Atunci când se ține o conferință despre o temă creștină în fața unei adunări publice nu se poate vorbi atât de intim despre Mișcarea teosofică universală, ca în cazul de față, într-o societate mai mică, mai închisă. În această conferință urmează să fie dată o descriere schițată a celor trei căi de inițiere.
Mulți dintre dumneavoastră se vor fi preocupat, desigur, cu teosofia în cele mai diverse moduri, și cunosc de asemenea diverse concepții care sunt răspândite prin Mișcarea teosofică universală. Din literatură, conferințe, reflecții personale, la câte unul a devenit activ interesul pentru primirea cunoașterii exacte despre suprasensibil, despre etern, despre ceea ce trece dincolo de temporar-trecător.
Știința spirituală și-a făcut în mod special misiunea de a da învățături despre esența mai profundă a omului și despre poziția lui în Univers, apoi de a cerceta ce este în om etern și durabil, care sunt cauzele bolilor, problema răului și a necazului în lume și în om, încotro se îndreaptă în cele din urmă țelurile și scopurile lumii și ale oamenilor și, în sfârșit, cum a luat ființă lumea.
Astăzi urmează desigur să discutăm în principal despre căile care sunt de ales dacă omul vrea să obțină o înțelegere în aceste probleme superioare.
Morala omenească este țelul cel mai înalt pe care și-l poate pune omul. Înfrățirea generală a oamenilor este idealul pe care și l-au pus toți oamenii mari și nobili din toate timpurile. Și Asociația teosofică vrea același lucru. Dar ea nu intenționează nicidecum înființarea pe temelie budistă a unei noi secte, ea vrea și mai puțin desființarea și înlocuirea creștinismului. Și ea nu vrea să aducă nimic neștiințific. Apoi mai este important să se facă distincție între învățăturile teosofiei și concepția ei despre lume, pe de o parte, și țelurile ei, în special înfrățirea umană generală.
Amândouă părțile teosofiei sunt importante, atât cea teoretică cât și cea practică. Partea ei de cunoaștere trebuie să servească la a ne face cunoștință cu ceea ce este superior și cu ceea ce este cel mai înalt. Căci printr-o astfel de gândire teoretică realizăm o anumită muncă în sufletul nostru. Noi îl pregătim într-o anumită măsură pentru iubirea practică omenească și pentru înfrățire. Țelurile teoretice sunt de a ajunge să-i înțelegem pe semeni în esența lor, încât unul să stea față în față cu altul într-adevăr plin de înțelegere, să-l aprecieze și să-l trateze în mod corespunzător. Căci părerile diferite, îndeletnicirile diferite, ambianțele diferite și așa mai departe, îi separă pe oameni în viață. Mijlocul de a întemeia prietenia și iubirea între oameni, în ciuda părerilor diferite, trebuie să fie o înțelegere și o cunoaștere mai profundă, și anume concepția teosofică despre lume. Ea provine la început de la aceia care, prin aprofundarea și dezvoltarea capacităților lor lăuntrice latente, s-au străduit să cunoască din lume mai mult decât este posibil prin intermediul simțurilor obișnuite sau al rațiunii omenești obișnuite. Astfel de oameni se numesc inițiați. În această privință se deosebesc diferite ranguri ale inițiaților. Marii întemeietori de religii erau mari inițiați, de exemplu vechii preoți egipteni, Zarathustra, Moise, Platon, Iisus Christos. Ei toți au purtat un suflet superior dezvoltat. Ei puteau vedea în lumea spirituală care ne înconjoară în mod asemănător cu cea fizică.
Cât timp omul nu năzuiește să meargă el însuși pe calea inițierii, există doar un mijloc de a privi în acele lumi spirituale, și anume rațiunea umană. Lumea devine luminoasă și clară la pătrunderea ei prin rațiune.
Prin concepția spiritul-științifică despre lume, cunoașterea lumii devine mai clară și mai profundă decât prin alte filosofii. Rațiunea este judecătorul pentru acceptarea sau respingerea de astfel de învățături ale omenirii. Omul are o nevoie reală de ele, de aceea îi sunt și expuse.
Modul cum trebuie să ne dezvoltăm sufletul, astfel încât el să fie în stare să recunoască acel lucru măreț, suprasensibilul, urmează a fi explicat în cele ce urmează, în detaliu. Pentru o astfel de evoluție nu există, desigur, nici o normă sau obligație. Nu oricine trebuie să meargă pe o astfel de cale. Cine este apt pentru aceasta va primi și imboldurile necesare, și va face pașii potriviți, corespunzător imboldurilor.
Metodele de însușire a acelor capacități superioare au existat în toate timpurile. Numai că ele erau cunoscute până în ultimul deceniu doar puținilor maeștri esoterici și discipoli esoterici. Cel care are vocația pentru aceasta poate găsi și singur calea potrivită de evoluție. Este nevoie doar de hotărârea serioasă a propriei voințe libere.
Această conferință nu urmează să aibă tendință propagandistică și să împingă oamenii pe o astfel de cale. Urmează să se dezvăluie doar drumurile pe care s-ar putea merge. Țelul acestei desfășurări a evoluției este inițierea, aceasta înseamnă cucerirea capacităților pentru cunoașterea suprasensibilă.
Adesea este încă răspândită, din păcate, părerea greșită că teosofia ar fi ceva adus încoace din Orient, că ar proveni de fapt din India, drept un fel de neobudism și ar vrea să se impună astfel Occidentului, așa-zicând, ca o nouă religie. Prin aceasta, bineînțeles, se provoacă o mare nedreptate teosofiei, căci ea a existat deja de la început în Europa și prinsese rădăcini în multe locuri în ultimele secole. Desigur, i s-a oferit dintotdeauna mai multă înțelegere în Orient.
Orientul și Occidentul au moduri complet diferite de inițiere, corespunzător caracterului profund al popoarelor. Mai importantă decât calea orientală este pentru noi aici, firește, cea europeană, pe care ne este convenabil să mergem. Totuși, toate aceste căi duc spre unul și același țel, căci adevărul este același și aici și acolo, azi și ieri și în toată eternitatea. Mai întâi vor fi descrise pe scurt cele trei căi mai importante de inițiere: în primul rând inițierea indiană yoga, în al doilea rând calea creștin-gnostică, pe care poate merge și omul actual încă foarte bine, și în al treilea rând calea rosicruciană, care este cea mai potrivită, în orice caz, pentru omul actual, care nu își poate găsi mulțumirea doar în simpla credință ci este familiarizat cu realizările culturii și tehnicii. Și aceasta este, în cel mai adânc fundament al său, o cale creștină care provine din aceea că tocmai cel ce se dezvoltă în mod rosicrucian învață să înțeleagă cel mai bine și cel mai profund învățăturile înțelepciunii creștinismului.
În primul rând, calea orientală yoga. Sufletul uman este în stare să se dezvolte atât de departe încât să devină un ochi care privește direct spiritualul, eternul, atemporalul. Calea pe care o apucă orientalul pentru această dezvoltare este diferită de calea europeanului, din cauza diferenței complete a predispozițiilor naturii sale și din cauza organizării sale. Indianul nu este diferit de european doar prin ceva exterior, ci chiar creierul și sufletul sunt formate în mod diferit la aceștia doi. Prin urmare, rezultă clar că pentru atingerea efectivă a țelului propus indianul trebuie să meargă pe o altă cale decât europeanul. Desigur, lucrurile merg atât de departe încât un european se ruinează fizic și moral în cazul când ar vrea să meargă pe calea orientală de dezvoltare. Acea singurătate și izolare a sufletului, pe care o cere calea yoga, este aproape imposibilă pentru un european. Pentru aceasta el ar trebui să iasă complet din viața obișnuită, chiar și din toată cultura noastră, pentru a se ocupa doar cu evoluția lăuntrică proprie.
Cel ce merge mai departe pe acest drum spiritual are nevoie de un conducător spiritual sau guru, care să-l conducă în siguranță prin multele hățișuri. Fără un astfel de guru este imposibil de mers pe acest drum. Apoi este nevoie de o transformare deplină a ființei umane, transformare pe care i-o prescrie guru. În general, un astfel de guru are atunci o putere absolută asupra discipolului său. Atunci nu mai este indiferent ce face omul în viața sa obișnuită. Nu mai este suficient să fie un om rezonabil, bun, cu bun simț, un simplu om pe care societatea să-l desemneze în mod obișnuit ca exemplar.
Sufletul și corpul trebuie să i se separe acum cât se poate de mult, și ele pot fi separate, nu mai au voie să se întrepătrundă ca mai înainte. De acum înainte patimile și instinctele animalice nu mai trebuie să aibă de a face cu sufletul, căci în caz contrar sufletul este oprit și împiedicat să pătrundă prin negura lumii fizice și să privească în lumea superioară spirituală. Dar la o separare riguroasă a sufletului de corp, ultimul poate să-și pună în valoare foarte bine patimile și poftele, în timp ce sufletul se află în viața superioară. Astfel, sufletul se poate forma în mod superior pentru vederea spirituală, în timp ce corpul slăbește și eventual se degradează, fiindcă acum patimile și instinctele sale nu mai sunt dirijate spre bine de către sufletul cu judecată, așa cum era încă posibil mai înainte, când sufletul și corpul se mai întrepătrundeau. De aici rezultă enorma importanță a unei conduceri corecte pe această cale primejdioasă. Omul trebuie să-l asculte în mod riguros pe guru în fiecare caz, chiar și când o face fără plăcere. Guru are voie să se amestece în chestiunile cele mai intime și să dea discipolului său reguli de comportament. Anumite relații pot fi interzise discipolului, fiindcă ele sunt stânjenitoare în evoluția pe care o urmează. Condițiile preliminare pentru această cale de dezvoltare sunt: Mai întâi, a putea preveni în mod eficient instinctele naturale inferioare; apoi exersarea permanentă a anumitor procedee și consolidarea anumitor însușiri, ca și cultivarea capacităților suplimentare, mai întâi latente, sau încă inexistente.
Astfel de pregătiri pentru cale sunt: În primul rând, dezobișnuirea de o gândire greșită. Aceasta pare a fi o condiție ușoară, dar în realitate este grea. Noi suntem urmăriți și conduși de impresii exterioare. Pentru cel puțin cinci minute pe zi, omul ar trebui să fie stăpân deplin asupra succesiunilor sale de idei. Ca exercițiu, omul poate încerca de exemplu să-și pună o singură reprezentare în centrul conștienței sale. Atunci el nu are voie să lege nimic altceva de această reprezentare, oricât de multe ar dori să se înșiruie involuntar la aceasta, în afara celor pe care le leagă de ea prin decizie liberă. Astfel de exerciții trebuie făcute cu obiecte diferite. După câtva timp survine o gândire controlată, care se exprimă și în exterior într-o vorbire precisă.
În al doilea rând: Inițiativa acțiunii. Aceasta lipsește aproape complet omului, căci el este pătruns în mod obișnuit de o profesie care absoarbe cea mai mare parte a activității sale. Majoritatea acțiunilor noastre sunt determinate din exterior. De aceea, cel ce caută inițierea trebuie să aibă grijă în mod energic să execute într-un anumit moment al zilei, în mod regulat, o acțiune care provine din lăuntru, din proprie inițiativă, oricât de nesemnificativă ar fi ea.
În al treilea rând, discipolul trebuie să evite „să chiuie de bucurie și să se întristeze de moarte”, ceea ce înseamnă că omul nu trebuie să se lase în voia fiecărei dureri și a fiecărei bucurii, ci el trebuie să-și mențină echilibrul lăuntric atât la durerile cele mai amare, cât și la cele mai mari bucurii. Aceasta, desigur, nu trebuie să producă lipsă de sensibilitate și nesimțire, ci, dimpotrivă, de aici omul își formează o simțire cu atât mai subtilă și mai intensă.
În al patrulea rând: În discipol trebuie să devină vie o legendă persană despre Iisus Christos, și anume: Iisus mergea cu ucenicii prin țară. Pe drum se afla un câine pe jumătate putred, respingător la vedere. Ucenici s-au întors cu oroare, dar Iisus Christos a privit către cadavru cu ochii plini de iubire și a observat: Priviți totuși dinții minunați ai acestui animal mort! – Chintesența acestei legende este descoperirea frumosului ascuns și în ceea ce este respingător, și căutarea în general a pozitivului care se poate întotdeauna accepta. Chiar și în viața celui mai mare ticălos există momente luminoase, care trebuie să fie întâmpinate în mod înțelegător.
În al cincilea rând este strădania de a se elibera complet de prejudecăți. Niciodată nu trebuie ca trecutul să determine judecata asupra prezentului. Omul nu trebuie să respingă de la sine ceva nou, fiindcă lui încă nu i s-a întâmplat. El trebuie să întâmpine în mod nepărtinitor noile cunoștințe, dacă vrea să devină un inițiat.
În al șaselea rând: Dezvoltarea armoniei sufletești. Aceasta va lua naștere de fapt din toate celelalte, ca de la sine.
Însușirile citate sunt condiții preliminare indispensabile pentru orice candidat la inițiere pe calea yoga.
Calea yoga propriu-zisă constă de asemenea din câteva secțiuni separate, care trebuie diferențiate în mod exact.
În primul rând: Discipolul yoga nu trebuie să ucidă, să mintă, să fure, să trăiască imoral și nici să râvnească. Cu cât omul încetează mai mult să trăiască pe cheltuiala altuia, cu atât mai aproape ajunge de ceea ce este exprimat prin cerința „a nu fura”. Aici nu este vorba, firește, de hoție pasibilă de pedeapsă, ci de moduri mai subtile de hoție. Ce exprimă restul cerințelor, știe bine fiecare în mod nemijlocit.
În al doilea rând este foarte de dorit ca omul să recunoască anumite acțiuni simbolice drept ale sale. El trebuie să aibă un simț pentru aceasta și să învețe să înțeleagă că o acțiune de cult este de fapt doar o expresie simbolică pentru un conținut mai profund.
În al treilea rând: Să se adopte o anumită poziție și postură corporală, căci nu este deloc indiferent ce poziție dă omul corpului său în timpul exercițiilor pentru înțelepciunea superioară. El trebuie să-și aducă trupul pe cât posibil în direcția curenților spirituali din lume.
În al patrulea rând: De o mare importanță este și Pranayama sau respirația yoga, care este în legătură cu cerința de a nu ucide, căci omul acționează ucigător prin respirația sa asupra multor lucruri ale ambianței sale. Respirația yoga vizează să ia treptat respirației umane acea influență ucigătoare asupra altor ființe vii. Înainte de toate, nu mai trebuie să fie cedat atât de mult dioxid de carbon ucigător. Faptul că este posibil acest lucru rezultă din aceea că inițiații avansați pot petrece decenii în peșteri mucegăite, fără a se degrada fizic.
A cincea treaptă se referă la reprimarea desfășurării anumitor reprezentări sensibile. Aici noi nu mai avem voie să lăsăm să acționeze asupra noastră orice reprezentare senzorială, ci trebuie să alegem câte una pentru a ne concentra apoi toată atenția asupra ei. În continuare, celelalte gânduri trebuie să primească de fiecare dată un mod precis și reglementat de desfășurare.
În al șaselea rând: Mai departe, discipolul trebuie să se concentreze asupra unei impresii luminoase, sau mai bine zis asupra imaginii fixate în suflet de o astfel de impresie. Ultimul tip de exerciții formează o treaptă mai înaltă. Și mai valoroasă este meditația care provine dintr-o reprezentare care nu mai aparține lumii sensibile. Faptul că omul se dăruiește în contemplare unor astfel de reprezentări, este absolut necesar pentru educația sa.
Următoarea treaptă, a șaptea, este foarte grea, căci ea constă în aceea că omul își reprimă în general orice reprezentare din conștiență, și rămâne totuși complet treaz. El se apropie astfel de starea de receptivitate intuitivă. Abia acum este pregătit terenul pentru a curge spre noi conținutul unei lumi până acum necunoscute.
La toată această pregătire și educație guru este indispensabil, căci numai și numai prin el aceste procese sunt dirijate în mod corect și spre binele discipolului.
Expunerea făcută aici a acestei căi yoga este desigur doar o schiță incompletă, și nu vreo îndrumare pentru cineva de a păși pe această cale. Pentru a o spune încă o dată, din când în când este nevoie de îndrumarea indispensabilă, care se transmite numai de la om la om, prin guru.
A doua cale, cea creștin-gnostică. Diferența principală a acestei căi de cea precedentă este că aici nu este nevoie ca fiecare discipol în parte să aibă un guru. El este eliberat de această cerință prin existența unei personalități mari, sublime, și anume Iisus Christos, care trebuie să fie țelul și îndrumătorul discipolului. Expunerea exactă a căii pe care se pornește, se găsește în scrierea sfântă, Biblia, și anume în mod special în Evanghelia după Ioan, care este în realitate în temelia cea mai profundă, o educare directă către educația mistică.
Pentru această cale, conducătorul este mai mult un sfătuitor decât un guru autoritar propriu-zis. În îndrumarea pentru inițiere este inclusă aici în același timp cea mai înaltă autoritate, și anume Iisus Christos.
Evanghelia după Ioan dă această îndrumare către evoluția mistică. Ea nu este deci o carte de studiu, ci o carte de viață în sens real. Chiar primele câteva versete ale acestei Evanghelii au o anumită putere mistică, și sunt extrem de importante pentru intrarea pe calea inițierii. Un discipol al misteriului creștin trebuie să se comporte meditativ cu privire la aceste câteva versete, ceea ce înseamnă de exemplu ca în fiecare dimineață, pentru un anumit timp, aceste versete, și nimic altceva în afară de ele, să umple conținutul sufletului său. După câtva timp îi devine clar în mod intuitiv conținutul profund al acestor versete, și abia atunci vine momentul când poate începe efectiv în mod rodnic studiul în continuare al Evangheliei după Ioan.
În decursul acestui studiu se vor furișa treptat în visurile noastre, tiptil, acele imagini din Evanghelie, astfel încât vom viețui lăuntric faptele prezentate în ea. Această viețuire lăuntrică se extinde apoi asupra restului treptelor de evoluție, a căror descriere detaliată nu vreau să o dau aici.
Dacă am înaintat până la „Spălarea picioarelor”, care este acțiunea simbolică pentru recunoașterea smerită a dependenței de – respectiv a dezvoltării din – cel care se află sub noi, ne este inferior, atunci ies în evidență deja în mod exterior anumite simptome: o senzație specifică de apă care susură pe picioare. Ca simptom lăuntric, aceluia îi stă în față tabloul imaginativ al spălării picioarelor. În dezvoltarea mistică creștină, „Spălarea picioarelor” este prima treaptă.
Drept a doua treaptă urmează apoi „Biciuirea”, pe care omul o viețuiește de asemenea la nivel de sentiment. Ea semnifică faptul că în ciuda marilor și multor dureri și necazuri pe care le avem de suportat în viață, rămânem verticali și nu ajungem deprimați. Și aici avem atât un simptom exterior cât și unul lăuntric, și anume un junghi fizic straniu și tabloul spiritual al propriei noastre biciuiri.
A treia treaptă: „Încoronarea cu spini”. Aceasta exprimă faptul că dacă ne întâmpină ceea ce este dureros, dacă ne-au fost întâmpinate cele mai sfinte sentimente și convingeri cu dispreț și batjocură, nu trebuie să ne pierdem rezistența lăuntrică, echilibrul. Simptome: dureri de cap, viziunea propriei persoane cu coroana de spini pe cap.
În al patrulea rând: „Purtarea crucii”. Aici discipolul trebuie să ajungă la viețuirea că trupul este de fapt un obiect indiferent, comparativ cu sufletul și importanța acestuia. Dacă suntem efectiv conștienți de aceasta, atunci vom fi în stare să folosim corpul doar ca instrument al lucrurilor superioare, atunci îl vom domina efectiv. Simptome: Apariția rănilor lui Christos drept locuri înroșite la mâini și la picioare. Aceste semne de sânge apar desigur doar pentru câteva momente, în timpul meditației. Viziunea lăuntrică: Faptul că noi înșine suntem crucificați.
În al cincilea rând, „Moartea mistică”. Aici discipolul are viețuirea stranie ca și cum întreaga lume ar fi pentru el acoperită cu un văl, și el presimte esențialul în spatele vălului. În timp ce el se simte astfel în întuneric, vălul se sfâșie brusc, iar el privește într-o lume complet nouă, minunată. El învață să aprecieze într-o cu totul altă măsură ceea ce se află la temelia sufletului uman. Această „moarte mistică” este oarecum o coborâre în Infern.
Acum el este Trezit și poate merge înainte, către a șasea treaptă, către „Punerea în mormânt”. Aici, omul își percepe ambianța exterioară drept trup al său. Personalitatea sa se extinde și cuprinde întreaga lume. Trupul se simte una cu Pământul iar conștiența personală se extinde la conștiența Pământului.
A șaptea treaptă nu poate fi descrisă exact, întrucât ea se află dincolo de orice capacitate de reprezentare sensibilă. Ea poate fi înțeleasă cel mult prin gândire, de către acei oameni care prin exercițiu neîncetat s-au eliberat în final de această lume. Această treaptă cuprinde intrarea în dumnezeirea și măreția completă, pe care cuvintele noastre nu le mai pot descrie.
Această cale creștină este într-adevăr una dificilă, fiindcă ea este legată de o mare smerenie și înstrăinare de sine. Însă cel care a străbătut-o a atins țelul și demnitatea omului, și în el a devenit efectiv viu adevăratul creștinism.
Al treilea drum: Calea rosicruciană. Această cale este de fapt doar o modificare a celorlalte două. Ea a apărut în secolul al XIV-lea, fiindcă adepții de atunci prevedeau deja că în următoarele secole împrejurările culturale vor fi cu totul altele.
Această cale este cea mai potrivită pentru omul modern. Ea este cea mai potrivită europeanului. Desigur, prin aceasta nu se afirmă că vreuna din celelalte căi nu ar putea duce de asemenea la țel. Totuși, sistemul rosicrucian este compatibil cu întreaga noastră cultură și civilizație. Această cale nu este expusă, desigur, în cărți sau manuscrise, ci a fost transmisă verbal de la o generație la alta. O prezentare detaliată a acesteia se găsește în revista «Lucifer-Gnosis» sub titlul Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare? [Nota 79].
Noi avem aici o cu totul altă concepție despre guru. El nu mai este o autoritate absolut necesară pentru discipol, ci mai mult un sfătuitor și un prieten. Autoritatea este aici doar decizia liberă a individului.
Dezvoltarea se petrece în șapte trepte, și anume: În primul rând studiul, în al doilea rând conștiența imaginativă, în al treilea rând cunoașterea scrierii oculte, în al patrulea rând ritmizarea vieții, în al cincilea rând investigarea relațiilor corespunzătoare dintre macrocosmos și microcosmos, în al șaselea rând contemplarea și în al șaptelea rând viețuirea fericirii divine.
Mai întâi este necesar un studiu, desigur nu un studiu științific în sens didactic, ci o îndeletnicire gânditoare asupra lumii și asupra vieții umane, asupra formării constelațiilor și așa mai departe, sau asupra educației de odinioară a gândirii. Gândirea are în special însușirea de a da noi experiențe și viețuiri – este vorba doar de gândirea conștientă de țel, logică. Ea constituie o călăuză sigură prin toate lumile, întrucât în fiecare lume trebuie gândit consecvent, în același mod.
În al doilea rând: dobândirea conștienței imaginative. Ea constă în aceea că omul nu mai dobândește doar o relație teoretică și gânditoare cu ambianța sa, ci și una morală. El trebuie să învețe să descopere la orice lucru, ce anume corespunde unui fundal moral. Pentru dezvoltarea acestei conștiențe imaginative, omul poate să-și aducă în fața ochilor, de exemplu, imaginea unei plante în toată claritatea și limpezimea. Sau ne așezăm înainte un bob de grâu și ne imaginăm încolțirea treptată a unui fir, și în cele din urmă planta întreagă, cu rod. După puțin exercițiu, omul vede efectiv cum iese o plantă dintr-un astfel de bob și cum crește. Pentru aceasta este nevoie, desigur, de puteri oculte mai puternice. Dar cu mijloace mai puține, omul poate percepe deja corpul astral al plantei, drept o mică flacără ce iese din sămânță.
În al treilea rând, învățarea scrierii oculte. Aceasta este o dobândire a semnelor care au a face cu procesul lumii.
În al patrulea rând, ritmizarea vieții. De aceasta aparține o reglare a procesului respirator, la care este modificat într-un fel anumit raportul dintre dioxidul de carbon expirat și oxigenul inspirat. În epoca noastră agitată este foarte necesară o ritmizare a vieții. Toate procesele se succed într-un ritm, iar acest ritm trebuie purtat și în viață, cât mai mult cu putință. Astfel omul trebuie, de exemplu, să înceapă exact la o anumită oră un proces de meditație, sau să realizeze seara, la aceeași oră, o retrospectivă asupra vieții sale. Prin aceasta, în sufletul său se eliberează forțe puternice.
În al cincilea rând, investigarea relațiilor corespunzătoare dintre microcosmos și macrocosmos. Legătura dintre acestea două a exprimat-o și Goethe în frumoasele cuvinte:
O cufundare amănunțită în organele noastre ne învață despre părțile corespunzătoare lor din macrocosmos. De exemplu studiul ochiului ne învață despre lumină, o cercetare a plămânului ne dă explicații despre compoziția aerului ș.a.m.d. În mod asemănător trebuie să ajungă omul la cunoașterea de sine.
Astfel, prin cufundarea în lumea mică, lăuntrică, ni se revelează treptat și lumea mare înconjurătoare. Prin astfel de cercetări comparative se va atinge în final starea fericirii divine, ca urmare a tuturor exercițiilor precedente, și în special a contemplării profund liniștite de pe treapta a șasea.
La toate acestea e necesar ca omul să fie pătruns de anumite însușiri bune precum încrederea în sine, stăpânirea de sine și prezența de spirit.
La această evoluție lăuntrică trebuie să se lucreze neîncetat. Căci cu toate că Divinul este într-adevăr deja latent în noi, totuși el nu devine vizibil nemijlocit, fără muncă și fără evoluția corespunzătoare. Această cale nu cere ieșirea din cercurile umane și din cele sociale pentru a cultiva propria evoluție în singurătate. Ea nu cere nici disprețuirea materiei, ci o înălțare și o depășire a acesteia către ceva superior.
Cunoașterea de sine este cunoașterea lumii! – să servească drept maximă fundamentală.
Cele trei căi descrise acum conduc omul la educația superioară. Abia de aici încolo poate el obține ultima cheie a secretului universal, printr-un inițiat adevărat, pentru a primi prin aceasta o privire de ansamblu în legăturile mai profunde dintre viața lumii și viața omului. Cea mai înaltă treaptă semnifică atunci capacitatea de a primi intuiții din lumile superioare. Aceasta este o stare de claritate spirituală și lumină divină.
