la animalele care nu dezvoltă măduva spinării. Toate animalele nevertebrate sunt vestigii ale unor trepte anterioare, pregătitoare pentru ceea ce a urmat. Omul a scos afară din el animalele vertebrate abia pe Pământ. Mai înainte omul avea încă aproximativ aceeași organizare precum racul din ziua de astăzi. Omul a depășit acea treaptă străveche, în timp ce racul a rămas pe loc. Surprinzător este însă că întreg interiorul racului se aseamănă întrucâtva cu creierul omenesc. Există realmente o asemănare între conformația interioară a racului și creierul omenesc. Racul, ca și creierul omenesc, este închis într-o carapace dură. După ce omul a dezvoltat o măduvă a spinării și a metamorfozat vertebrele superioare [în craniu – n.tr.], a lepădat carapacea dură. Racul nu a evoluat mai departe. El s-a adaptat la mediul exterior printr-o carapace dură, care pentru el este ceea ce pentru om ar trebui să fie un înveliș protector al întregii sale corporalități.
A treia treaptă este cea pe care s-a reorganizat întregul interior de către corpul astral nou inserat. Reorganizarea este legată de dezvoltarea inimii și irigarea cu sânge cald. Inima peștelui s-a oprit la jumătatea drumului [Nota 64]. Inima se dezvoltă proporțional cu creșterea temperaturii interioare a corpului; aceasta nu înseamnă altceva decât pătrunderea astralului în corpuri.
Măduva spinării, împreună cu creierul, este organul Eului. Acesta este înconjurat de învelișul protector triplu al corpurilor astral, eteric și fizic. După ce organul Eului (măduva spinării și creierul) a fost pregătit, Eul se lungește în patul gata făcut, iar măduva spinării și creierul intră, ca organe ale Eului, în slujba lui.
Din aceasta se compune omul quadripartit. Este pătratul pitagoreenilor:
Omul a fost construit astfel quadripartit.
Ceea ce am descris noi acum se numește în ocultism tot vârtej (turbion), ceva exterior ce clădește în interior și se unește cu ceva ce se clădește în interior. Corpurile fizic, eteric și astral l-au construit pe om. Apoi se afirmă punctul Eului, iar acesta începe să construiască dinăuntru spre afară. Acestea sunt cele patru părți ale omului. Astfel, noi găsim în exterior o amprentă a omului quadripartit. Toată evoluția omului, începând de la acest punct al Eului în continuare, este o repetare conștientă a tot ceea ce el a parcurs deja anterior, dar în mod inconștient.
Pentru a recunoaște astăzi că lucrurile stau astfel trebuie mai întâi să cercetăm ce s-a întâmplat atunci când s-a format Eul nostru. În acest caz va trebui să punem concepția noastră, punctul nostru de vedere sub îndrumarea unui anumit organ, să zicem așa. Acest fapt este exprimat extraordinar de spiritual în legenda despre Buddha. În legendă se spune că Buddha a zăbovit sub pomul Buddhi până a ajuns la iluminare, pentru a se ridica la treptele superioare, la Nirvana. Buddha a trebuit pentru aceasta să ajungă sub [lumina – n.tr.] creierului, a organului conștienței. Aceasta înseamnă că drumurile pe care el le-a parcurs înainte inconștient, trebuia să le parcurgă acum din nou conștient. Sub creierul mare este situat, oarecum mai în spatele capului, creierul mic, care are o formă arborescentă. Sub acesta s-a așezat Buddha. Creierul mic este pomul Buddhi. Aceasta arată că ceea ce spun aceste legende profunde este luat din însăși evoluția omului.
Toate lucrurile pe care noi le cunoaștem acum doar prin intermediul anatomiei, erau cunoscute atunci în cu totul alt mod. Cercetătorii oculți cercetau cu ajutorul luminii Kundalini. Discipolul era pregătit pentru aceasta, așa cum este descris în cele ce urmează. El venea la un maestru. Dacă era acceptat de acesta ca un om de încredere, el nu primea ca studiu o învățătură – astăzi lucrurile s-au schimbat, astăzi omul trebuie să meargă pe calea sa folosindu-se de intelect și de noțiuni –, ci maestrul îi spunea cam în felul următor: Tu trebuie în fiecare zi, la început timp de șase săptămâni, să petreci mai multe ore în meditație și să te dărui unei sentențe de înțelepciune veșnică, să te adâncești cu totul în ea. – Astăzi omul nu poate face acest lucru, deoarece viața, cu cultura sa actuală, îi pretinde prea multe sarcini. Pe atunci discipolul medita de la șase până la zece ore zilnic. Acum nu mai este posibil așa ceva, dacă nu se retrage din spațiul cultural. Pe atunci discipolul nu avea nevoie aproape deloc să dedice un timp culturii. El găsea hrana de care avea nevoie afară. El folosea de aceea timpul său pentru meditație, probabil zece ore neîntrerupt. El ajungea astfel foarte repede în situația de a trezi în corp, care pe atunci nu era atât de dens ca acum, lumina Kundalini. Aceasta este pentru interior, ceea ce este lumina solară pentru lumea exterioară. În adevăr, noi nici afară nu vedem obiecte, ci lumină solară reflectată. În clipa în care suntem în stare să luminăm sufletul cu ajutorul luminii Kundalini, sufletul devine la fel de vizibil precum un obiect scăldat în lumina Soarelui. În felul acesta, pentru elevul Yoga se luminează treptat întregul interior al corpului. Toate anatomiile vechi sunt văzute din interior, prin iluminare interioară. Astfel, călugării [indieni], care transpuneau experiențele lor în legende, vorbeau despre ceea ce ei priviseră prin intermediul luminii Kundalini.
Acum trebuie să ne întrebăm, cum se lucrează asupra diverselor părți omenești. Asupra a ceea ce ține de creier și de coloana vertebrală, omul lucrează mai întâi pe planul fizic, prin acțiunea conștientă a Eului omenesc ... (Lipsă în text). Asupra altor părți omul nu are la început nicio influență. De exemplu, el nu are nicio influență asupra circulației sanguine. Astfel de lucruri se obțin abia treptat. Aici colaborează alte spirite, de natura spiritelor Devas, astfel încât toate ființele cu circuit sanguin depind de forțele Devas care reglează circulația sângelui. Corpul astral este străbătut și prelucrat de forțele exterioare Devas. Cele inferioare lucrează la corpul astral. Forțele mai înalte lucrează la corpul eteric, iar alte forțe Devas și mai înalte la corpul fizic, la partea cea mai desăvârșită pe care o are omul. Corpul astral este semnificativ mai puțin evoluat decât corpul fizic. Inima fizică este realmente foarte deșteaptă, însă ceea ce este prost este corpul astral, care furnizează inimii toate toxinele posibile. Cel mai evoluat la om este corpul fizic, mai puțin evoluat este corpul eteric, și și mai puțin evoluat este corpul astral. Ceea ce este chiar la început, un „bebe” al omului, este Eul. Acesta este omul quadripartit, care conține în el Eul, precum templul adăpostește statuia unui zeu.
Întreaga evoluție culturală a omenirii nu este altceva decât o pătrundere treptată a Eului în corpul astral, pe care îl prelucrează și îl perfecționează. Omul intră în viață plin de pofte, instincte și pasiuni. Pe măsură ce învinge aceste instincte, pofte și pasiuni, el introduce Eul în corpul astral. Când a șasea rasă rădăcină, a șasea epocă de cultură se va fi sfârșit, Eul va fi complet înglobat în corpul astral. Până atunci corpul astral va depinde de sprijinul primit de la forțele Devas. Cât timp Eul nu a pătruns întregul corp astral, forțele Devas trebuie să sprijine munca.
A doua evoluție după cea culturală este evoluția discipolului ocult. Acesta introduce Eul până în corpul eteric. Prin munca Eului propriu se degrevează treptat forțele Devas și din corpul eteric. Atunci omul va începe încet, încet, să se poată scruta și singur în interior.
Ne putem întreba acum, ce importanță are corpul astral, de ce are nevoie omul de un corp astral? – El are nevoie de acesta pentru ca, pe calea ocolită a poftelor, să primească imboldul să facă ceea ce altfel nu ar fi făcut: să se angajeze cu forțele sale pe planul fizic. Căci înainte ca omul să poată cunoaște obiectiv pe planul fizic, el trebuie să-și îndrepte dorințele și poftele sale asupra acestuia. Fără acestea el nu ar putea privi lumea în mod obiectiv, nici nu și-ar putea asuma obligații și dezvolta principii morale. Abia treptat, printr-o metamorfozare a lor, poftele se vor transforma în obligații asumate sau idealuri. Acest drum omul a trebuit să-l facă prin intermediul forței mobilizatoare, organizatoare a corpului astral.
Corpul eteric este purtătorul gândurilor. Ceea ce sunt gândurile în interior este eterul din exterior; precum este pofta în interior, este astralul din exterior. Însă materia eterică este radiată în impulsurile astrale abia după ce începe gândirea pură. Cât timp gândurile nu sunt încă pure, jur-împrejurul formei eterice este adunată materie astrală. Așadar, ceea ce numim forme de gânduri, este compus dintr-un nucleu de materie eterică, înconjurat de materie astrală. De-a lungul căilor nervoase merg curenții așa-numitelor gânduri abstracte, care în realitate sunt tot ce poate fi mai concret, căci ele sunt forțe eterice. În general, îndată ce omul începe să gândească, el introduce deja Eul în corpul său eteric. Când omul moare, este clar că corpul fizic nu mai are nimic de-a face cu Eul. După moarte, orice legătură între acesta și Eu este întreruptă. Înainte, comunicarea se făcea indirect, prin celelalte corpuri. Când acestea au dispărut, cadavrul nu mai are absolut nicio legătură spre Eu. Atunci îl preiau forțele Devas exterioare, el este dispersat în lumea fizică înconjurătoare, unde este reorganizat. Cuvântul „a se descompune”, „a putrezi” nu înseamnă doar a pieri, a dispărea, ci a deveni ființa din care a provenit corpul. Acestea ar fi de spus relativ la corpul fizic. Cuvântul olandez „lichaam” nu înseamnă cadavru (Leichnam), ci corp fizic propriu împrăștiat.
Corpul eteric, de asemenea, este în mare în aceeași situație ca și corpul fizic. După moarte este și el preluat de Devas și introdus din nou în circuitul general. Din corpul eteric rămâne însă ceea ce omul însuși a introdus în el, și asta nu se mai dizolvă. Aceasta formează mai târziu, la reîntrupare, un centru, în jurul căruia cristalizează celălalt corp eteric. Această bucățică din corpul eteric rămâne atașată de om. Tot așa, din corpul astral al omului rămâne atât cât a reușit să înglobeze prin efortul propriu. Abia în ultima treime a celei de-a șasea rase originare corpul astral se va păstra, la oamenii normal dezvoltați, integral.
Evoluția începe așadar prin aceea că omul prelucrează conștient corpul astral. Munca discipolului ocult, Chela, merge și mai departe, la a prelucra corpul eteric. Munca lui de Chela se termină dacă după moarte se păstrează întregul corp eteric. Șederea în Devachan este necesară pentru a face posibilă de fiecare dată înnoirea organizării corpului eteric. Mica bucățică de corp eteric pe care omul o duce la început cu sine în Devachan, se poate dezvolta la nivelul unui corp eteric complet, prin faptul că au fost create condițiile pentru aceasta în Devachan.
Aceasta ne face să înțelegem cum stau lucrurile cu șederea în Devachan. Dacă omul se află la începutul evoluției sale și nu a apucat să prelucreze decât foarte puțin din corpul său eteric, va rămâne doar foarte puțin în Devachan. Lipsa bucății de corp eteric va trebui înlocuită de Devas exteriori. Odată cu dezvoltarea sa pe mai departe, el va poposi un timp din ce în ce mai lung în Devachan, durata șederii lui acolo crescând proporțional cu propria dezvoltare. Oamenii mai evoluați uneori se reîncarnează mai devreme, însă din alte motive, de exemplu, fiindcă este nevoie de ei în lume.
Dacă un Chela moare, întregul corp eteric este acolo. Așadar, Chela, pe această treptată, poate renunța la Devachan, tocmai întrucât corpul eteric este complet elaborat. În acest caz survine o reîncorporare după o perioadă foarte scurtă. El așteaptă inițial în lumea astrală ca într-o stație de tranziție, până primește de la maestrul lui o anumită misiune. Apoi el poate reintra în corpul său eteric, pentru a se reîncorpora.
Până a ajunge la acest nivel de evoluție este necesar un al doilea factor, și anume ca lucrurile care nu pot fi dezvoltate chiar în interior, să fie încorporate din afară. Trebuie dată o mână de ajutor din afară. Forțele Devas exterioare îi completează din nou corpul eteric. Planul fizic și Devachanul sunt doi poli opuși. Între ei se află Kamaloka, o stație tranzitorie, o treaptă intermediară, care este datorată faptului că omul este legat de locul în care a depus o muncă. Corpul astral îl conduce pe om pe planul fizic, unde el se îndreaptă spre afară. Poftele prind acolo gustul lucrurilor exterioare. După ce omul a murit, pofta după obiectele exterioare nu încetează imediat, cu toate că el nu mai are organe pentru a intra în legătură cu ele. Pofta arzătoare rămâne, însă organele lipsesc. În Kamaloka omul trebuie să se dezobișnuiască de această dorință după lumea exterioară. De fapt, Kamaloka nu face nicidecum parte din evoluția normală; ea este doar o stare de stingere a dorințelor. Kamaloka intervine întrucât omul nu-și mai poate satisface fizic dorințele sale, deoarece el nu mai are organe pentru lumea fizică.
Dacă omul se sinucide, el și-a identificat Eul cu corpul fizic. De aceea, după moarte, ia naștere o poftă cu atât mai puternică după corpul fizic. El își apare atunci lui însuși ca un copac golit, ca unul care și-a pierdut Eul. El va avea atunci o sete continuă după sine însuși.
Dacă omul a fost omorât cu violență, se află într-o situație asemănătoare. La acest om care a murit de o moarte violentă rămâne, până la momentul la care ar fi murit în mod normal, o stare de căutare a corpului său fizic, a Sinei sale. Această căutare se poate manifesta în reacții dure. La cel care a fost omorât în mod brutal, aceasta provoacă în anumite cazuri o imensă furie împotriva acelora care i-au cauzat moartea. La acesta, lovitura se transformă în contralovitură. Astfel, sufletele rușilor executați din motive politice au luptat, din lumea spirituală, împotriva propriilor compatrioți, de partea japonezilor. Aceasta se întâmpla în războiul ruso-japonez [Nota 65]), însă nu constituie nicidecum o regulă generală.
