Încă un exemplu aparte să mai dăm despre felul în care ne putem adânci în profunzimile scrierilor religioase și în care putem înțelege ce stă scris în ele.
Dacă privim organele noastre de simț, așa cum sunt privite ele de obicei, prin organul mirosului avem posibilitatea de a percepe materia, substanța în sine. Fără ca substanța să se reverse, să exale, omului i-ar fi imposibil să miroasă. Ceea ce se întâmplă aici este o unire cu materia însăși. Organul gustativ nu se unește cu materia însăși, ci dizolvă lucrurile și percepe efectul. Gustul îl putem numi deci un simț chimic, deoarece el pătrunde în structura substanței, în constituția ei. Al treilea simț, văzul, nu mai are nimic de-a face cu substanța, căci el percepe doar imagini, care sunt schițate, conturate de substanță. Al patrulea simț, simțul tactil, are și mai puțin de-a face cu ceea ce este materia, întrucât el percepe doar proprietăți ale mediului înconjurător, ale obiectelor, precum căldura și răceala; aceasta este o stare a substanței ce nu mai depinde de substanța însăși, ci de starea care există în jurul lor. Auzul nu depinde chiar deloc de aer, căci noi percepem doar oscilațiile, vibrațiile aerului, ceva ce stă într-o relație absolut exterioară cu materialul. Materialul, aerul, este doar intermediarul, suportul pentru undele sonore.
Percepția cea mai de jos este mirosul, urmează gustul, apoi văzul, apoi pipăitul și apoi auzul. Ne putem acum întreba – să luăm simțul tactil: Ce sunt căldura și frigul? – Sunt ceea ce este conținut în eterul căldurii. Deci simțul tactil percepe eterul căldurii, văzul percepe eterul luminii, gustul percepe eterul chimic, mirosul percepe eterul atomistic sau eterul vieții, auzul percepe aerul. Un al șaselea și al șaptelea simț [Nota 114], care se vor dezvolta abia în viitor, vor percepe apa și pământul.
Astfel, în simțurile noastre noi avem o serie succesivă de trepte pentru ceea ce numim substanțele noastre. Să urmărim mai întâi primele noastre trei simțuri inferioare.
Simțul văzului percepe prin eterul luminii obiectele din jur. A existat însă o vreme în care jur-împrejur era beznă, întuneric. Să ne transpunem în urmă, în momentul în care în om s-a trezit văzul și lumea exterioară ne-a devenit perceptibilă ca atare. Mai înainte ochiul nu era încă deschis spre afară. Să ne imaginăm aceeași forță, pe care ochiul o primește din afară prin eterul luminii, revărsată dinspre interior spre afară, curgând prin ochi în afară, în direcția opusă. Dacă acesta ar fi cazul, atunci ființa ar lumina celelalte ființe din jurul ei. Așa ceva a existat pe vremea când oamenii posedau ochiul de ciclop. Iluminarea era produsă prin lumina ce izvora; aceasta curgea din interior în afară. Pe atunci omul lumina obiectele din jur și propriul său corp, așa cum o fac unele animale marine în ziua de azi. Pe atunci omul nu avea încă o conștiență de sine, ci era doar un mijloc pentru divinitatea corespunzătoare, spre a lumina pentru această divinitate lumea. Divinitatea nu avea un alt mijloc de a vedea obiectele din jur, decât ochii oamenilor.
Când omul nu deținea încă un intelect, era posibil ca lumina activă a divinității să treacă prin el și să lumineze obiectele. O era mijlocitor pentru divinitate. Aceasta a vrut să facă obiectele fin-delimitate vizibile prin lumină. Prin faptul că lumina trecea prin om, omul însuși a fost plăsmuit, format. Înainte ca lumina să treacă prin om, divinitatea nu avea încă nevoie de lumină, deoarece obiectele nu erau încă solidificate, ci fluide, astfel încât lumina nu era încă necesară. Aceasta este starea pe care Biblia o descrie astfel: „Era întuneric peste adâncuri și spiritul lui Dumnezeu clocea deasupra apelor”. Lumea era atunci cu adevărat apă; de asemenea aurul și argintul și celelalte metale curgeau atunci, erau fluide. Când din apă au luat naștere, precum bucățile de gheață, obiectele solide, omul s-a structurat și el și lumina a devenit necesară. Dumnezeu a spus: „Să fie lumină, și s-a făcut lumină”, și atunci a căpătat și omul mai întâi forma sa. Acesta este momentul când a fost inițiat eterul luminii și când s-au detașat componentele solide: „Și Dumnezeu a făcut un Pământ solid”. Mai înainte, totul era o substanță apoasă. După cum eterul luminii a fost condus spre solid, tot astfel eterul chimic a fost condus spre apă. Înserarea rudeniilor chimice în oameni a fost făcută pe când el era încă fluid. Raporturile de rudenie chimice conform cărora se unesc diferitele substanțe astăzi, au fost impregnate în fiecare om. Ajungem apoi și mai în urmă, într-o stare în care omul, și de asemenea întreg Pământul, era încă aeriform; atunci i-a fost insuflat eterul vieții sau eterul atomistic. Eterul vieții a fost introdus atunci în lume prin oameni.
Să aducem încă o dată în fața ochilor starea existentă atunci când Dumnezeu a spus: „Să fie lumină!” Pământul începe să se condenseze. Pământul este luminat. Aceasta a însemnat că omul abia atunci a început de fapt să devină solid. Apoi a fost nevoie să i se conserve forțele anterioare. Am atins acum starea în care omul lasă să treacă lumina prin el însuși. A avut loc apoi o inversare totală. Omul începe acum să perceapă lumina din afară.
Inițial, prin el au fost introduse în lume:
1. eterul atomistic sau eterul vieții,
2. eterul chimic,
3. eterul luminii.
Inversare:
3. Percepție a eterului vieții,
2. Percepție a eterului chimic,
1. Percepție a eterului luminii.
Omul primește înapoi lumina din lume (inversarea turbionului). Mai înainte a luminat el însuși, acum lumina îl inundă din exterior. Cercul s-a închis; prin aceasta el a devenit conștient. Lumina luminează dintr-odată în el; omul începe să oglindească în sine lumea din jurul lui. Următoarea trăire este aceea că omul începe să cunoască obiectele în ce privește structura lor chimică. El dobândește simpatie sau antipatie pentru substanțe, o înrudire cu restul lumii. În cele din urmă el percepe în el însuși și eterul atomistic sau al vieții.
Prin introducerea luminii în lume omul a dobândit forma sa solidă. Prin introducerea eterului chimic el a dobândit o înrudire cu lumea. Prin introducerea eterului atomistic el a căpătat viața.
Deci prin ochi el a dobândit forma; prin simțul gustativ a dobândit înrudirea cu lumea; prin simțul olfactiv, prin nas, a primit viața. Jehova a suflat suflare de viață în nasul său.
Dacă ne apropiem cu astfel de reprezentări de scrierile religioase, vom afla că în ele sunt depuse adevărurile cele mai profunde. Să vedem dacă ele sunt depuse de la origini în modul în care le avem în prezent.
Să ni-l reprezentăm de exemplu pe constructorul tunelului Gotthard și apoi pe persoana care descrie. Omul care a construit tunelul Gotthard nu ar fi avut nevoie, probabil, de foarte multă artă inginerească în stare conștientă, însă el a transpus în realitate un gând. Așa se raportează înțelepții străvechi la cei de acum. Ei posedau odinioară o înțelepciune creatoare. Acum avem înțelepciunea percepută. Înțelepciunea creatoare este acea înțelepciune care l-a făcut odinioară pe om, bucată cu bucată, pe care o descoperă astăzi anatomistul și o descrie. Înțelepciunea creatoare este exact aceeași înțelepciune cu cea descoperită azi; ea a fost depusă în lume. La înțelepciunea străveche avem de-a face cu proiectul întregii lumi. Înțelegeți acum de ce misticul trebuie să se retragă în sine însuși. Misticul trebuie să fie un cercetător al interiorului. El încearcă să descopere din nou acele stadii ale evoluției prin care el a fost creat.
Dacă am putea închide complet ochii față de orice lumină și apoi am crea lumină în noi până ce lumea apare luminată din interior, atunci ne-am putea adânci în noi înșine în înțelepciunea creatoare și am putea trece în revistă totul în interior. Aceasta are o valoare practică, căci ne putem aminti că în fond omul s-a ridicat prin faptul că a trecut prin regnurile mineral, vegetal și animal; acestea sunt toate de asemenea în el. Tot ce există afară în lume sunt resturile de la ceea ce și omul a fost odinioară.
Inima omenească era, la originea ei, înrudită cu ceea ce s-a petrecut afară. În clipa în care te adâncești în inimă, se creează lumea înconjurătoare, așa cum era ea atunci când, în era lemuriană, a luat naștere inima. Dacă te concentrezi pe activitatea inimii, poți scoate la iveală ca prin farmec întregul mediu ambiant al acelei ere lemuriene în care a luat naștere inima. Apar atunci în noi peisajele lemuriene. Cine se concentrează pe inimă, vede cum a luat naștere neamul omenesc.
Prin concentrare asupra interiorului creierului, care a luat naștere treptat abia în timpul erei atlanteene, vedem ivindu-se peisajele atlanteene. Concentrându-ne asupra plexului solar suntem conduși spre hiperboreeni. Urcăm astfel în lumile de demult trecute. Aceasta nu este o adâncire închipuită, ci o percepție reală a diferitelor organe în înrudirea lor cu lumea. În acest fel a descoperit Paracelsus remediile sale și a tratat bolile. El știa că Digitalis purpurea a apărut atunci când a luat naștere inima omenească. Prin concentrare asupra unui organ apar și medicamentele corespunzătoare. Astfel, elementele macrocosmosului sunt în legătură cu natura microcosmică a omului.
Acum putem înțelege ușor ce înseamnă că omul primește sângele roșu, cald, și animalele superioare de asemenea. Aceasta înseamnă că omul este împuternicit de acum încolo să se separe de întregul mediu înconjurător, să devină autonom, un întreg închis în sine. Peștele nu este așa ceva. Peștele are temperatura mediului înconjurător. Odată cu sângele roșu, cald, omul a căpătat facultatea de a dezvolta în sine căldură. Omul s-a putut desprinde atunci de mediul său înconjurător. Mai înainte el era la fel de cald precum mediul său înconjurător. Ce s-a întâmplat de fapt atunci?
Să privim organismul omenesc nediferențiat de dinainte de era lemuriană. Pe întregul Pământ era o temperatură uniformă. Temperatura din om era egală cu temperatura exterioară. Deodată, temperatura din interior devine mai mare. Această stare calorică din om înseamnă deci căldură proprie, căldură care este revendicată în procesul de diferențiere; iar afară în lume ia naștere fenomenul contrar: se emite căldură, foc. Anterior nu exista încă foc în exterior. Producerea scânteilor în natură a devenit posibilă abia după apariția focului în interiorul omului. Din acel moment avem afară focul binefăcător, care a fost oferit, iar în interiorul omului focul egoist.
Și vine acum momentul în care focul este sustras de la ființele spirituale, pentru folosul omului. Oamenii au luat căldura lor de la corpul unei anumite ființe spirituale – Agni! Prin aceasta a trebuit ca ceea ce existase anterior în lume ca spirit-foc să se retragă și să apară doar periodic sub formă de foc. Legenda lui Prometeu [Nota 115] se bazează pe acest fapt. Dumnezeu și-a pierdut corpul său anterior și și-a creat în focul exterior un nou corp. Aveți aici un exemplu elocvent de cât de distructiv acționează întrucâtva omul asupra forțelor elementare ale naturii. Omul a provocat el însuși elementul foc, atunci când a devenit el însuși o ființă aparte. Există de aceea un precept ocult, că omul este în fond un demolator în raport cu ființele elementare. Lucrul acesta merge foarte departe și ne învederează faptul că omul creează încă și astăzi, pe măsură ce el însuși se dezvoltă, condiții noi în mediul înconjurător, forțe naturale noi. El plăsmuiește, dă formă Pământului. Focul a luat ființă în era lemuriană, de aceea a fost posibil ca Lemuria să piară prin foc, pe care omul însuși l-a creat.
Continentul atlantean a pierit prin elementul apă. Continentul al cincilea va pieri prin rău. Se poate observa la aceasta un fel de declin, așa cum se arată mai jos:
A urmat – în era atlanteană – lucrul omului la propriul său corp eteric. Aici el a atras din mediul său înconjurător aerul. În felul acesta el și-a modificat corpul eteric în așa fel încât condițiile pe Atlantida au devenit cu totul altele. Pe vremea Atlantidei, suprafața Pământului era acoperită în întregime de ceață, o astfel de atmosferă care nu făcea posibilă apariția curcubeului. Omul acționa atunci asupra apei. În era lemuriană el acționase asupra pământului solid, fapt ce a condus la apariția focului; în era atlanteană a acționat asupra apei, ceea ce a dat naștere luminii. (Ea corespunde luminii intelectului nostru din interior.) Apoi el a acționat asupra aerului.
Omul va distruge a cincea rasă-rădăcină prin ceea ce se numește rău. Urmează apoi a șasea rasă-rădăcină. A cincea rasă-rădăcină este aceea care dezvoltă Manas pe planul fizic.
În cultura protohindusă se trăia într-o stare ce corespunde cu Manas într-un fel de stare de transă profundă. Atunci vechilor indieni li s-a revelat de către Rishis străvechea înțelepciune. A doua revelare s-a întâmplat la perși, într-o stare asemănătoare cu somnul nostru profund. În această stare omul auzea cuvântul. Era vechea stare a transei de somn. La perși cuvântul se cheamă „Honover”.
A treia revelare: Popoarele din Asia de Sud-Vest, babilonieni, egipteni, percepeau prin Manas în conștiența de imagini; ele au viziuni sau vedenii.
A patra revelare: Conștiența de veghe clară de zi, a fost dezvoltată la semiți, greci și romani. Acolo Manas este perceput în conștiența clară de zi ca un om întrupat – Christos Iisus.
La indieni găsim deci transa corpului fizic. La perși găsim somnul profund al corpului eteric. La popoarele sud-vest asiatice găsim conștiența de imagini a corpului astral, la popoarele semito-greco-romane, conștiența de veghe a Eului.
Acum, în a cincea sub-rasă, nu avem percepția unui Manas în metamorfoză; cea mai înaltă trăire pe care o are această rasă este viețuirea psihică a noțiunilor simple. Subrasa noastră a dezvoltat Manas psihic, știința obișnuită.
A șasea subrasă va dezvolta un Manas suprapsihic. Ceea ce este actualmente la om doar un fel de știință, va deveni în a șasea subrasă realitate nemijlocită, forță socială. A șasea subrasă are drept menire pătrunderea organismului social cu tot ceea ce au produs și au creat social civilizațiile anterioare. Abia în ea creștinismul se va manifesta plăsmuind social. A șasea subrasă va deveni rasa-germene fundamentală pentru a șasea rasă-rădăcină. A cincea rasă-rădăcină se trage de la protosemiți, a cincea subrasă a celei de-a patra rase-rădăcină. Aceștia au dezvoltat Eul propriu, care produce egoismul. Omenirea datorează stadiul de independență actual protosemiților. Omul trebuie mai întâi să se găsească pe sine, la care am ajuns acum apoi însă să se dăruiască din nou pe sine. El trebuie să se dăruiască aceluia care face gândul real. A șasea subrasă este destinată să pună în locul rudeniei de sânge rudenia de Manas, rudenia în spirit. Gândul altruist va dezvolta predispoziția pentru învingerea egoismului.
A șaptea subrasă va fi un copil născut înainte de termen. Ea va converti prematur ceea ce rezultă din Manas, într-o realitate încă mult mai puternică.
În a șasea subrasă se vor sădi primele înclinații pentru învingerea egoismului, însă într-un mod prin care se va păstra un echilibru între egoism și altruism. Omul celei de-a șasea subrase nici nu se va pierde în afară, nici nu se va închide în interior. În a șaptea subrasă intervine un fel de hipertrofie. Omul va revărsa în afară, va exala ceea ce are acum în sine: egoismul său. Membrii celei de-a șasea subrase, dimpotrivă, mențin echilibrul. Cea de a șaptea subrasă întărește egoismul. Mai târziu, poporul anglo-american se va insera în a șasea rasă-rădăcină ca ceva încremenit, așa cum sunt astăzi chinezii, un rest încremenit al celei de-a patra rase-rădăcină, din era atlanteană.
De la rasa anglo-americană pornește egoismul în lume. Dinspre acea latură, întregul Pământ va fi acoperit de egoism. Din Anglia și America provin toate invențiile care acoperă astăzi Pământul, ca o rețea a egoismului. De acolo întregul Pământ va fi acoperit cu o rețea a răului-egoist. Însă, de la o mică colonie din Orient se va dezvolta, ca dintr-o sămânță, noua viață pentru viitor.
Cultura anglo-americană devorează cultura Europei. Sectele din Anglia și America nu reprezintă altceva decât cea mai incredibilă conservare a lucrurilor vechi. Însă astfel de societăți, precum Armata salvării, Societatea teosofică și altele, au luat naștere acolo, tocmai pentru a salvgarda sufletele din decadență, căci evoluția raselor nu merge paralel cu evoluția sufletelor. Rasa în sine este supusă însă pervertirii. În ea este sădit germenele rasei rele.
În subrasa a patra munca a fost prestată ca tribut (munca cu sclavi).
În subrasa a cincea munca este prestată ca marfă [Nota 116] (vândută).
În subrasa a șasea munca este prestată ca ofrandă [Nota 116] (muncă liberă).
Existența economică va fi atunci separată de muncă: nu va mai exista proprietate privată, totul va fi bun comun. Atunci nu se va mai munci pentru propria existență, ci totul se va face ca o ofrandă absolută pentru omenire.
