Evanghelia după Ioan este contestată de teologia creștină actuală. Se spune că Sinopticele, primele trei Evanghelii, cele după Matei, Marcu și Luca, ar da o imagine unitară despre Iisus. Diferențele se consideră lipsite de importanță. Se spune că, potrivit sinopticelor, omul își poate face o imagine unitară despre Iisus. Evanghelia după Ioan, în schimb, deviază mult de la aceasta, prin faptul că ea vorbește despre fondatorul creștinismului pe un cu totul alt ton și aparent în cu totul alt mod. De aceea este considerată mai puțin verosimilă. Sinopticele, se spune, au vrut să povestească viața lui Christos, însă autorul Evangheliei după Ioan ar fi trăit mai târziu și ar fi exprimat într-un fel de imn ceea ce a simțit el. Teologia vede în Evanghelia după Ioan un poem al credinței. Sunt vremuri trecute cele în care teologul Bunsen [Nota 23] spunea: „Dacă Evanghelia după Ioan nu conține adevăr istoric, atunci creștinismul nu se poate menține”. Știința spirituală are misiunea de a dezvălui din nou omenirii actuale semnificația Evangheliei după Ioan.
Mai există un motiv pentru care teologii actuali acordă întâietate sinopticelor față de Evanghelia după Ioan. Dacă se adună conținutul acestor trei Evanghelii, după ce s-au scos afară miracolele, atunci ele dau imaginea unui om sublim, care este însă doar un om foarte evoluat. Dar, potrivit Evangheliei după Ioan, Iisus era altceva decât un om foarte evoluat: El era o individualitate universală care a fost întrupată într-un trup pământesc. Sinopticele povestesc despre Iisus din Nazaret, Evanghelia după Ioan vorbește despre Christos.
Introducerea din Evanghelia după Ioan vorbește despre un principiu cosmic cuprinzător, Logosul, care s-a întrupat în Iisus din Nazaret: „La început a fost Logosul”. Omul actual nu vrea să știe nimic despre o ființă spirituală foarte înaltă care coboară. El crede numai în existența oamenilor foarte evoluați, nu crede că un Dumnezeu a trăit pe Pământ. Aceasta provine din faptul că omul a pierdut legătura cu Evanghelia după Ioan, în ultimul secol. Despre această legătură a omului cu Evanghelia după Ioan, va fi vorba în această conferință.
Dacă cineva citește Evanghelia după Ioan așa cum citește o altă carte, pentru a se informa despre ceea ce se află în ea, atunci o citește complet greșit. Evanghelia după Ioan nu este o carte ca ceea ce înțelege omul astăzi prin așa ceva. Ea este o carte vie.
Trebuie să observăm de la început că în toate documentele religioase profunde fiecare cuvânt este așezat cu o intenție profundă. Un exemplu ar fi explicat cu ajutorul problemei: Cum se numește, potrivit Evangheliei după Ioan, mama lui Iisus? Oricine va răspunde: Maria. Dar acest răspuns nu se lasă dovedit din Evanghelia după Ioan. Mama lui Iisus este menționată mai întâi la povestirea nunții din Cana, dar fără nume. „Iar în a treia zi era o nuntă în Cana, și mama lui Iisus era acolo”. Ulterior, ea este menționată încă o dată, printre cele trei femei [Nota 24], la cruce: „Însă lângă crucea lui Iisus stăteau mama sa și sora mamei sale, Maria, femeia lui Cleopa, și Maria Magdalena”. Aici, așadar, nu mama lui Iisus, ci sora ei este numită „Maria”. În orice caz, este complet neverosimil ca amândouă surorile să se numească Maria, trebuie deci să admitem că mama lui Iisus purta alt nume.
Un alt exemplu: Autorul Evangheliei după Ioan, sau cel care este desemnat de obicei drept Ioan, este numit aici întotdeauna doar „ucenicul pe care Domnul îl iubea” – „Atunci, Iisus a privit la mama Sa și la ucenicul de lângă ea, pe care El îl iubea, și El i-a spus mamei Sale [Nota 25]: Femeie, privește, acesta este fiul tău”. Aceasta este de o importanță profundă pentru înțelegerea problemelor care ne întâmpină în Evanghelia după Ioan, dacă e să o înțelegem în sens spiritual.
Până acum câteva secole Evanghelia după Ioan a fost privită drept carte de meditație, care trebuia viețuită lăuntric de către cel ce voia să aibă o concepție lăuntrică despre Iisus. Ea era destinată preotului care voia să privească tainele creștinismului. Și sute și sute de oameni au realizat aceasta, și sute și sute de oameni au cules roade din aceasta. Cine voia să ajungă la misterele creștine, trebuia să-și maturizeze sufletul numai prin Evanghelia după Ioan. Dar el trebuia să știe că primele fraze au o putere magică. Discipolul trebuia să le lase să trăiască în fiecare dimineață un sfert de oră sau o jumătate de oră în sufletul său, dar fără a specula asupra lor, ci doar pentru a absorbi, pur și simplu, putere din ele. Aceasta era meditație. Celui care trăia așa cu primele fraze ale Evangheliei după Ioan luni de zile, ani de zile, aceste fraze îi arătau o putere deosebită: lui i se deschideau ochii spirituali. Aceste fraze sunt puteri vii, capabile de a trezi aptitudini latente. Astfel, discipolul viețuia în viziune astrală, toate imaginile Evangheliei după Ioan. Primele cuvinte pot produce această viețuire. Mai înainte, această putere era mai mare decât astăzi. Oamenii s-au schimbat mai mult decât se crede de obicei.
În secolul al XIII-lea, pe când încă nu exista arta tiparului, oamenii nu citeau. Cititul a schimbat oamenii foarte mult. Despre bogăția de sentimente a oamenilor de atunci, nici cel mai evlavios om de astăzi nu-și poate face o idee. Astăzi trebuie să dăm alte meditații acelora care vor să progreseze.
Ar trebui, de asemenea, să traducem corect Evanghelia după Ioan, pentru ca ea să poată fi pentru oamenii actuali, ceea ce era mai înainte:
„La început a fost Cuvântul, și Cuvântul era la Dumnezeu, și Cuvântul era un Dumnezeu.
Acesta era la început la Dumnezeu.
Totul a fost făcut prin el, și nimic din ceea ce a fost făcut, nu a fost făcut în afara lui.
În el era Viața, și Viața era Lumina oamenilor.
Iar Lumina a strălucit în întuneric, și întunericul nu a cuprins-o.
A fost un om trimis de Dumnezeu, cu numele său Ioan.
Acesta a venit pentru mărturie, ca să depună mărturie despre Lumină, și pentru ca toți să creadă prin el.
Nu era el Lumina, ci el era un martor al Luminii.
Căci Lumina adevărată, care luminează pe toți oamenii, trebuia să vină în lume.
Ea era în lume, și lumea a fost făcută prin ea, dar lumea nu a recunoscut-o. Ea a venit la fiecare om în parte (ea a venit până la oamenii-Eu); dar oamenii (oamenii-Eu) nu au primit-o.”
În timpul rasei lemuriane, sufletul omenesc a coborât în prima întrupare umană. Mai înainte, el odihnea în sânul lui Dumnezeu; oamenii nu erau încă oameni-Eu.
Privirea lăuntrică. – Ce se întâmplă când omul își dobândește o privire în lumea spirituală? Omul cotidian trăiește între veghe și somn, care este cel mult întrerupt de vis. Omul constă din trup fizic, trup eteric sau trupul vieții, trup astral și Eu. Aceste patru componente sunt împreună în stare de veghe. Corpul fizic este o sumă de aparate fizice, ochiul este o cameră obscură, urechea este un instrument cu coarde. Aceste aparate sunt pătrunse de trupul eteric, care le vivifiază și le transmite senzațiile către trupul astral, purtătorul plăcerii și durerii, instinctelor, poftelor și pasiunilor și transmite de asemenea mai departe senzațiile către Eu. În somn, trupul fizic și trupul eteric stau în pat, iar trupul astral și Eul sunt ridicate în afara lor. Trupul eteric rămâne în trupul fizic și îl vivifiază; funcțiile vitale nu sunt întrerupte în timpul somnului. Culori, sunete, bucurie și suferință sunt însă ca și cufundate într-un întuneric adânc; omul nu este conștient de ele.
Există atâtea lumi câte organe are omul pentru a le percepe. Fără ochi, nu există lumină. Dacă omul ar avea un organ pentru electricitate, atunci el ar percepe-o chiar și pe aceasta, cam așa cum percepe acum lumina.
În somn, omul trăiește așadar în lumea astrală sau în lumea devachanică, dar el nu simte nimic acolo. Numai dacă dezvoltă organe superioare prin muncă perseverentă, survine o schimbare lăuntrică: Începe să se facă lumină de jur-împrejurul lui. În somn el simte un spațiu de jur-împrejurul lui, umplut de obiecte. I se întâmplă ca și orbului din naștere, care este operat; iau naștere organe sensibile astrale și spirituale; el vede lumea spirituală, somnul nu-l mai face inconștient. Ulterior, lumea spirituală începe să răsune de jur-împrejurul lui. El aude muzica sferelor pitagoreicilor, care pentru omul actual reprezintă o expresie simbolică. Goethe a înțeles-o corect. În prologul lui «Faust», el spunea:
* Faust I și II, traducere de Ștefan Augustin Doinaș, Editura Univers, 1982.
Aceasta nu poate fi considerată vorbă goală, ci trebuie să fie luată textual: Soarele este auzit răsunând, dacă se aude muzica spirituală. În partea a doua a lui «Faust», Goethe spune în același sens:
Lumea spirituală apare deci pentru om mai întâi în somn, însă el trebuie să poată lua și în viața cotidiană ceea ce viețuiește în somn. Ceea ce a descoperit mai întâi în somn, trebuie să regăsească în stare de veghe printre lucrurile fizice. Aceasta se petrece în educarea ulterioară a discipolului.
După ce survine efectul primelor fraze ale Evangheliei după Ioan, prin faptul că imaginile ei apăreau înaintea sufletului său, discipolul era susținut în dezvoltarea unor anumite sentimente. După alte câteva exerciții, maestrul spiritual îi cerea discipolului să se formeze mult timp prin următorul sentiment: Dacă planta care crește pe sol ar putea contempla piatra pe care crește, atunci ea ar trebui să-i spună: Piatră, tu aparții într-adevăr unui regn inferior celui al meu, dar fără tine, eu n-aș putea exista. Ea ar trebui să se plece smerită înaintea pietrei și să-i mulțumească pentru faptul că aceasta îi face posibilă existența. Tot așa ar trebui să se plece animalul înaintea plantei și să-i mulțumească pentru faptul că îi dă aerul necesar respirației. La fel ar trebui fiecare clasă superioară de oameni să se plece înaintea clasei inferioare, și să-i mulțumească. Fiecare om superior datorează existența sa, celui inferior. Acest sentiment trebuie să-l fixezi întru totul în sufletul tău, ceasuri de-a rândul, în fiecare zi, timp de săptămâni sau luni.
Dacă discipolul realiza aceasta, atunci înaintea ochilor săi apărea în sfârșit o imagine spirituală care se desfășura la fiecare în același fel: vedea de jur-împrejurul său doisprezece oameni inferiori, cărora el le spăla picioarele. Atunci, maestrul spiritual îi spunea: Acum tu înțelegi lăuntric cel de-al treisprezecelea capitol al Evanghelia după Ioan; spălarea picioarelor. Pe lângă această imagine spirituală se producea de asemenea un simptom exterior, și anume din nou identic la toți. Discipolul se simțea ca și cum apa i-ar spăla picioarele.
După aceea el trebuia să dezvolte un al doilea sentiment de-a lungul a săptămâni și luni întregi de zile: Dacă toate durerile posibile și toate duritățile existenței năvălesc asupra mea, eu vreau să dezvolt puterea de a mă opune lor întotdeauna. Și dacă dezvoltase acest sentiment în sine, atunci se producea o nouă viziune: Se vedea biciuit. Și această viziune survenea la toți în același fel. Simptomul exterior era o durere ascuțită și mâncărimi pe tot corpul, vreme îndelungată.
După aceea el trebuia să dezvolte un al treilea sentiment: A suporta duritățile existenței, încă nu este suficient. Se poate acoperi cu batjocură și dispreț ceea ce ai tu mai bun. Totuși, să rămâi vertical. Dacă discipolul dezvoltase acest sentiment, atunci survenea a treia viziune: El se vedea cu coroana de spini. Drept simptom exterior, el simțea puternice dureri de cap.
După aceea el trebuia să dezvolte un alt sentiment: Toți oamenii spun corpului pe care îl poartă, eu. Dar trupul tău nu trebuie să fie mai important decât orice alt lucru. Tu trebuie să-ți simți corpul drept ceva străin. Dacă discipolul parcurgea aceasta, atunci survenea viziunea crucificării, însoțită exterior de apariția stigmatelor lui Christos la mâini și la picioare și la partea dreaptă a pieptului – nu pe partea stângă a pieptului, cum se spune de obicei. În timpul meditației, aceste simptome reveneau adesea.
După aceea, Învățătorul spunea discipolului: Acum poți viețui moartea mistică. Aceasta poate fi descrisă doar aproximativ. Discipolul are o trăire ca și cum întreaga existență ar fi stinsă pentru un moment, ca și cum toate lucrurile nu ar mai exista, fiind ascunse în dosul unui văl. Apoi vălul se sfâșie de sus până jos și discipolul vede în lumea spirituală. Înainte de aceasta, mai intervine și un alt moment. Înainte de moartea mistică, discipolul are viziunea a tot răul care poate exista în lume; el trebuie să coboare în Infern înainte de a viețui moartea mistică.
După aceea urmează a șasea etapă, când discipolul începe să nu-și mai simtă corpul drept ceva propriu lui. El își extinde conștiența la întregul Pământ. Dacă el a dezvoltat aceasta, atunci treapta respectivă se numește punerea în mormânt. A șaptea etapă nu mai poate fi descrisă în cuvinte pământești. Este învierea, și așa mai departe; această stare este mai înaltă decât își poate imagina un om.
Evanghelia după Ioan descrie aceste șapte trepte. Cine le parcurgea, acela îl cunoștea pe Iisus așa cum a trăit el pe Pământ. Evanghelia după Ioan este calea de a-l cunoaște pe Iisus Christos. De aceea ea a fost dată acelora care voiau să devină înțelepți, drept o carte de evoluție, și nu doar drept carte de înălțare sufletească. Fiecare parte din ea poate fi viețuită.
Amănunte: Faptul că acest adevăr a fost dezvăluit omenirii, formează o etapă din evoluția omenirii, care nu se lasă comparată cu nici o altă etapă. Prin Iisus a fost adus în lume următorul lucru: Omul avea o structură cvadruplă deja la prima sa întrupare, dar el a evoluat mai departe. Să privim un om neevoluat: trupul său astral a rămas așa cum l-a primit. Să-l comparăm cu un trup astral al unui european mediu sau cu cel al unui idealist ca Schiller, sau cu cel al unui om foarte evoluat, ca Francisc de Assisi. Europeanul de factură medie nu-și mai urmează toate instinctele. Pe unele le respinge, el așează de asemenea alte sentimente în locul lor, poruncile morale. Eul a lucrat la trupul astral. Trupul său astral constă din două părți: partea nepurificată, care este încă așa cum a primit-o, și partea purificată. La Schiller, partea purificată este deja foarte mare față de cea nepurificată. Iar trupul astral al lui Francisc din Assisi mai constă doar din parte purificată. Această parte purificată a trupului astral se numește Sine spirituală sau Manas. Omul are atunci cinci părți esențiale.
Tot așa poate lucra omul în trupul eteric. Sentimentele religioase și cele artistice lucrează la trupul eteric și creează din acesta Spiritul vieții, Buddhi: Dacă omul poate deveni stăpân peste trupul său fizic, atunci ceea ce a spiritualizat din acesta, este Atma. În evoluția exterioară, acest proces decurge foarte lent. În Grecia, Buddhi se numea „Chrestos”, iar acesta este astăzi, la cei mai mulți oameni, doar la primele începuturi.
Puterea cea mai mare pe care a primit-o vremea noastră pentru a dezvolta Buddhi, a venit prin Christos. El a făcut posibilă formarea celui de-al șaselea principiu, Buddhi, în întreaga omenire. El a spiritualizat omenirea. Al șaptelea principiu este cel al Tatălui. Prin Spiritul Sfânt este format Manas, prin Christos este format al șaselea principiu, iar dacă acesta este dezvoltat, la scară mare, la o rasă întreagă, atunci apare ceea ce s-a aflat ascuns în ea, și anume principiul al șaselea. Atunci toți oamenii care aparțin acestei rase vor fi atins a șasea treaptă a inițierii: punerea în mormânt.
O față veselă sau tristă ne lasă să deducem un suflet vesel sau trist, pe exterior se vede lăuntricul; totul este o exteriorizare a sufletului. Dacă ne imaginăm Pământul drept trupul unei entități sufletești, atunci, când oamenii s-au contopit corporal cu Pământul, sufletele lor s-au dizolvat în sufletul Pământului. Acesta ar putea exista în Pământ, așa cum sufletul omenesc există în trupul uman.
Omul își preia hrana din trupul Pământului și îl calcă în picioare. „Cine mănâncă pâinea mea, acela mă calcă în picioare”, spune Iisus. În scrierile vechi apar des așa-numite expresii-cheie, denumiri foarte precise pentru anumite lucruri. Când, de exemplu, un maestru spiritual merge cu discipolii săi în cel mai lăuntric sanctuar, atunci „el merge pe munte”. Predica de pe munte este o predică doar pentru discipoli: „Dar când Iisus a văzut mulțimea, a mers cu ucenicii săi pe munte”.
Tot așa, „templul” este expresia pentru trupul fizic. De obicei el este numit natură inferioară. Este el într-adevăr inferior în raport cu trupul astral? În realitate, trupul fizic este astăzi mult mai evoluat decât trupul astral. Mai târziu, trupul astral va fi, desigur, mult mai evoluat decât trupul fizic. Să privim osul femurului unde, cu cel mai mic consum de material, se furnizează o forță cât se poate de mare. Sau să privim inima, care este atât de înțelept organizată încât rezistă zeci de ani atacurilor neîncetate ale trupului astral.
Despre inițiați se spunea, atunci când trupul astral se destinde și devine conștient: „el a ieșit afară din templu”. În Evanghelia după Ioan, Christos vorbește despre templu: „Atunci, ei au luat pietre ca să arunce în el [Nota 28]. Dar Iisus s-a ascuns și a ieșit din templu”. În acest sens vorbește el mai departe despre purificarea templului și despre distrugerea și reconstruirea lui în trei zile.
Felul cum a pășit Christos în lume poate fi cunoscut în felul următor. Principiul a șaselea, Buddhi, este născut din al cincilea, când acesta a ajuns la înălțimea deplină, din Sinea spirituală sau Manas sau, cum numeau pe atunci grecii al cincilea principiu, din Sophia. Toți gnosticii partizani ai Evangheliei după Ioan numeau pe mama lui Iisus, Sophia.
Prin apariția lui Iisus, Pământului îi este dat principiul al șaselea. Are loc unirea Spiritului vieții cu omenirea. Pentru aceasta, Sophia trebuia mai întâi să se maturizeze complet. Când Spiritul vieții se unește cu omenirea, atunci omenirea este Sophia. La nunta din Cana ne este povestită aceasta, în parabole.
Domnul a îngăduit revelarea Evangheliei după Ioan prin ucenicul pe care îl iubea. Acest nume îl poartă întotdeauna discipolul preferat al unui maestru spiritual. În Evanghelia după Ioan apare pentru prima dată expresia despre ucenicul pe care Domnul îl iubea, în capitolul unsprezece, la învierea din morți a lui Lazăr. În acele vremuri inițierea se petrecea astfel încât discipolul petrecea trei zile în templu. Acolo nu era destins numai trupul său astral, ci și trupul său eteric. El murea oarecum, și era din nou înviat la sfârșitul celor trei zile. Pe acest ucenic, pe care Domnul îl iubea, l-a inițiat El, iar învierea din morți a lui Lazăr semnifică această inițiere.
Ucenicul care stătea lângă cruce era deci, de asemenea, Lazăr, și același inițiat este autorul Evangheliei după Ioan. Pentru a îngădui concordanța dintre lucruri, ucenicul pe care Domnul îl iubea nu este menționat mai înainte de învierea din morți a lui Lazăr, în capitolul unsprezece. Această interpretare exista în toate școlile gnostice și rosicruciene, și ea va reveni.
Evanghelia după Ioan este o carte plină de mistere, plină de puteri pentru omenire.
Ce este corpul cauzal?
La moartea omului actual, trupul eteric, trupul astral și Eul se separă de trupul fizic. Un timp, trupul eteric rămâne încă lângă principiile superioare, și în acest răstimp, după abandonarea trupului fizic, înaintea sufletului uman apare ca un tablou ultima sa viață pământească, în întregime. Aceasta provine din faptul că trupul eteric nu este numai purtătorul funcțiilor vitale, ci și purtător al memoriei. În timpul vieții, el este însă restrâns prin creierul fizic, el nu-și poate desfășura funcțiile. Însă de îndată ce limitele fizice cad, întreaga memorie se află ca desfășurată înaintea sufletului uman. Aceasta durează până când trupul eteric se desprinde după câteva ore, de asemenea, de trupul astral și de Eu. Se desprinde însă doar ceea ce este material-eteric, în timp ce acest tablou-amintire este luat cu sine de către om. Omul păstrează această esență a trupului eteric, iar suma acestor esențe ale tuturor vieților pământești este corpul cauzal.
Cum trebuie înțeleasă sărbătoarea Cinei celei de taină în Evanghelia după Ioan, în special oferirea pâinii lui Iuda, trădătorul?
Un procedeu foarte precis la inițierea veche constă în aceea că discipolul este adus în templu și, într-o „moarte de trei zile”, timp în care și trupul său eteric este desprins, este condus prin viețuiri astrale și devachanice. Una dintre aceste viețuiri era că fiecare parte a corpului era transformată într-o formă umană. Se însumau douăsprezece părți, iar discipolul vedea douăsprezece forme, și drept a treisprezecea se vedea sufletul celor douăsprezece.
Senzorialul a adus egoismul, care trebuie învins. Așa a fost instruit îndeosebi discipolul medieval. Un Învățător ar fi putut vorbi pe atunci discipolilor săi, cam așa: Privește planta, ea își îndreaptă în sus, în mod cast, Soarelui, organele dătătoare de rod. Poate lua ființă un fruct doar dacă floarea este sărutată de către Soare. Omul este o plantă inversată. Animalul se află la mijloc între plantă și om. Sufletul lumii trece prin plantă, animal, om. Sufletul lumii este răstignit pe crucea Pământului. Omul și-a întrețesut substanța cu pofte. Carnea sa este inferioară cărnii plantei. Mai târziu, omul va deveni din nou lipsit de pofte și se va oferi razelor solare în mod cast. Ia ființă ceea ce se numește Sfântul Graal, creația spirituală.
La Cina cea de taină din Evanghelia după Ioan, egoismul inferior apare drept Iuda, trădătorul. Ucenicul pe care Domnul îl iubea, stă la pieptul său. Puterea purificată pătrunde în sus, la inimă, care în viitor va deveni organ de creație spirituală. Aceasta se vede deja astăzi, în construcția anatomică a inimii. Inima aparține mușchilor involuntari și trebuia să prezinte, ca atare, fibre netede. Dar ea nu este așa, ci are fibre transversale, ca mușchii voluntari. Prin aceasta ea indică deja de pe acum către timpul când va deveni un mușchi voluntar.
La trezirea de după inițiere, discipolul pronunță cu greu cuvintele: „Eli, Eli, lama sabachtani!”, care înseamnă: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, cum m-ai transfigurat!”. Acest text se lasă ușor reorientat în textul originar, într-o altă versiune, care spune: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”.
Casa în care a avut loc Cina cea de taină era o casă de inițiere.
Ce semnifică transformarea apei în vin, la nunta din Cana?
Potrivit interpretărilor teologilor actuali, aceasta semnifică transformarea Vechiului Testament în Noul Testament, care trebuie să semnifice vinul înspumat.
Aici, în nord, Siegfried era inițiatul precreștin care s-a menținut înainte de inițierea creștină. Aceasta s-a arătat prin locul vulnerabil al lui Siegfried. Siegfried cel invulnerabil, era vulnerabil în locul unde Christos a purtat crucea.
Va veni unul care arată sensul Pământului. Sângele acestei ființe este apa. În toate misteriile, apa a fost numită sângele lui Christos.
În secolul VIII înainte de nașterea lui Christos s-a dezvoltat cultul lui Dionysos; și împreună cu el, creștea excesiv plăcerea de a bea vin. În perioada atlanteană nu se cunoștea vinul. Astăzi vinul și-a împlinit funcția. Un semn pentru dispariția vinului este apariția filoxerei. Pe când încă nu exista vinul, toți oamenii aveau o conștiență despre esența eternă care trecea dintr-o viață în alta. În credința în reîncarnare își aveau consolarea muncitorii egipteni, despre ale căror eforturi pentru construcția piramidelor noi nu ne putem face nici o idee. Aceștia erau oameni care nu consumau vin. Prin consumul de vin, omul este separat de cunoașterea principiilor superioare. Această stare de lucruri trebuia să apară odată. Dacă omul ar fi rămas fără vin, el ar fi ajuns să se plictisească de Pământ, dar aceasta nu avea voie să se întâmple. Pentru a produce cultura, omul trebuia să ajungă să iubească Pământul, el trebuia să fie separat de întrupările sale anterioare pentru a iubi numai realitatea în care tocmai trăia. Întreaga omenire trebuia să parcurgă o perioadă în care să nu știe nimic despre principiile ei superioare și despre încarnările anterioare. Creștinismul nu a predat public reîncarnarea în primele două mii de ani, ci numai inițiaților, așa cum a făcut și Christos: „Să nu spuneți nimănui aceasta, până nu revin eu” [Nota 29], ceea ce înseamnă până când nu se îndeplinește în mod lent dezvoltarea celui de-al șaselea principiu. Acum, timpul a venit. Întreaga omenire a trecut printr-o încarnare în care a fost separată de cele de sus.
În vremurile vechi, exista căsătoria cu cei apropiați, căsătoria între rudele de sânge. O consecință a trecerii la căsătoria cu cei neînrudiți a fost stingerea clarvederii. Astăzi, căsătoria cu cei apropiați ar produce degenerări. Pe vremea căsătoriilor între rude oamenii nu aveau numai amintirea a ceea ce trăiau ei înșiși, ci și a vieții părinților lor. Această memorie ereditară purta un nume: Adam, Seth, Enoh. În afară de memorie, prin naștere se moșteneau Binele și Răul, păcatul strămoșesc.
Pentru ca aceasta să se schimbe, trebuia ca în locul iubirii consanguine să se manifeste iubirea umană universală: „Cine nu își lasă tatăl, mama, femeia, copiii acela nu poate fi ucenicul meu” [Nota 30].
Iisus merge de asemenea la străini, la femeia samariteană. „Iudeii nu au amestec cu samaritenii” [Nota 31]. Christos provine din Galileea, țara în care exista un amestec de sânge cât se poate de mare.
Dacă o ființă de pe o stea îndepărtată ar putea observa Pământul, atunci ar vedea Pământul fizic pătruns și înconjurat de un trup eteric și de un trup astral. Dacă această ființă ar observa aproximativ evoluția Pământului, de la Avraam până astăzi, atunci ar vedea o schimbare a culorii aurei în momentul când curge sângele din rănile lui Christos. O inițiere ca aceea a apostolului Pavel nu ar putea avea loc înainte de apariția lui Christos. Aceasta a fost o inițiere exterioară, care a fost posibilă prin aceea că întreg trupul astral al Pământului a fost schimbat.
Întrebare privind viitorul creștinismului.
Creștinismul are o profunzime infinită, astfel că evoluția sa este complet imprevizibilă. Creștinismul este ultima religie. El poartă toate posibilitățile de evoluție. Teosofia este doar un slujitor al creștinismului.
Diferența dintre Christos și ceilalți mari fondatori de religii constă în aceea că în celelalte religii se crede în ceea ce învățau fondatorii lor; în creștinism însă, omul crede în ceea ce este Christos.
Influența trupului eteric asupra vindecării trupului fizic.
Bolile se întemeiază parțial pe faptul că trupul eteric nu are puterea de a acționa asupra anumitor părți ale trupului fizic. Dacă trupul eteric este prea slab pentru a domina o parte a trupului, atunci această parte se îmbolnăvește. Dacă fortificăm trupul eteric, atunci am ajutat.
