Ieri ne-am îndreptat mai întâi atenția asupra unor formațiuni din lumea astrală ce apar sub influența directă a omului. Astăzi ne vom ocupa de niște ființe ale spațiului astral care sunt acolo, mai mult sau mai puțin, locuitori permanenți.
Pentru a înțelege aportul omului la ceea ce se întâmplă în lumea astrală, trebuie să analizăm natura omului care doarme. După cum știm, omul constă din patru componente: corpul fizic, corpul eteric, corpul astral și Eul. Când omul doarme, corpul astral și Eul sunt în afara învelișurilor omenești. Un astfel de om rătăcește, să zicem așa, încoace și încolo prin spațiul astral. De regulă, el nu se îndepărtează prea mult de corpul fizic și de corpul eteric, care rămân lungite în pat. Celelalte două componente ale entității omenești, corpul astral și Eul, se găsesc acum în spațiul astral.
Chiar dacă corpul fizic și corpul eteric rămân aici, pe planul fizic, nu trebuie nicidecum să credem că asupra corpului fizic împreună cu corpul eteric ar avea influență doar niște forțe fizice, și numai unele ființe fizice ar avea acces la ele. Tot ceea ce trăiește drept gânduri și reprezentări dobândește asupra corpului eteric o anumită influență. Când un om doarme, corpul eteric se află aici, pe planul fizic. Când gândim ceva în preajma unui om care doarme, exercităm o influență asupra corpului său eteric; doar că cel care doarme nu află nimic legat de aceasta. În stare de veghe omul este într-atât de preocupat cu lumea exterioară, încât el respinge toate gândurile ce se năpustesc asupra corpului eteric. În timpul nopții însă corpul eteric este singur, fără Eu, și este expus tuturor gândurilor ce roiesc în jur, fără ca omul care doarme să știe ceva de asta. Nici în stare de veghe el nu știe nimic de asta, deoarece corpul astral, care locuiește în corpul eteric, este preocupat cu lumea exterioară. Când omul se află în stare de somn, orice entitate care are forța de a expedia gânduri poate dobândi o influență asupra lui. O astfel de influență asupra lui o pot dobândi individualități superioare, acele individualități pe care noi le numim Maeștri. Ei pot trimite celui care doarme gânduri în corpul eteric. Așadar, omul poate primi în corpul său eteric gânduri înalte, pure de la Maestrul său, dacă Maeștrii vor să se ocupe conștient de asta. Dar pătrund mai întâi în timpul nopții gânduri în corpul eteric, ce roiesc în mediul înconjurător. Dimineața, după ce intră din nou în corpul eteric, omul le află acolo. Există două feluri de vise. Unele iau naștere direct, prin viețuirile din lumea astrală: prin reverberația trăirilor din timpul zilei și unele lucruri din lumea astrală. De regulă, Eul nu viețuiește noaptea în spațiul astral altceva decât lucruri ce au legătură cu viața diurnă. La revenire el poate lua cu sine, sau nu, în viața de trezie, experiențele din lumea astrală. Există însă și în corpul eteric o anume stare de fapt. Ceea ce este găsit aici, este receptat și de către corpul astral, și ne apare apoi tot ca vise. Ceea ce se întâmplă însă cu corpul eteric în timpul nopții este un alt gen de viețuire. Așadar, dimineața, în corpul eteric găsim în primul rând gânduri care s-au apropiat de el din mediul înconjurător, și în al doilea rând gândurile pe care Maeștrii sau alte individualități le-au cufundat în el. Acestea din urmă pot surveni prin faptul că omul meditează. Prin faptul că omul se preocupă în timpul zilei cu gânduri nobile, pure legate de veșnicie, el aduce în corpul său astral înclinații pentru aceste gânduri. Dacă un om nu ar avea înclinații pentru aceste gânduri, ar fi fără folos dacă un Maestru ar vrea să se ocupe cu corpul său eteric. Dacă citești Lumină pe cărare [Nota 86] și meditezi asupra acestei cărți, ajungi să îți pregătești corpul astral, astfel încât atunci când Maestrul ți-a umplut până la refuz corpul eteric cu gânduri mărețe, corpul astral să poată într-adevăr întâlni aceste gânduri. Această relație se numește Raportul omului cu Sinea sa superioară. Procesul interior este realmente unul ca acesta. Sinea superioară a omului nu este ceva ce trăiește în interiorul omului, ci împrejurul lui. Sinea superioară sunt individualitățile dezvoltate superior. Omului trebuie să-i fie clar că Sinea superioară se găsește în afara lui. Dacă el ar căuta-o în el, nu ar găsi-o niciodată. El trebuie să o caute la aceia care au parcurs deja drumul pe care noi vrem să mergem. În noi nu este altceva decât Karma noastră, ceea ce noi am trăit deja în încarnările anterioare. Restul este în afara noastră. Sinea superioară este în jurul nostru. Dacă vrem să ne apropiem de ea pentru viitor, ea trebuie căutată înainte de toate la acele individualități care pot acționa pe timpul nopții asupra corpului nostru eteric. Ea se află în Univers; din această cauză spune vedantistul „Tat tvam asi” = Acesta ești tu! – Dacă prin niște scrieri adecvate, precum Lumină pe cărare sau Evanghelia după Ioan am predispus corpul astral să primească ingrediente înalte și să-i înțeleagă pe Maeștri, se acționează în beneficiul dezvoltării Sinei superioare.
Așadar, în timpul nopții noi găsim în spațiul astral corpurile care dorm sau pe discipoli cu Maeștrii lor, în funcție de cum reușim să păstrăm, printr-o meditație potrivită, legătura cu Maestrul. Acesta este procesul ce se poate derula pe timpul nopții, care ne duce către Maestru. Orice om poate ajunge, printr-o adâncire în scrierile inspirate, să stabilească o astfel de legătură, și prin aceasta să-și dezvolte Sinea superioară. Sinea noastră de peste câteva mii de ani va fi ceea ce este acum Sinea noastră superioară. Pentru a face însă cunoștință cu Sinea superioară, trebuie s-o căutăm acolo unde există deja astăzi, la individualitățile superioare. Aceasta se face prin legătura discipolului cu Maeștrii.
Ceva diferit ce noi putem întâlni în spațiul astral, este magicianul negru cu discipolii săi. Discipolul care vrea să ajungă magician negru trebuie să parcurgă un anumit instructaj. Școlarizarea în magie neagră constă în aceea că omul este obișnuit, sub o anumită îndrumare, să chinuiască animale, să le taie, să le omoare. Acesta este A.B.C.-ul. Când omul chinuie în mod conștient o ființă vie, aceasta are o anumită urmare. Durerea provocată prin aceasta exercită asupra corpului astral omenesc un efect cu totul specific, dacă durerea este provocată în mod conștient. Prin disecarea conștientă făcută într-un anume organ, bine determinat, omul beneficiază de o anumită putere.
Principiul oricărei magii albe este însă acela de a nu permite dobândirea unei puteri fără o dăruire de sine. Dacă o putere se dobândește prin dăruire de sine, atunci ea curge din izvorul de viață general al Universului. Când însă luăm energie de viață de la o ființă anume, noi îi furăm energia ei de viață. Întrucât ea aparținea unei ființe separate, ea întărește și mărește separatismul în omul care și-a însușit-o. Această întărire a separatismului îl face apt să devină discipol al acelor indivizi ce se găsesc într-o luptă cu Maeștrii buni. Căci Pământul nostru este câmpul de luptă a două puteri ce se opun una alteia: dreapta și stânga. Una, puterea albă, cea din dreapta, luptă să spiritualizeze din nou Pământul, după ce acesta a ajuns la un anumit grad de densitate fizică a materiei. Cealaltă putere, cea din stânga, sau puterea neagră, tinde să facă Pământul tot mai dens și mai dens, precum Luna. Pământul nostru ar putea deveni astfel, după un anumit timp, expresia fizică a puterilor bune, sau expresia fizică a puterilor rele. Expresia fizică a puterilor bune devine dacă omul se unește cu spiritele integratoare, dacă își caută Eul în comunitate. Pământul este chemat să se diferențieze fizic și mai mult. Este posibil acum ca diferitele părți să ia fiecare propriul ei drum, ca fiecare parte să-și formeze un Eu. Aceasta este cărarea neagră. Cărarea albă este aceea de a forma o comunitate, de a se forma un Eu general.
Dacă ne vom înșuruba din ce în ce mai mult în noi, dacă ne vom adânci în propriul nostru organism-Eu, dacă vom vrea din ce în ce mai mult pentru noi, vom sfârși toți într-o dezbinare totală. Dacă din contră, ne vom strânge la un loc, astfel încât să ne anime un spirit comunitar, astfel încât între noi, în mijlocul nostru să se formeze un centru, ne vom aduna, ne vom uni cu toții. A fi magician negru înseamnă să dezvolți tot mai mult spiritul separatismului. Anumiți inițiați negri sunt de asemenea pe cale de a-și însuși anumite forțe ale Pământului. Dacă ucenicii lor vor deveni într-atât de puternici încât aceasta să devină posibil, Pământul se va îndrepta spre ruină.
Omul este chemat să se situeze tot mai mult în atmosfera Maeștrilor buni. Așadar, pe planul astral găsim, pe lângă inițiați cu discipolii lor, pe magicianul negru cu discipolii lui. Mai găsim acolo, de asemenea, și oamenii morți de ceva timp, ei fiind acolo cu scopul de a se dezbăra încet, încet de legăturile pe care le-au avut cu Pământul. Trebuie să te dezbari de pofta de a savura plăceri. Savurarea plăcerii este un proces ce are loc în corpul astral, însă ea nu poate fi satisfăcută de corpul astral. Cât timp trăim pe planul fizic, pofta corpului astral poate fi satisfăcută prin instrumentele corpului fizic. După moarte, setea după plăceri continuă să existe, însă instrumentele de satisfacere a lor nu mai există. De tot ceea ce poate fi satisfăcut doar prin intermediul corpului fizic, de toate acestea trebuie să ne dezvățăm. Acest lucru se întâmplă în Kamaloka. Dacă omul s-a dezobișnuit de toate poftele de acest gen, atunci perioada de Kamaloka ia sfârșit și urmează perioada Devachanului.
După ce perioada de Kamaloka a luat sfârșit, poate interveni ceva ce nu este cu totul normal în evoluția omenească. În evoluția omenească normală se întâmplă următoarele: Omul s-a lepădat de poftele, dorințele, instinctele, pasiunile sale și așa mai departe. Acum, din corpul astral se degajă tot ceea ce este natură superioară. În urmă rămâne, ca o piele năpârlită, acel reziduu prin care omul a căutat plăcerea senzorială. Iar după ce omul a părăsit planul Kamaloka, aceste piei omenești astrale decojite plutesc încoace și încolo pe planul astral. Încet, încet ele se descompun, iar când omul revine, majoritatea cojilor astrale sunt complet descompuse. Se poate întâmpla cu mare ușurință ca naturile puternic somnambule, naturile mediumnice să fie chinuite de aceste coji astrale. Aceasta se exprimă chiar și la oamenii slab mediumnici, într-un mod care lor le face o impresie foarte neplăcută. Se poate întâmpla ca omul să aibă chiar în Eu o înclinație atât de puternică față de corpul astral – cu toate că pe de altă parte a progresat atât de mult încât a devenit rapid matur pentru Devachan – încât părți deja dezvoltate din Manas să rămână unite cu această piele astrală decojită. Nu este atât de rău dacă omul dezvoltă pofte de natură inferioară, atâta timp cât este un om simplu, este însă rău dacă el își folosește rațiunea înaltă pentru a se lăsa pradă poftelor inferioare. În acest caz, o parte din natura sa manasică se unește cu poftele inferioare. În epoca noastră materialistă acest lucru se întâmplă într-o măsură extraordinar de mare. La acești oameni, o parte din Manas rămâne unită cu pielea decojită, iar coaja capătă apoi o inteligență automată. Aceste coji sunt numite umbre. Umbrele dotate cu inteligență automată sunt foarte adesea cele ce se exprimă prin mediumuri. Prin aceasta poți fi expus foarte ușor iluziei de a lua o simplă piele astrală de om drept individualitatea sa reală. Foarte adesea, acest lucru, care se face cunoscut prin anumite mesaje, este o astfel de piele astrală, care nu mai are nimic de-a face cu Eul, ce continuă să evolueze. Însă dizolvarea umbrei nu înseamnă încă o stingere a Karmei.
Cauza pentru fiecare contraimagine pe care noi am provocat-o în spațiul astral o luăm cu noi. Acțiunile noastre ne urmează. După cum o monogramă este gravată într-un sigiliu, tot așa este gravat ceea ce noi imprimăm în spațiul astral. În spațiul astral rămâne imprimat ca o pecete [contraimaginea – n.tr.], și provoacă acolo distrugerile ei. Ceea ce corespunde sigiliului, aceasta o luăm cu noi. Ceea ce rămâne însă în urmă în spațiul astral nu trebuie nici el disprețuit de noi. Să ne imaginăm că cineva în această viață s-ar dezvolta dincolo de o treaptă de evoluție clar conturată, o treaptă căreia el i-a aparținut o perioadă de timp. Pe treapta anterioară de evoluție el ar fi avut păreri care contrazic părerile sale de mai târziu. Atunci când el urcă în Devachan, vechile sale păreri, cu care omul nu s-a confruntat și de care nu s-a delimitat în mod armonios, rămân legate cu această piele astrală decojită. Dacă un medium intră în legătură cu această piele, el poate găsi în aceasta contradicții cu viața de mai târziu. Acesta a fost chiar cazul când s-a încercat să se intre în legătură pe planul astral cu Helena Petrovna Blavatsky. Ea se situase anterior pe un punct de vedere care respingea reîncarnarea ca ceva imposibil. Mediumul respectiv [Nota 87] a extras acest punct de vedere din pielea decojită pe care Blavatsky a lăsat-o în urmă în spațiul astral. În învățătura sa de mai târziu ea a numit această concepție o greșeală.
Cel care pășește în spațiul astral poate fi expus la o sumă uriașă de erori. Lăsând la o parte toate acestea, pe planul astral se află o amprentă a Cronicii Akasha. Dacă cineva are capacitatea să citească pe planul astral în Cronica Akasha, care acolo se oglindește în toate amănuntele ei, va putea vedea încarnările sale anterioare. Cronica Akasha nu este imprimată cu litere, ci din ea se descifrează ceea ce s-a întâmplat realmente. O imagine-Akasha redă și după o mie cinci sute de ani impresia privitoare la o personalitate anterioară. Așadar, pe planul astral se pot găsi și toate imaginile-Akasha din epocile anterioare. Astfel putem fi expuși erorii că vorbim cu Dante, în timp ce Dante ar putea fi din nou azi printre noi, ca personalitate vie. De asemenea se poate întâmpla ca imaginea-Akasha să dea răspunsuri raționale, ca ea să poată transcende imaginea despre sine. În felul acesta putem primi realmente de la imaginea-Akasha a lui Dante versuri, care însă nu provin de la individualitatea care între timp a avansat, ci ele trebuie considerate ca niște versuri care vin ca o continuare a personalității de atunci a lui Dante. Imaginea-Akasha este realmente ceva însuflețit, nu este un automat rigid.
Pentru a te putea orienta pe planul astral este necesară o instruire energică, pătrunzătoare, deoarece acolo sunt posibile întotdeauna confuzii și erori. Și este deosebit de necesar să înveți să te abții cât se poate de mult de la judecăți de orice fel.
Pentru a înțelege acum tehnica reîncarnării, să aducem în fața ochilor procesul morții. Momentul morții constă în faptul că corpul eteric și corpul fizic sunt despărțite în primă instanță brusc unul de altul. Deosebirea între un om care adoarme și unul care moare este că la omul care adoarme corpul eteric rămâne unit cu corpul fizic. În corpul eteric sunt impregnate sau întipărite toate gândurile și viețuirile omului. Ele sunt gravate în el. Omul și-ar putea aminti mult mai multe trăiri, dacă lumea exterioară nu i-ar stinge continuu din memoria sa aceste viețuiri. Doar că omul nu are mereu înaintea sa reprezentările sale, pentru că el își îndreaptă atenția spre înafară. Când încetează să facă acest lucru, el percepe ceea ce s-a înregistrat și înmagazinat în corpul său eteric. Tot ceea ce omul a primit de la lumea exterioară este gravat în corpul său eteric. Inițial el își îndreaptă atenția spre exterior și primește în corpul său eteric impresii. Parțial el uită acest lucru din nou. După ce, prin moarte, corpul fizic este depus, în acel moment omul percepe tot ceea ce s-a înmagazinat în corpul său eteric. Aceasta este situația după ce Eul său împreună cu corpul astral și corpul eteric s-au separat de corpul fizic. Așadar, imediat după moarte se oferă ocazia de a-ți aminti toate trăirile din viața care a trecut.
Trebuie acum să căutăm să înțelegem încă un moment asemănător, și anume momentul nașterii, în care omul intră într-o nouă încarnare. Aici se întâmplă ceva diferit. Aici el aduce cu sine tot ceea ce a prelucrat pe planul devachanic. Corpurile astrale ce vor să se încorporeze se apropie vibrând ca niște clopote de eterul vieții și formează un nou corp eteric. Când omul se unește acum cu viitorul lui corp eteric, intervine un moment de privire panoramică, exact la fel cum anterior, la moartea sa, a privit retrospectiv la viața sa trecută. Aceasta se exprimă însă acum în mod cu totul diferit, și anume ca o privire în perspectivă, în viitor, ca o prevestire. Uneori, la unii copii dotați cu oarecare însușiri psihice, putem auzi din fragedă pruncie astfel de povestiri, dacă cultura materialistă n-a apucat încă să acționeze asupra lor. Este o privire în perspectivă a existenței care urmează.
Acestea sunt două momente importante, esențiale, căci ele ne arată ce aduce omul cu sine atunci când coboară pentru a se încarna. Când moare esențialul este o amintire. Când se reîncarnează esențialul este o viziune a viitorului. Acestea două se află una față de alta în raportul de cauză și efect. Tot ceea ce omul viețuiește în ultimul moment al morții este sinteza tuturor vieților precedente. Acestea sunt transformate în Devachan, dintr-o chestiune ce ține de trecut, într-o chestiune de viitor. Aceste două momente pot oferi o indicație importantă pentru niște corelații foarte precise între evenimentele din două sau mai multe încarnări succesive.
