Dacă vorbim despre rugăciune în sens creștin, trebuie să ne lămurim înainte de toate că forma rugăciunii nu reprezintă nimic altceva decât adâncirea, dăruirea de sine față de Divin. În acele religii care caută să atingă această dăruire de sine mai mult prin cufundare în gânduri, vorbim despre meditație; la acele religii unde dăruirea de sine iese mai mult din inimă decât din cap, mai mult din personalitate, această dăruire de sine o numim rugăciune. În religia creștină, această dăruire de sine a primit un caracter personal; în religiile vechi, dăruirea de sine era mult mai inconștientă, mai impersonală. Omul a știut deja, cu milenii în urmă, că există ceva etern, ceva divin. De exemplu sclavul își spunea: O viață printre multe altele. De aceea, pe atunci trăiau în oameni speranța de viață, curajul, puterea și siguranța. Exista un fel de privire în afară din temporar în etern. Însă pentru omenire trebuia să vină o epocă în care omul privește în sus la Dumnezeul său. Creștinismul exoteric spune: De personalitate, care merge de la naștere până la moarte, depinde foarte mult. De aceea meditația a luat și ea acest caracter personal al rugăciunii. Dar nu trebuie să uităm că există o rugăciune creștină originară: „Tată, dacă e cu putință, îndepărtează de la mine paharul acesta; totuși, să nu se facă voia mea, ci voia Ta”.
Dacă dumneavoastră creați această dispoziție sufletească, atunci aveți o rugăciune creștină. Acea rugăciune care intervine pentru personalitatea, pentru problemele celui care se roagă, nu este o rugăciune creștină. De exemplu, două armate care sunt pregătite de luptă, amândouă se roagă pentru victorie. Doi țărani, unul se roagă pentru ploaie, celălalt pentru soare. Ce trebuie să facă Dumnezeu? Rugăciunea creștină adevărată nu are nimic de a face cu asemenea dorințe și cereri personale. Rugăciunea personală, ca rugăciune adevărată, poate avea și o cerere personală, dar trebuie să existe alături principiul superior: „Să nu se facă voia mea, ci voia Ta”. Prin aceasta, din rugăciunea creștină originară a lui Iisus Christos, este indicată dispoziția pe care trebuie să o aibă rugăciunea. Există multe rugăciuni creștine, dar rugăciunea Tatăl nostru, rugăciunea creștină originară, este cea despre care omul poate spune că există cu greu ceva pe lume care să conțină lucruri atât de multe și atât de importante, ca ea. Și apoi să ne amintim cum începe Iisus Christos această rugăciune: „Când te rogi, mergi în cămăruță” [Nota 53], spune El.
Pretutindeni, în toate religiile găsiți formule de meditație, formule magice. Aceste formule magice au, chiar și din punct de vedere meditativ, semnificație asemănătoare cu a meditațiilor. Omul a vrut să se dăruiască meditativ Dumnezeului său, el a vrut să se dăruiască Dumnezeului său chiar și prin practici magice. Însă Iisus Christos avertizează: „Nu trebuie să vă rugați pentru ceea ce se petrece pe stradă, trebuie să mergeți adânc, adânc în lăuntrul vostru când vă rugați”. În om trăiește ceva din esența divină, o picătură a esenței divine trăiește în om, picătură care este de aceeași natură cu a Divinității. Întregul ocean și picătura de apă sunt de aceeași natură.
Iar acum vrem să privim Universul și omul așa cum se obișnuia în primele școli esoterice. Pentru aceasta să ne întoarcem înapoi până în momentul când corpurile umane, care s-au pregătit în acest sens, așteptau oarecum germenii divini ai sufletelor umane care coborau din Divinitate. Populația lumii de atunci consta din plante și trupuri de oameni-animale. Omul, așa cum este astăzi, nu exista acolo. Sufletele și-au pregătit treptat trupurile actuale. De jur-împrejurul Pământului exista un fluid spiritual. Iar acum imaginați-vă că cineva ar lua o sută de bucățele de burete și ar absorbi câte o picătură din acest fluid în fiecare din bucățelele de burete. Acum aveți în fiecare o picătură a Divinului. Sufletele se aflau mai înainte în oceanul Divinității, apoi ele s-au întrupat ca picături. Aceste suflete erau pe atunci încă foarte imperfecte, la prima lor întrupare, dar ele aveau deja în germen și esența umană superioară: Atma, Buddhi, Manas pentru dezvoltare, pentru evoluție în viața pământească. Omul-animal are deja cele patru învelișuri inferioare, dar el le transformă abia cu ajutorul sufletului său și obține apoi Atma, Buddhi, Manas.
Acum vrem să privim în mod esoteric această evoluție, din două puncte de vedere: primul, că omul se îndumnezeiește tot mai mult în Atma, Buddhi, Manas; al doilea, că picătura Divinității este în el.
Să privim mai întâi omul superior sub aspectul său divin. În secolele creștine s-a spus: Priviți mai întâi elementul component superior al esenței divine, la care omul va fi înălțat la sfârșitul evoluției sale. Acest element superior este Atma, voința, natura viitoare. Voința va fi, când omul va fi desăvârșit, cea mai mare putere a sa. Voința trebuie atunci să se reverse în afară. Atunci nu va mai exista la om nici o decizie a voinței care să nu devină imediat faptă. Principiul nostru Atma este natură volitivă. Divinitatea a îngăduit să se reverse în noi mai întâi voința sa, o dată cu Atma. Voința divină trăiește în noi și în toate lucrurile.
Drept al doilea element, avem în om principiul Buddhi. Prin faptul că Divinitatea se revarsă în oameni, ea trece de la Atma la Buddhi.
Cum acționează deci voința divină? Putem ajunge la înțelegerea voinței divine doar prin conceptul de sacrificiu. Imaginați-vă că priviți într-o oglindă, acolo vă vedeți înfățișarea: această înfățișare este identică cu dumneavoastră. Imaginați-vă acum că în dumneavoastră ar fi o voință creatoare, și că atunci ați sacrifica imaginii tot ce aveți, toată viața dumneavoastră, toată ființa dumneavoastră. Prin aceasta, dumneavoastră trăiți în imagine. Așa puteți înțelege creația plină de sacrificii a voinței divine. Voința divină nu se oglindește doar în lucruri, în imagini, ci ea sacrifică totul în ele, și așa aveți voința divină sacrificată în tot spațiul cosmic. Așa privește creștinul un lucru oarecare al lumii, drept o imagine reflectată a Divinității, a voinței divine. Aveți Divinitatea sacrificată în spațiul lumii, iar această imagine a divinității se desemnează în creștinismul esoteric drept „Împărăție”. Voința divină reflectată, multiplicată la infinit era percepută drept Împărăție. Ceea ce se creează drept Atma, ceea ce trăiește în noi drept Buddhi, ceea ce se creează afară în lume, se desemna drept Împărăție.
Acum priviți în sus, ce imagine a Divinității trăiește în Cosmos. Aceasta poate fi distinsă de către ființa individuală prin „Nume”. Acesta este în noi principiul Manas, Sinea spirituală, acesta este Numele nostru. Manas este Numele din noi și dintr-un lucru oarecare din afară. Așa era sfințit pentru om Numele unui lucru oarecare. Iar discipolului i se spunea: Trebuie să-ți devină clar, chiar dacă ai mânca o bucățică de pâine, că și aceasta este un lucru în care se află Divinitatea, și de aceea trebuie să-ți fie sfânt.
În măsura în care Numele nostru se află în Dumnezeu, el este Manas, Numele. Principiul nostru Buddhi este, astfel, Împărăția. În principiul nostru Atma trăiește ființa divină. Acestea trei sunt elementele esenței divine a omului. Omul a primit aceste elemente ale esenței divine, iar afară în lume ele sunt enumerate ca Nume, Împărăție și Voință.
Și acum imaginați-vă că Christos voia să-i învețe pe ucenicii Lui astfel, încât le spunea: Divinitatea era numită Tatăl, iar divinul se numea Cer. Unirea cu divinul a fost posibilă doar prin faptul că acest divin se dăruiește de acum înainte celor trei organe superioare ale omului.
Ce trebuie să spună creștinul când vrea să exprime acestea?
Așa se exprimă, în primele trei cereri ale rugăciunii Tatăl nostru, cele trei elemente componente superioare ale omului, în cel mai categoric mod. Aceste prime trei cereri ale rugăciunii Tatăl nostru sunt dezvoltate din esența spirituală superioară a omului.
Acum să privim în mod esoteric cele patru componente inferioare ale omului: trupul fizic, trupul eteric, trupul astral și Eul.
Corpul fizic este cel pe care omul îl are în comun cu toate mineralele, și în care și din care substanțele și forțele fizice intră și ies zilnic. Dacă omul vrea să-și construiască trupul fizic, el trebuie să implore ca aceste substanțe fizice care se află în afară în lumea fizică, să-i fie date. Trupul eteric îl avem comun cu toți oamenii care ne înconjoară. Trupul astral îl avem mai mult în mod personal.
Prin trupul eteric avem ceva comun în fiecare familie, în fiecare popor. Prin faptul că ai un trup eteric, aparții unei specii, unui gen. Prin faptul că ai un trup astral, ești mai mult o individualitate. Tu deranjezi trupurile eterice ale ambianței tale dacă nu ești în armonie cu ele, iar ceea ce un om pricinuiește altuia prin trupul său eteric, se numește „greșeală”. Dar prin aceasta, chiar omul însuși a fost păgubit. Greșeala se fixează așadar pe trupul eteric sau trupul vieții. Ești dator cu ceva față de semenul tău prin faptul că rănești sau deteriorezi trupul său eteric sau trupul său al vieții. Ferește-te de aceasta, căci numai așa îți pot fi iertate propriile greșeli.
Prin ce se dezvoltă trupul astral? Rătăcirea individualității de la calea cea dreaptă este ispita. Trupul astral cade în ispită. Tot ceea ce greșește individualitatea, este căderea în ispită.
Eul este izvorul independenței din om și, în același timp, izvorul egoismului, al egocentrismului. Eul este în acest sens răul, simbolul pentru acesta. „Malum” înseamnă în același timp „măr” și „rău”. Căderea în păcat este Răul, este eroarea făcută din egoism.
Când creștinul vrea să se roage pentru dezvoltarea justă a celor patru componente inferioare ale sale, atunci va spune pentru acestea:
Acestea sunt celelalte patru cereri ale rugăciunii Tatăl nostru.
Așa a trebuit să se roage creștinul școlii esoterice, așa sunt aceste patru formule pentru cele patru componente inferioare ale ființei umane. Dacă vă uitați la ultimele patru cereri ale rugăciunii Tatăl nostru, având în vedere esența inferioară a omului, atunci aveți cele patru cereri pentru elementele inferioare, la fel cum în primele trei cereri aveți cererile pentru cele trei componente superioare ale entității umane. Aveți astfel, în cele șapte cereri ale rugăciunii Tatăl nostru, învățătura despre entitatea septuplă a omului, așa cum o învață știința spirituală.
În toate marile religii, nu există o rugăciune, o formulă care să nu fi ieșit din întreaga înțelepciune profundă a lumii, și numai prin faptul că sunt provenite de acolo, au aceste rugăciuni efectul lor profund. Marile religii datorează efectul lor milenar înțelepciunii originare a lumii.
Tatăl aduce în expresie esența primordială a lumii. Aceasta nu se poate descrie mai frumos decât este descris în rugăciunea Tatăl nostru. De aici eficacitatea rugăciunii Tatăl nostru, faptul că merge la inimă, de aici puterea deplină a acestei rugăciuni. Nu contează că omul naiv nu știe nimic despre această înțelepciune. Omul naiv se alege cu tot atât de mult din ea. Este la fel ca atunci când, fiind încântat de niște flori, nu bănuiește nimic despre înțelepciunea cu care acestea sunt constituite. Așa poate fi încântat sufletul său și de rugăciunea Tatăl nostru, fără a-i cuprinde înțelepciunea. Chiar dacă omul nu cuprinde înțelepciunea care trăiește în rugăciune, totuși aceasta poate avea putere pentru el. Cei care au dat rugăciuni oamenilor, le-au extras din cea mai profundă înțelepciune, de aici și puterea marii rugăciuni universale. Secretul acestor rugăciuni este că ele au fost aduse de inițiați și de întemeietori de religii.
Astăzi a venit timpul când omul trebuie să știe ce vrea să exprime această rugăciune. Se recomandă să ne rugăm zilnic, cu rugăciunea Tatăl nostru. De obicei nu este necesar să știi nimic despre natura omului, în afară de ceea ce se spune în rugăciune. Căci prin aceasta, omul primește ceea ce are de spus înțelepciunea teosofică despre natura omului.
Esoterismul școlii pe care a întemeiat-o apostolul Pavel era profund. În exterior, creștinismul a fost reprezentat în mod exoteric. Apostolul Pavel l-a însărcinat pe Dionisie Areopagitul să cultive această înțelepciune esoterică. Omul își reprezenta astfel Împărăția spiritului în Stăpâniri, Domnii, Puteri și își spunea: Dacă noi trăim așa cum cere rugăciunea Tatăl nostru, atunci ne transpunem prin Stăpâniri, Puteri, Domnii până sus la Heruvimi, Serafimi, până la însăși Divinitatea din rugăciunea Tatăl nostru.
Aveți deci cele trei trepte: „Căci a Ta este Împărăția și Puterea și Domnia”, căci aceste trei trepte se află în Împărăția spiritului.
A vorbi în special despre cuvântul „Amin” este dificil. Pot spune doar că acesta este o formulă veche, ceva exprimat în mod distorsionat.
Am văzut în ce măsură rugăciunea Tatăl nostru și acțiunea sa atât de puternică pe care o are în sufletul omului, înfățișează învățătura despre cele șapte elemente componente ale omului. De aceea este ea cea mai eficientă rugăciune. Acest ritm, care era intonat într-un suflet, a fost cunoscut celui care știa în mod esoteric că prin faptul că s-a rugat cu rugăciunea Tatăl nostru, creștinul s-a rugat teosofie umană, și a trăit în rugăciune. Această teosofie nu este nimic nou, ci este ceea ce există în toate inimile, ceea ce este cuprins în spirit, pentru ca prin aceasta să se poată răspândi lumina cunoașterii asupra domeniului Divinului. Dacă aceasta are loc în inimi și suflete, atunci omul își găsește calea către cele mai mari înălțimi ale spiritului înspre care se poate el dezvolta.
