Să ne reactualizăm momentul în care omul, la mijlocul rasei lemuriene, s-a ridicat la spiritualitate. Abia atunci a fost posibilă fecundarea cu spiritul, cu monada. Treptat, din Pământul în stare haotică se formaseră, prin separarea de om, celelalte ființe, care au locuit pe Pământ ca tovarăși ai omului. Omul dezvoltase un corp fizic, un corp eteric și un corp astral. Corpul astral fusese purificat și era atunci chiar apt să primească Manas, Buddhi, Atma.
Pe Pământ totul a luat naștere treptat, astfel că omenirea, care încă nu avea un intelect, nu avea posibilitatea să vorbească, a luat naștere din masa terestră nedefinită. Ne întrebăm acum: Cum a fost posibil așa ceva? – O plantă nu crește nici ea din nimic. Acolo a fost sădită o sămânță în pământ. Același lucru s-a întâmplat cu oamenii, care atunci erau acolo. Omul a răsărit și el din pământ, iar pentru aceasta trebuia, desigur, să existe o sămânță pe Pământ. Cândva existase deja o ființă asemănătoare. Această sămânță de om se născuse deja pe vechea Lună. Acolo omul a trecut în stare de sămânță, a traversat o Pralaya și a reapărut apoi pe Pământ.
Treapta de evoluție – Pământ, a avut trei trepte preliminare: (Saturn, Soare, Lună). În primele trei runde pământești au fost repetate pe scurt aceste trei trepte preliminare. În prima rundă a Pământului s-a repetat existența Saturn, în a doua rundă existența Soare, în a treia rundă existența Lună. Abia în a patra rundă a apărut existența terestră propriu-zisă, iar omul ajunsese deja aici pe o treaptă ceva mai înaltă decât pe Lună. Pe Lună, evoluția sa nu era încheiată, nu era suficient de pur pentru a primi monada. Corpul astral pe Lună era încă unul sălbatic, pasional. El a trebuit mai întâi să se purifice pe Pământ, pentru a putea primi principiile superioare. Această limpezire s-a încheiat la mijlocul erei lemuriene.
Ultimii oameni din timpul existenței lunare sunt strămoșii noștri fizici. Aceștia s-au dezvoltat puțin în continuare pe Pământ. Oamenii pământești din era prelemuriană sunt urmașii propriu-ziși ai locuitorilor lunari. De aceea noi îi numim și pe locuitorii lunari Părinți (Tați) sau Pitris ai oamenilor pământești. Acești oameni pământești nu își puteau utiliza membrele lor anterioare la muncă. Ei erau niște făpturi asemănătoare animalelor, cu o anumită grandoare a frumuseții. Ele erau alcătuite dintr-un material mult mai moale decât materia fizică actuală; materia lor era încă mult mai moale decât cea pe care o găsim acum la animalele inferioare. Ea era transparentă, iar focul interior strălumina prin ele. În perioada în care au parcurs o treaptă evolutivă anterioară, oamenii erau și mai frumos și mai nobil plămădiți.
În perioada care a premers perioadei lemuriene avem pe Pământ era hiperboreană, perioada oamenilor solari, a oamenilor apollinici. Aceia erau alcătuiți dintr-o materie și mai nobilă, și mai moale. Ajungem apoi și mai în urmă, la cea dintâi rasă, la oamenii polari. Aceștia au trăit atunci într-o climă polară tropicală, o rasă care a putut ajunge la o anumită înălțime prin faptul că a primit un mare ajutor, un ajutor curios, ciudat. Făpturile cele mai frumoase de Pitris lunari au coborât pe Pământ. Oamenii polari erau foarte asemănători animalelor cu patru picioare, dar ei erau plăsmuiți dintr-o materie moale, flexibilă, asemănătoare meduzei însă mult mai caldă. Oamenilor cu alcătuirile cele mai bune, cu componentele cele mai nobile, le-a venit atunci un ajutor, ceva deosebit, și anume faptul că pe Pământ trăiau niște ființe ce atinseseră anterior o treaptă superioară și mai erau încă unite cu Pământul.
În orice esoterism, Soarele este considerat inițial o planetă; el a devenit abia mai târziu o stea fixă. Seria stadiilor pe care le-a parcurs Pământul este: Saturn, Soare, Lună, Pământ. Pe când Soarele însuși era planetă, tot ceea ce există acum pe Lună și pe Pământ era încă în Soare. Mai târziu Soarele și Luna s-au desprins de Pământ.
Să ne imaginăm acum cu mult timp în urmă, în perioada vechiului Soare. Atunci, tot ceea ce trăiește acum pe Pământ a locuit pe Soare. Aceste ființe erau pe atunci complet altfel structurate. Pe atunci omul nu avea decât corpul fizic, care era cu mult mai puțin dens decât acum, și corpul eteric. Întregul fel de viață al omului era atunci de tip vegetal. Acele ființe trăiau în lumina Soarelui. Această lumină le venea atunci din centrul propriei lor planete. Ele erau atunci complet diferite de omul actual. În comparație cu omul actual, omul solar venea pe cap, iar lumina îi cădea pe cap. Tot ceea ce are legătură cu reproducerea s-a dezvoltat liber, către cealaltă latură. Omul își întindea atunci picioarele în aer, ca să zicem așa. Planta a rămas pe această treaptă, ea are încă și astăzi rădăcina în pământ și își îndreaptă organele de reproducere, staminele și pistilul, în aer (plantă). Acest om solar s-a dezvoltat în șapte trepte diferite. El stă pe acea planetă precum planta actuală cu rădăcinile înfipte în pământ. Apoi, la a treia încorporare a Pământului, el a devenit om lunar. Atunci el s-a înclinat: verticala a devenit orizontală (animal). În el a luat naștere predispoziția pentru coloana vertebrală. Simbolul pentru aceasta este Tau = T. Pe Pământ el s-a răsucit complet. Simbolul pentru aceasta este crucea. Crucea este simbolizarea evoluției de la Soare la Pământ, trecând prin etapa Lună. Pe Pământ ea a atins crucea prin brațul ei cel mai de sus. Ea face un pas mai depărate prin purtarea crucii pe spate.
Oamenii solari au ajuns și ei la un anumit nivel de dezvoltare înalt. Au existat și inițiați ai Soarelui, care erau mai avansați decât restul oamenilor solari. Ei au trecut în următoarea etapă, Luna. Ei au avut și acolo posibilitatea de a se dezvolta mai sus decât oamenii lunari, ceea ce au și făcut-o într-un grad deosebit de înalt. Ei au fost precursorii oamenilor pământești, însă cu un avans mult mai mare față de ceilalți oameni. Când apoi, în a doua eră a celui de-al patrulea glob, pe Pământ trăiau hiperboreenii în formele lor moi, atunci acești fii solari au fost în situația de a se încarna, și au format o rasă deosebit de frumoasă. Ei erau Pitris solari. Ei au luat deja în era hiperboreeană o formă verticală. Ei au realizat răsturnarea completă a corpului hiperborean; de așa ceva n-ar fi fost în stare atunci ceilalți oameni. Pitris solari au devenit în era hiperboreană frumoșii oameni apollinici, care deja în era hiperboreană aveau ținuta verticală.
În interiorul Soarelui exista tot ceea ce mai târziu a fost expulzat ca Lună și Pământ. Pe Soare, întreaga viață și întreaga căldură se revărsau din centru. Ulterior, în următoarea Manvantara (vechea Lună) au loc următoarele: Din întunericul Pralayei răzbate la lumină Soarele. O parte din materia solară vrea să se desprindă. Se formează la început un fel de biscuit.
Apoi, una din părți se detașează complet, iar cele două corpuri merg unul lângă altul ca Soare și Lună. Soarelui i-a rămas posibilitatea de a lumina și de a da căldură. Lunii i-a rămas posibilitatea forței de creație și reproducere. Ea a putut da naștere din nou ființelor ce trăiseră pe Soare; ele trebuiau însă să fie luminate și încălzite de Soare. Pe partea neluminată a Lunii, a trebuit să aibă loc o răsturnare a ființelor către Soare. De aceea toate plantele s-au rotit pe Lună cu 180°. Animalele s-au rotit doar pe jumătate, de asemenea și oamenii doar pe jumătate. Pe Lună ei au primit însă un fel de corp astral, Kama, și au produs prin aceasta din interior căldura. Kama mai era pe atunci o formă esențialmente producătoare de căldură. De aceea ei nu s-au îndreptat atunci complet spre Soare. În întunecime exista de asemenea viață. Luna se rotea și atunci în jurul Soarelui, însă nu cum o face acum Pământul nostru. Luna se rotea în jurul Soarelui, îndreptând spre el mereu doar o față. O zi lunară dura atunci cam cât o jumătate de an astăzi. Prin aceasta, pe o parte se forma o arșiță colosală, iar pe partea cealaltă un frig colosal.
Pe vechea Lună acum, precursorii omului parcurgeau și ei o anumită evoluție normală. Însă existau de asemenea inițiați lunari, care au luat-o înaintea restului omenirii. Aceste ființe Pitris au ajuns la sfârșitul evoluției lunare mult mai departe decât ceilalți oameni, așa cum inițiații din ziua de astăzi sunt înaintea celorlalți.
Ajungem acum la evoluția terestră propriu-zisă. În Pralaya care a urmat după evoluția lunară, Luna recade în Soare. Ele au parcurs împreună perioada de Pralaya. Când Pământul a apărut apoi din întuneric, masa solară făcea corp comun cu el. În acel timp începe prima rasă, sau rasa polară. Anteriorii oameni solari sunt în stare, în virtutea condițiilor de atunci, să formeze această seminție privilegiată a Fiilor solari, deoarece Soarele era încă unit cu Pământul.
În timpul erei hiperboreene întregul se divide din nou. O parte este din nou gâtuită și Pământul iese din Soare. Din acest moment începe să funcționeze teoria Kant-Laplace. Starea de atunci este nebuloasa originară kant-laplaciană. Din exterior aceasta arăta precum inelele din jurul lui Saturn. Acum se formează a doua rasă, sau rasa hiperboreeană. Pe Pământ ies la iveală treptat semințele de oameni lunari, Pitris, în grade diferite de desăvârșire. Aceștia aveau încă posibilitatea de a se reproduce din ei înșiși prin autofecundare.
După aceasta s-a întâmplat o a doua gâtuire. Odată cu Luna, pe Pământ dispare toată acea capacitate de autocreare, de autoreproducere, astfel încât acum avem trei corpuri: Soare, Pământ, Lună. Atunci încetează posibilitatea de autofecundare, Luna a suprimat ceea ce dăduse posibilitatea autofecundării. Acum Luna stă afară, iar noi avem ființe care nu mai sunt în stare să se reproducă prin ele însele și iau naștere, în era lemuriană, două sexe.
Asemenea evoluții se produc doar sub îndrumarea unor entități superioare – Devas. Scopul este ca evoluția să facă într-un mod oarecare un pas înainte. Conducătorul întregii mișcări este aceeași zeitate pe care tradiția ebraică o numește Jahve, Jehova. El a fost o zeitate lunară. El avea în cel mai înalt grad forța, dezvoltată pe Lună, și tindea să ducă evoluția în acest sens mai departe. Jahve reprezintă în cadrul lumii pământești zeitatea care dă posibilitatea ființelor de pe Pământ să se reproducă. Toate celelalte (intelectul) n-au fost în intenția lui Jahve. Dacă intenția lui Jahve s-ar fi perpetuat ea singură, omul ar fi încetat totuși într-o zi să se mai reproducă, întrucât forța reproducerii s-ar fi epuizat. Nu i-ar mai fi rămas decât să se îndeletnicească cu producerea unor forme frumoase, căci interiorul, partea intelectuală, îi era indiferentă. Jehova voia o Planetă, pe suprafața căreia să existe doar forme frumoase, un fel de statui frumoase. Conform intenției sale, forța de reproducere ar fi trebuit continuată până la stingerea ei completă. El își voia o planetă pe suprafața căreia să existe doar forme frumoase, însă complet rigide. Dacă Pământul ar fi continuat să se dezvolte cu Luna în el, ar fi evoluat spre o formă rigidă, înțepenită. Jehova ar fi înveșnicit planeta sa ca un monument al intenției evoluției sale. Acest lucru ar fi intervenit, fără îndoială, dacă acei inițiați ajunși deasupra evoluției lunare nu ar fi ieșit acum din rând. Concomitent ei ies în față. Aceștia își dezvoltaseră deja de pe Lună acea facultate, pe care noi am dezvoltat-o abia pe Pământ, intelectul și spiritul. Ei s-au îngrijit acum de restul omenirii, smulgând-o din mâna destinului, căruia în caz contrar i-ar fi căzut pradă. În corpul astral omenesc s-a aprins o nouă scânteie. Ei au dat însuși corpului astral de atunci impulsul de a se dezvolta dincolo de punctul esențial. Jahve nu s-a putut altfel salva, decât schimbându-și modul său de a acționa. El l-a creat pe bărbat alături de femeie. Ceea ce nu s-a putut menține într-un singur sex, s-a divizat în două sexe.
S-au format acum două curente, cel al lui Jahve și cel al inițiaților lunari. Interesul inițiaților lunari era de a spiritualiza omenirea. Jahve însă voia să facă din ei niște statui frumoase. Aceste două forțe se luptau pe atunci una cu alta.
Avem deci de-a face pe Pământ cu o forță care are puterea de a se recrea pe sine: Kriyashakti. Aceasta mai există astăzi pe Pământ doar în Misteriile cele mai înalte. Pe atunci fiecare o avea în sine. Prin această forță omul se putea reproduce pe sine; ea a fost despicată atunci în două jumătăți. Prin aceasta, pe Pământ au lăut naștere cele două sexe.
Întreaga forță de autoreproducere Jehova a scos-o din Pământ și a transplantat-o în Lună, lângă Pământ. De aici legătura care există între forța de reproducere și natura lunară. Avem acum omul cu forța de reproducere istovită, atenuată, însă deocamdată fără posibilitatea de a se spiritualiza. Aceștia au fost precursorii omenirii actuale. Spre ei au venit apoi inițiații lunari. Ei le-au spus: Voi nu trebuie să-l urmați pe Jehova, el nu vă va permite să ajungeți la cunoaștere; voi trebuie însă să dobândiți cunoașterea. – Acesta este șarpele. Șarpele stă față în față cu femeia, căci femeia avea forța să se reproducă pe sine din ea însăși. Jehova spune acum: Omul a devenit de seama noastră – iar acum aduce moartea în lume și tot ceea ce se leagă de aceasta.
Inițiații lunari se numesc „Lucifer”; ei sunt cei care au dăruit intelectualitatea omenească. Pe aceasta au conferit-o corpului astral și corpului fizic, fără de care monada n-ar fi putut intra în ele, iar Pământul ar fi devenit un monument planetar pe măsura măreției lui Jehova. Prin intervenția principiului luciferic a fost salvată autonomia omenească, spiritualul. Pentru ca omul să nu se spiritualizeze deplin, Jehova a înjumătățit forța de autoreproducere. Ceea ce s-ar fi pierdut de asemenea dacă Jehova ar fi lucrat singur, a fost introdus din nou în a șasea rasă-rădăcină; atunci omul va fi într-atât de spiritualizat, încât va redobândi forța creatoare de reproducere, Kriyashakti. El va fi în stare din nou de a da naștere din sine unor semeni de-ai lui. În felul acesta omenirea a fost salvată și ajutată să treacă peste un obstacol dificil.
Deci prin puterea lui Jehova omul duce cu sine posibilitatea de a încremeni. Dacă observăm cele trei corpuri inferioare, vedem că acestea au sădite în ele predispoziția de a se întoarce la starea fizică a Pământului. Părțile superioare: Atma, Buddhi, Manas au avut posibilitatea de a intra în om doar prin faptul că a apărut șarpele. Prin aceasta omul a primit viață nouă și forța de a rămâne mai departe pe planeta Pământ. Forța de reproducere însă a devenit bisexuală, iar prin aceasta în lume a intrat nașterea și moartea; mai înainte nu a existat încă naștere și moarte.
Dacă omul prelucrează din spirit corpul fizic, el biruie moartea. Forțele individuale se epuizează, dacă iau forme speciale. Forța intră în formă, în densități din ce în ce mai mari. Din această cauză, în rasa lemuriană viața a trebuit să primească un caracter nou, fapt intervenit printr-o rotire a globului pământesc. Axa Pământului a suferit treptat o basculare. Înainte, la Polul Nord era o climă tropicală, mai târziu, prin răsucirea axei pământești, clima tropicală s-a mutat în centru. Această inversare s-a petrecut cu relativă rapiditate, însă a durat probabil patru milioane de ani. Era lemuriană a fost acum douăzeci și două milioane de ani. Patru milioane de ani au avut nevoie Pitris lunari pentru a răsuci axa. Inteligenta Pitris-ilor lunari era deja pe atunci mult mai avansată decât cea a oamenilor actuali.
S-a dezvoltat deci atunci din omul unisexuat omul bisexuat. În prima perioadă, printre oamenii unisexuați existau indivizi foarte rămași în urmă, dar și unii foarte avansați. Doar o mică parte constituia un domiciliu adecvat pentru monadele ce coborau. În acea vreme oamenii s-au împărțit în două sexe. Animalele trecuseră deja înainte la bisexualitate. Alături de om, trăiau atunci pe Pământ animalele de sex masculin și feminin. Erau făpturi foarte grotești, care atunci puteau trăi pe un Pământ cu totul altfel întocmit. Ele aveau de asemenea posibilitatea să zboare. Ele purtau în sine indicii a ceea ce au oamenii în prezent. Religiile esoterice numesc oamenii care se puteau reproduce singuri pe sine – la aceasta se referă anumite simboluri zoomorfe – tauri. Taurul este un simbol al fecundității. Anterior i-a premers leul, simbolul curajului, și mai înainte vulturul. În viziunea lui Ezechiel [Nota 95], animalele au, din perspectiva timpurilor anterioare, aripi, deoarece ele se puteau ridica întrucâtva de la pământ. Omul apare abia mai târziu.
Avem așadar omul, așa cum s-a dezvoltat el din monosexualitate în bisexualitate, și alături animalele deja bisexuale, masculine și feminine. Oamenii au devenit maturi, prin Pitris lunari, să aibă un corp capabil să primească monada. Aceasta o primesc însă doar exemplarele cele mai înalt dezvoltate și edifică o formă omenească nobilă; doar că ele trebuie să se rețină complet de la orice legătură cu restul, în caz contrar și-ar fi pierdut forma lor nobilă. Corpul s-a plăsmuit abia atunci conform monadei. Celelalte forme mai puțin avansate nu le-au plăcut monadelor care coborau; de aceea ele au lăsat doar o parte din forța lor spirituală în corpurile omenești nedesăvârșite, iar un al treilea val a refuzat total să se încarneze. Prin aceasta, au existat astfel corpuri omenești parțial fecundate sau slab fecundate spiritual și altele lipsite complet de spirit.
La mijlocul erei lemuriene avem deci primii Fii ai ceții de foc; aceștia s-au încarnat în elementul-foc, care înconjura atunci Pământul. Fiii ceții de foc erau primii Arhați. Ulterior au apărut celelalte două categorii [Nota 96]. Aceia care au primit doar o mică scânteie au fost, în prima rasă umană lemuriană, în mică măsură capabili de a forma o cultură, și curând au dispărut. În schimb, aceia care nu au primit nimic au dat expresie în mod deosebit naturii lor inferioare. Ei s-au amestecat cu animalele. De aici au provenit ultimele rase ale lemurienilor. Instinctele sălbatice, animalice au trăit în făpturile omenești sălbatice, asemănătoare animalelor. Aceasta a provocat o degradare a întregii substanțe omenești.
Dacă atunci toți oamenii ar fi fost fecundați cu monade, atunci întregul neam omenesc ar fi devenit mult mai bun. Primul rău s-a făcut prin aceea că unele monade au refuzat să se încarneze. De aici – prin amestecare – a rezultat deteriorarea. Omul a fost astfel substanțial degradat fizic. A existat atunci o perioadă în care neamul omenesc a fost împins în jos. Abia în era atlanteană monadele au regretat refuzul lor anterior, au coborât și au populat pe toți oamenii. În felul acesta se nasc diferitele rase atlanteene.
Am ajuns cu cunoașterea până la o epocă în care s-a întâmplat ceva ce a dus la degradarea Pământului. Întreaga degradare a raselor a provocat și o degradare a Pământului. Aceasta a fost prima apariție a Karmei – Karma originară. Atunci s-a pus primul germene în vederea Karmei. Tot ceea ce a urmat este un rezultat al Karmei originare; căci dacă toate monadele s-ar fi strecurat la timpul potrivit în formele omenești, oamenii ar fi avut siguranța animalului, ei nu s-ar mai fi putut rătăci, dar nici nu ar fi putut dezvolta libertatea. Arhații originari nu se pot înșela. Ei sunt îngeri în formă omenească. Inițiații lunari au obligat chiar anumite monade să aștepte până să se poată încarna. Prin aceasta, în lume s-a instaurat principiul ascetismului, dorința de a nu mai vrea să locuiești pe Pământ. Această inadecvare între natura superioară și natura inferioară a apărut în acel timp. Omul a devenit prin aceasta nesigur; acum, el trebuie să probeze, pendulând printre diferite experiențe, cum să se descurce și să se orienteze în lume. Deoarece el are o Karmă originară, urmează implicit și următoarea lui Karmă. Prin aceasta el se poate rătăci.
S-a intenționat ca de la oameni să se dobândească cunoaștere. Aceasta putea fi obținută doar prin intermediul Karmei originare. Principiul luciferic, inițiații lunari, voiau să-l dezvolte pe om din ce în ce mai mult spre libertate și independență. Acest lucru este foarte frumos exprimat în legenda lui Prometeu [Nota 97]. Zeus nu vrea ca oamenii să primească focul, Prometeu însă le dă focul, capacitatea de a se dezvolta mereu mai sus. Prin aceasta el îl condamnă pe om la suferință. El trebuie acum să aștepte până sosește un Erou solar, până ce principiul Eroului solar îl va face capabil pe om, în a șasea rasă, de a se dezvolta în continuare fără ajutorul cunoașterii luciferice. Cei la fel avansați precum Prometeu, sunt eroi solari.
Am primit astfel un om dual: unul căzut pradă principiului Jehova, de a perfecționa Pământul fizic, și altul, omul spiritual, care se dezvoltă superior. Jehova și Lucifer sunt concepuți într-o luptă continuă. Lucifer vrea să scoată totul la lumină, să supună totul cunoașterii. În Devachan omul poate maturiza un pic mai mult unul din principii, principiul luciferic. El poate face aceasta cu atât mai mult cu cât rămâne o perioadă mai lungă în Devachan. El trebuie să parcurgă atât de multe încarnări, până dezvoltă complet acest principiu.
Așadar, în lume există un principiu Jehova și un principiu Lucifer. Dacă s-ar preda doar învățătura despre principiul Jehova, omul ar cădea sub puterea Pământului. Dacă se lasă să dispară cu totul de pe suprafața Pământului învățăturile despre reîncarnare și Karmă, toate monadele vor fi recâștigate, în folosul lui Jehova, iar omul fizic ar fi predat Pământului, unei plante pietrificate. Dacă însă se face cunoscută învățătura despre reîncarnare și Karmă, omul va fi condus în sus, spre spiritualizare. Creștinismul a creat compromisul cel mai acceptabil, nefăcând cunoscută o perioadă învățătura despre reîncarnare și Karmă, ci arătând importanța unei existențe unice, prin aceasta omul ajungând să iubească Pământul; aceasta până în momentul în care devine matur pentru un nou creștinism, care evidențiază reîncarnarea și Karma, care salvează Pământul și aduce întreaga semănătură în Devachan. În creștinismul însuși se luptă astăzi două principii: unul fără reîncarnare și Karmă, celălalt cu această învățătură. În cazul primului, oamenilor le va fi răpit tot ceea ce a putut sădi în ei Lucifer. Ei vor cădea efectiv din reîncarnare și vor întoarce spatele Pământului; vor deveni îngeri căzuți. Pământul se va îndrepta atunci spre apus. Dacă pe Pământ vor învinge cetele lui Jehova, Pământul va rămâne în urmă ca un fel de Lună, ca un corp încremenit. Ocazia de a se spiritualiza va fi ratată. Lupta din Bhagavad-Gita [Nota 98] zugrăvește lupta dintre Lucifer și Jehova cu armatele lor.
Astăzi încă mai e posibil să învingă un creștinism care nu acceptă învățătura despre reîncarnare și Karmă. În această situație Pământul ar fi pierdut pentru principiul lui Lucifer. Întregul Pământ este încă un câmp de luptă între aceste două principii. Principiul care conduce Pământul în sus spre spiritualizare este Lucifer. De aceea, pentru a trăi conform acestui principiu, trebuie mai întâi să ajungi să îndrăgești Pământul, să cobori pe Pământ. Lucifer este prințul care își exercită guvernarea în câmpul științei și artei. El nu poate coborî însă cu totul pe Pământ, pentru aceasta forța sa nu este suficientă. Complet singur, lui Lucifer îi va fi imposibil să conducă sus ceea ce există pe Pământ. Pentru acesta este nevoie nu numai de forța unui inițiat lunar, ci și de cea a unui inițiat solar, care cuprinde și viața ce se exprimă în comuniunea oamenilor, nu prin artă și știință. Lucifer este reprezentat sub formă de balaur înaripat; la Ezechiel ca taurul înaripat.
A venit apoi un Erou solar, asemănător acelora care au apărut în era hiperboreeană, care la Ezechiel a fost reprezentat prin leul înaripat. Acest erou, care dă al doilea impuls, este Christos, leul din seminția lui Iuda. Reprezentantul vulturului va veni abia mai târziu. El reprezintă principiul Tatălui. Christos este un erou solar, o natură-leu, un Pitris solar.
A treia venire va fi reprezentată de un inițiat, care a fost inițiat și pe Saturn. O asemenea entitate nu se poate încarna încă pe Pământ. Acest cel mai înalt inițiat, inițiatul saturnian, principiul-Tată – Dumnezeul ascuns, se va putea încarna abia atunci când omul va sublima nu numai natura sa superioară, ci se va putea debarasa definitiv de natura sa inferioară și va acționa creator.
