Ca o continuare a discuției despre Karmă și Reîncarnare vom trata o problemă deosebită, problema morții, care are legătură cu întregul context.
Întrebarea: De ce moare omul? – a preocupat întotdeauna omenirea. Răspunsul nu este însă așa ușor de dat, căci ceea ce numim astăzi a muri, se leagă de faptul că noi ne aflăm pe o treaptă bine determinată a evoluției noastre. Ne este cunoscut faptul că noi trăim mai întâi în trei lumi, în lumea fizică, în lumea astrală și în cea mentală, și că existența noastră alternează între aceste trei lumi. Noi avem în noi un sâmbure ființial interior, pe care îl numim monadă. Acest sâmbure ființial ni-l păstrăm în toate cele trei lumi. El trăiește în noi în lumea fizică, dar și în lumea astrală și devachanică. Sâmburele ființial interior este mereu aici, însă înveșmântat în fiecare caz în parte cu o haină diferită. În lumile fizică, astrală și devachanică veșmântul sâmburelui nostru ființial este diferit.
Facem abstracție pentru început de moarte, și ne reprezentăm omul în lumea fizică înveșmântat cu o anumită materie. Apoi el intră în lumea astrală și lumea devachanică, de fiecare dată cu un alt veșmânt. Să presupunem acum că omul ar fi conștient în toate cele trei lumi, astfel încât poate să perceapă lucrurile aflate de jur-împrejurul lui. Fără simțuri și percepție omul nu ar trăi conștient nici în lumea fizică. Dacă omul ar fi conștient astăzi în același fel în toate cele trei lumi, atunci n-ar mai exista moarte, atunci ar exista doar transformare. Omul ar trece dintr-o lume în cealaltă în mod conștient. Această trecere n-ar mai fi pentru el o moarte, iar pentru cei lăsați în urmă ar fi cel mult ca o plecare în viligiatură. Acum situația este de așa natură, încât omul abia treptat își dobândește continuitatea conștienței în aceste trei lumi. Inițial el resimte trecerea din lumea fizică în celelalte lumi ca o întunecare a conștienței sale. El va deveni din nou cu claritate conștient de sine abia după ce va reveni în lumea fizică. Ființele ce își mențin conștiența nu cunosc moartea. Să ne lămurim acum de ce omul a ajuns să aibă conștiența fizică de azi și cum își va dobândi o altă conștiență.
În principal, noi trebuie să vedem omul ca o dualitate, ca fiind compus din două ființe: din monadă și din învelișul monadei. Noi ne întrebăm: Cum a luat naștere una, și cum cealaltă? Unde a trăit omul astral înainte să devină ceea ce este astăzi și unde a trăit monada? – Cele două au parcurs stadii de evoluție diferite, și abia treptat, treptat au ajuns să se poată uni.
Pentru cercetarea omului fizico-astral suntem obligați să ne referim la o epocă foarte îndepărtată, în care el nu exista decât ca un arhetip astral, ca o formă astrală. Omul astral existent acolo la origini, era o plăsmuire care nu arăta precum corpul astral actual, ci ca o entitate mult mai cuprinzătoare. Acest corp astral de odinioară ni-l putem reprezenta dacă ne închipuim Pământul de atunci ca o mare minge astrală, compus din oameni astrali. Toate forțele naturale și ființele care ne înconjoară astăzi erau pe atunci în interiorul omului; omul trăia dizolvat în existența astrală. Toate plantele, animalele și așa mai departe, instinctele animalice și pasiunile trăiau încă în omul astral. Ceea ce are astăzi leul în sine, ceea ce conțin în sine toate mamiferele, era pe atunci complet amalgamat cu corpul astral al omului. Corpul astral al omului avea pe atunci în sine toate ființele răspândite azi pe Pământ. Pământul astral era compus doar din corpuri astrale omenești, ca un fel de mură sferică foarte mare, înconjurată de o atmosferă spirituală, în care trăiau ființele devachanice.
Această atmosferă – am putea-o numi aer astral – care înconjura pe atunci Pământul astral, era dintr-o substanță ceva mai fină, mai diluată decât corpul astral omenesc. În acest aer astral trăiau ființe spirituale, mai joase sau mai înalte, printre care și monadele omenești, complet separate de corpul astral omenesc. Aceasta era starea de atunci a Pământului. Monadele, care existau deja în aerul astral, nu se puteau uni cu corpul astral, căci corpurile astrale ale oamenilor erau încă prea sălbatice. Instinctele și pasiunile trebuiau mai întâi scoase din acestea și așezate afară. Astfel, prin eliminarea anumitor substanțe și forțe pe care le avea corpul astral, a luat naștere treptat corpul astral omenesc într-o formă mai pură. Părțile eliminate au rămas însă ca niște plăsmuiri, ca niște entități astrale separate, cu un corp astral mult mai dens, cu instincte, porniri, pasiuni individuale mai sălbatice.
Existau deci atunci două feluri de corpuri astrale: un corp astral omenesc mai puțin sălbatic, și un corp astral sălbatic, foarte dens. Să facem o distincție clară între aceste două corpuri astrale: corpul astral omenesc și tot ceea ce trăia acolo în jurul lui. Corpul astral omenesc devine din ce în ce mai fin, mai nobil și elimină mereu alte materii astrale, care am devenit din ce în ce mai dense. De aici au luat naștere – când au ajuns la stadiul densității fizice – celelalte regnuri: regnul animal, regnul vegetal și regnul mineral. Anumite instincte și forțe eliminate au ieșit prin acest proces de densificare la suprafață, devenind clasele de animale de mai târziu.
În felul acesta a avut loc o continuă purificare a corpurilor astrale, ceea ce a avut în mod necesar pe Pământ o anumită urmare. Căci prin faptul că a avut alături de el ceea ce mai înainte fusese în el, omul a intrat în legătură cu aceste ființe, iar ceea ce mai înainte fusese în el acționa acum din afară asupra lui. Acesta este un proces perpetuu, care a dus și la separarea sexelor, care ulterior au acționat de asemenea unul asupra celuilalt din afară. La început întreaga lume era întrețesută cu noi; abia ulterior ea a acționat din afară asupra noastră. Simbolul străvechi pentru această întoarcere a omului în sine însuși din cealaltă parte, este șarpele care își mușcă coada.
În corpul astral purificat iau naștere acum imagini ale lumii din jurul lui. Să presupunem că omul ar fi eliminat zece forme diferite, care acum îl înconjoară. Mai înainte ele erau în el, iar acum sunt în jurul lui. În corpul astral limpezit se formează acum copii ale lumii înconjurătoare, ale formelor aflate în afara lui. Aceste imagini în oglindă devin în el o forță nouă, ele acționează în el, transformă corpul astral mai nobil, care s-a limpezit. El a scos în afară, de exemplu, sălbăticia; ea este acum în afara lui ca o imagine și acționează asupra lui ca o forță modelatoare. Corpul astral este clădit prin intermediul imaginilor lumii eliminate, ce mai înainte fuseseră în el. Ele construiesc în el un nou corp. Mai înainte omul avusese macrocosmosul în el însuși, ulterior l-a pus în afară, iar aceasta a format în el microcosmosul, versiune prescurtată a lui însuși.
Așa îl găsim pe om pe o anumită treaptă sub o formă care îi este conferită de întregul său mediu înconjurător. Imaginile în oglindă acționează asupra corpului său astral diferențiindu-l și disociindu-l. Corpul său astral s-a descompus datorită imaginilor în oglindă, iar el l-a reasamblat din părți separate, astfel încât a devenit apoi un organism diferențiat. Masa astrală comună s-a diferențiat în mai multe organe, inimă și așa mai departe. La început totul era astral, iar apoi omul fizic și-a poziționat tabăra împrejur. Formațiunile omenești au devenit prin aceasta din ce în ce mai potrivite să se comprime și să devină un organism complicat și divers, care este o imagine a întregului mediu înconjurător.
Partea care s-a densificat cel mai mult este corpul fizic; mai puțin dens este corpul eteric, și cel mai fin este corpul astral. Ele sunt în esență imagini în oglindă ale lumii exterioare, un microcosmos în macrocosmos. Pe lângă asta, corpul astral a devenit din ce în ce mai fin, astfel încât omul are, într-un anumit punct al evoluției omenești, un corp astral dezvoltat. Prin aceasta, prin faptul că corpul astral a devenit tot mai fin, el a atras în jurul lui o materie astrală fină.
În regiunea superioară s-au petrecut în timpul acesta procese evolutive contrare. Monada a coborât de sus, din regiunile devachanice cele mai înalte, până în regiunea astrală, iar în această coborâre ea s-a densificat. Atunci cele două părți vin una în întâmpinarea celeilalte. Dintr-o latură omul urcă în sus până în corpul astral, dinspre cealaltă latură îi iese în întâmpinare monada în coborârea ei în lumea astrală. Aceasta se întâmpla în era lemuriană. Atunci cele două s-au putut fecunda. Monada s-a îmbrăcat cu materie devachanică, apoi cu materie aerică astrală. De jos în sus avem materia fizică, apoi materia eterică, apoi din nou materia astrală. În felul acesta, cele două materii astrale se fecundează și se contopesc. Ceea ce vine de sus are în sine monada. Ea se culcă în materia astrală ca într-un pat.
Așa are loc coborârea sufletului. Pentru a se întâmpla însă aceasta, monada trebuie să dezvolte o sete de a face cunoștință cu regiunile inferioare. Trebuie să presupunem mai întâi această sete. Regiunile inferioare pot fi cunoscute ca monadă doar dacă te încarnezi în corpul omenesc și prin el să privești afară, în mediul înconjurător. În prezent omul este compus din patru mădulare: În primul rând el are un corp fizic, în al doilea rând un corp eteric, în al treilea rând un corp astral și în acestea, în al patrulea rând, Eul, monada. După ce am avut corpul quadripartit, monada a putut privi prin intermediul lui afară, în mediul înconjurător, și s-a stabilit apoi o legătură, prin care monada comunică cu tot ceea bazele esoterismului ce exista în mediul înconjurător. Prin aceasta setea monadei este întrucâtva potolită.
Am văzut că întregul corp omenesc [Nota 92] se compune, s-a compus din părți, care au luat naștere prin aceea că masa, inițial nefracționată, s-a divizat în organe, după ce corpul astral originar eliminase diverse părți, și prin aceste părți eliminate așezate în jurul lui și care se reflectau în el s-au format în el imagini. Aceste imagini au devenit în el forțe și au format corpul lui eteric; cu alte cuvinte, prin intermediul acestor imagini diverse corpul său eteric s-a fracționat. În acest corp eteric, compus acum din părți, se densifică, de asemenea, fiecare astfel de parte eterică în sine și ia naștere corpul de membre fizic. Fiecare nucleu fizic de acest gen, din care provin apoi organele, formează în același timp un fel de centru în eter.
Spațiile intermediare dintre centre sunt umplute de masa eterică obișnuită. Ne imaginăm astfel corpul compus din zece părți. Aceste zece părți, pe care le luăm ca schiță, mențin, prin înrudirea lor, corpul legat; ele sunt imagini ale întregii naturi înconjurătoare, și depinde de cât de puternic sunt legate între ele. În ele există grade de înrudire cu fiecare dintre părți. Cât timp durează acestea corpul rămâne legat; când gradele de înrudire încetează, părțile se dezmembrează, corpul se descompune. Întrucât noi, de-a lungul evoluției pământești, am expus, am așezat afară cele mai variate formațiuni, părțile din corpul eteric au doar într-o anumită măsură coeziune. Natura umană este o oglindă a entităților așezate afară. Cât timp ființele duc o existență separată, în aceeași măsură și părțile corpului fizic duc o existență separată. Când înrudirea forțelor a devenit atât de redusă încât încetează, încetează și viața noastră; durata noastră de viață este condiționată de măsura în care se împacă între ele ființele din jurul nostru.
Dezvoltarea omului superior se realizează prin aceea că omul lucrează mai întâi la corpul său astral. Aici el sădește idealuri, entuziasm și așa mai departe. El combate instinctele. În momentul în care omul pune în locul pornirilor idealuri și în locul instinctelor datorii și dezvoltă entuziasm în locul poftelor, creează armonie în interiorul părților corpului său astral. Această muncă de pacificare începe odată ce își face intrarea monada și corpul astral începe să devină din ce în ce mai nemuritor. De acum înainte corpul astral nu mai moare, ci supraviețuiește în măsura în care a mijlocit pacea, în care pacea poate ține piept forțelor distructive. Din momentul în care își face intrarea monada, ea instaurează pacea, mai întâi în corpul astral. Din acel moment instinctele încep să se înțeleagă între ele, să se suporte. În haosul anterior se instaurează armonia și se formează o structură astrală care supraviețuiește, care rămâne în viață. Pacea nu se instaurează de la început în corpurile fizic și eteric, ci doar parțial în corpul astral. El se menține doar pentru scurt timp în alte lumi, însă cu cât s-a instaurat mai multă pace, cu atât mai mult durează perioada devachanică.
Dacă omul a devenit Chela, el începe să instaureze pacea și în corpul eteric. Atunci supraviețuiește și corpul eteric. La maeștri se instaurează pacea și în corpul fizic; de aceea la ei supraviețuiește și corpul fizic. Este vorba de a armoniza diferitele corpuri, care constau din părți individuale ce se combat reciproc, de a le aduce în armonie și a le transforma în corpuri veșnice.
Omul și-a format corpul fizic scoțând afară din el regnurile naturii, care la rândul lor s-au oglindit în el. Prin aceasta în el au luat naștere părțile individuale. Acum el execută diverse acțiuni; prin acestea el intră în comunicație cu mediul înconjurător. Ceea ce el scoate în afară sunt efectele faptelor sale. Acum el încorporează faptele lui în lume și devine, încet, încet o imagine în oglindă a acestor fapte ale sale. Monada și-a făcut intrarea în corpul omenesc; ea începe să facă fapte. Faptele ei sunt cele care sunt încorporate în mediul înconjurător, iar ele se oglindesc din nou în el. În măsura în care ea începe să instaureze pacea, în aceeași măsură devine capabilă să asimileze imaginile reflectate ale propriilor ei fapte.
Am ajuns acum la un punct în care noi creăm continuu în jurul nostru un nou regn, efectele propriilor noastre fapte. Acestea clădesc, la rândul lor, ceva în noi. După cum anterior am structurat corpul eteric rămas în urmă din imaginile în oglindă, tot astfel noi încorporăm acum efectele faptelor noastre existenței monadice. Aceasta noi o numim fondarea Karmei noastre. Prin aceasta noi putem face durabile aceste lucruri în monadă. Mai înainte s-a purificat corpul astral lepădând tot ceea ce era în el. Acum omul își creează un nou regn de fapte, pornind oarecum din Nimic, conform condițiilor din Nimic. Ceea ce înainte nu a avut existență, noul raport, se reflectă în monadă ca ceva nou, care are un caracter imaginativ, iar în ea se formează un nou nucleu ființial interior, care ia naștere din imaginea în oglindă a faptelor, imaginea în oglindă a Karmei. Pe măsură ce monada lucrează în continuare, nucleul ființial se mărește din ce în ce mai mult. După ceva vreme privim monada: ea va fi creat apoi armonie, pe de o parte, din forțele aflate în conflict, iar pe de altă parte, din efectele faptelor. Ambele se unesc unele cu altele și ia naștere o formațiune comunitară.
Să presupunem că de pe om s-a desprins haina pământească și rămâne doar monada. Ea păstrează efectele faptelor sale, întrebarea care se pune este, cum arată efectul faptelor, cum este el întocmit. Dacă el este astfel întocmit încât se poate exercita în lumile în care se găsește acum monada, atunci oamenii pot zăbovi mult timp acolo, dacă nu, doar puțin. Atunci ei trebuie să recadă în setea monadei [după planul fizic] și să-și procure din nou un corp fizic.
Viața omenească este necontenit o învelire a ceea ce ne înconjoară: involuție – evoluție [Nota 93]. Noi primim în noi forme plastice, imagini, și plăsmuim după ele propriul nostru corp. Acțiunea monadei, ceea ce ea a întreprins, aceasta omul o ia din nou cu el drept Karmă. Omul va fi întotdeauna efectul Karmei sale. În Vedanta se spune [Nota 94] că diferitele părți ale omului sunt dizolvate și împrăștiate în toate direcțiile vântului; ceea ce mai rămâne din el după aceea, aceasta este Karma sa. Este veșnicul, este ceea ce omul a făcut din sine însuși, ceea ce el însuși a primit inițial ca imagine din mediul lui înconjurător. Omul este nemuritor; el nu trebuie decât să vrea, el nu trebuie să facă altceva decât să dea faptelor sale o astfel de formă, încât ele să aibă o existență durabilă. Nemuritor în noi este ceea ce noi am dobândit din exterior prin muncă. Noi am devenit ceea ce suntem datorită lumii, și acum începem, prin fecundarea cu monada, să construim în noi oglinda unei lumi noi. Monada a însuflețit în noi imaginile în oglindă. Acum imaginile pot acționa în afară, iar efectele acestor imagini se oglindesc apoi din nou. Ia naștere o nouă viață interioară. Prin faptele noastre noi modificăm încontinuu mediul nostru înconjurător. Prin aceasta iau naștere imagini în oglindă noi; ele devin apoi Karmă. Aceasta este o nouă viață, care corespunde interiorului. De aici rezultă că noi, pentru a ne dezvolta superior, trebuie, începând de la un anumit punct, să ne deschidem în afară și să acționăm altruist în mediul înconjurător. Această ieșire în afară trebuie să o facem posibilă, pentru a transforma dezinteresat mediul nostru înconjurător în raporturi armonioase. Aceasta produce o armonizare a imaginilor în oglindă din noi. Sarcina noastră este să facem din lumea din jur o lume armonioasă. Dacă suntem distrugători în lume, în noi se vor oglindi pustiirile; dacă noi producem armonie în lume, în noi se vor oglindi armoniile.
Ultimul grad de desăvârșire pe care noi l-am scos în afara noastră, pe care l-am instaurat în jurul nostru, îl vom lua cu noi. De aceea rosicrucienii spuneau: Plăsmuiește lumea în așa fel, încât ea să conțină în sine înțelepciune, frumusețe și tărie; atunci în noi se va oglindi înțelepciune, frumusețe, tărie. Dacă ai folosit timpul în acest scop, atunci vei pleca tu însuți de pe acest Pământ cu imaginea în oglindă a înțelepciunii, frumuseții și tăriei. Înțelepciunea este imaginea de Manas; frumusețea, evlavia, bunătatea sunt imaginea în oglindă de Buddhi; tăria este reflectarea Atmei.
Mai întâi, prin faptul că promovăm înțelepciunea, noi dezvoltăm în jurul nostru un regn [împărăție] al înțelepciunii. Apoi noi dezvoltăm un regn al frumuseții în toate domeniile. Înțelepciunea apare apoi în mod vizibil și se oglindește în noi: Buddhi. La urmă noi conferim întregului existență fizică, înțelepciune în interior, frumusețe în exterior.
Dacă avem forța să impunem aceasta, atunci avem tărie: Atma, forța de a transpune toate acestea în realitate. Clădim astfel în noi cele trei regnuri [împărății]: Manas, Buddhi, Atma.
Omul ajunge mai departe pe Pământ nu printr-o contemplație liniștită, inactivă, ci încorporând Pământului înțelepciune, frumusețe și tărie. Prin munca Eului nostru superior noi transformăm corpurile perisabile oferite nouă de către zei și ne făurim singuri corpuri veșnice. Chela, care și-a înnobilat corpul său eteric [astfel încât se păstrează], renunță treptat la Maharajas. Maestrul, la care se păstrează și corpul fizic, poate renunța la Lipikas. El stă mai presus de Karmă. Aceasta noi trebuie să o desemnăm drept progresul omului în interiorul său. Ceea ce este superior, în exteriorul nostru, trebuie să căutăm să-l frecventăm. De aceea, Sinea noastră superioară nu trebuie căutată în noi, ci în individualitățile superior evoluate.
