Prin inițiere, omul dobândește capacitatea cunoașterii lumilor superioare. Ea constă într-un parcurs intim de evoluție a sufletului nostru. Pentru aceasta există căi diferite pentru oameni diferiți, dar adevărul este același pretutindeni. Dar abia atunci când ne aflăm pe vârful unui munte, avem vedere liberă în toate părțile. Dar ar fi un mare nonsens dacă nu am vrea să mergem pe drumul cel mai scurt, din locul în care tocmai ne aflăm, pentru a atinge vârful. Așa este și cu inițierea. Dacă am ajuns la țel și am obținut efectiv, prin efort, vederea liberă a cunoașterii, atunci această cunoaștere este aceeași pentru toți.
Dar nu este bine dacă omul merge pe o altă cale de evoluție decât cea potrivită naturii sale. De fapt ar trebui să existe pentru fiecare om o cale particulară de evoluție. Dar toate căile se rezumă la trei tipuri principale: calea yoga, calea creștin-gnostică și inițierea creștin rosicruciană. Omul poate merge deci pe una din aceste trei căi diferite. Ele sunt diferite, pentru că există trei tipuri de oameni. Dintre europeni, doar puțini sunt aceia care pot merge pe calea orientală yoga. De aceea, în general nu este just pentru un european să meargă pe calea yoga. Dincolo, în Orient, oamenii trăiesc într-o cu totul altă climă, sub o cu totul altă lumină solară. Deosebirea dintre oriental și european nu este ușor de demonstrat prin anatomie, dar între ei există o profundă diferență sufletească și spirituală, și trebuie să se ia în considerare faptul că evoluția lăuntrică intervine profund în natura sufletească și spirituală a omului. Structura mai subtilă a creierului indian nu este perceptibilă anatomistului. Dar dacă am pretinde europeanului ceea ce putem pretinde indianului, l-am distruge. Indianului i se pot recomanda anumite lucruri care nu-i folosesc la nimic europeanului, sau îi fac chiar rău. Calea yoga pune discipolului, înainte de toate, o cerință fundamentală, fără a cărei împlinire nu este deloc posibil să se meargă pe această cale. Ea cere autoritatea strictă a unui maestru spiritual, a unui așa-numit guru. Cine vrea să meargă pe calea yoga trebuie să se supună în toate detaliile vieții prescripțiilor unui guru. Făcând abstracție de aceasta, este greu de mers pe calea indiană yoga dacă omul nu se smulge din relațiile exterioare de viață. Este de asemenea necesar să se ia diverse măsuri exterioare pentru a sprijini exercițiile recomandate. Dacă omul are anumite viețuiri care produc o impresie asupra lumii sale de simțire, când va parcurge o evoluție lăuntrică ocultă acestea vor avea o influență profundă asupra lui. De aceea discipolul oriental yoga trebuie să-l întrebe pe guru în legătură cu toate detaliile vieții sale. Dacă omul vrea să întreprindă vreo schimbare în viață, trebuie să se lase îndrumat de către guru. Deci calea yoga este o cale ce presupune supunerea absolută față de un guru. Omul trebuie să învețe să vadă cu ochii acelui guru și să învețe să simtă ca el. El nu poate merge pe această cale fără o încredere profundă, fără iubire desăvârșită, unite cu încrederea absolută și dăruirea de sine necondiționată, care întrec orice altceva.
În cazul căii creștin-gnostice există doar un mare învățător, un singur maestru spiritual, un guru central. Aici este necesară credința în Iisus Christos, și nu numai în învățăturile Sale. Discipolul creștin gnostic trebuie să poată crede că în Iisus Christos a fost încarnată înalta individualitate divină unică, o individualitate care nu se compară cu nici o alta, însăși individualitatea cea mai înaltă. Toate celelalte individualități au început pe acest Pământ pe o treaptă inferioară și apoi s-au înălțat, ca de exemplu Buddha, Hermes, Zoroastru, Pitagora, astfel încât structura lor spirituală este rezultatul a multor încarnări precedente. La Iisus Christos nu este așa. El nu se lasă comparat cu nici o altă individualitate, cu nimeni altcineva de pe Pământ. Fără această credință omul nu ar putea merge pe calea creștin-gnostică.
A treia cale este cea creștin-rosicruciană. Aici Învățătorul, maestrul spiritual este sfătuitorul care își rezumă sfatul la luarea de măsuri pentru evoluția spirituală. Această evoluție spirituală trebuie să fie organizată în așa fel încât să aibă o influență cuprinzătoare asupra vieții omului. La inițiere trebuie să existe întotdeauna un maestru spiritual. Nu există inițiere serioasă fără maestru spiritual. Cine vrea să afirme aceasta spune ceva la fel de necugetat ca acela care ar considera că este posibilă nașterea unui copil fără colaborarea ambelor sexe. Inițierea este un proces de fecundare spirituală. Și dacă acest proces nu s-ar realiza prin relația duală dintre maestru și discipol, atunci ar fi chiar un proces dăunător.
Calea indiană yoga cuprinde șapte trepte. Dar ele nu urmează întotdeauna una după alta în aceeași succesiune. Treptele care sunt enumerate pot fi schimbate între ele într-un anumit mod. Nu este necesară parcurgerea treptelor pe rând, de la prima până la a șaptea. Poate fi cazul în care să se preia ceva corespunzător treptei a șaptea și apoi să se prescrie discipolului un exercițiu potrivit cu individualitatea sa, și care corespunde unei cu totul alte trepte. Discipolul poate parcurge această cale în câțiva ani sau în câteva luni. La întrebarea de cât timp are nevoie omul pentru inițiere, Subba Row [Nota 81] a spus: Aceasta poate dura șaptezeci de încarnări sau șapte încarnări, la unii durează șapte ani, la alții șapte luni sau numai șapte zile, sau chiar numai șapte ore. Aceasta depinde întru totul de maturitatea spirituală pe care a atins-o deja un om. Maturitatea spirituală se manifestă la unul mai repede, la altul mai încet. Depinde de karmă. Se poate pune desigur întrebarea cum se face că un anumit om nu iese în evidență, deși el se afla foarte sus din punct de vedere spiritual în existența sa anterioară. Poate că există obstacole în predispozițiile sale corporale și sufletești. Misiunea maestrului este de a îndepărta aceste obstacole. Se poate întâmpla ca în suflet să fie adânc ascunsă o inițiere anterioară, care să nu iasă la iveală din cauza vreunui obstacol.
Prima treaptă a educației indiene yoga este Yama. Asta înseamnă aproximativ abținere, neefectuare. Prin aceasta indianul înțelege: a nu ucide, a nu minți, a nu fura, a nu trăi imoral, a nu râvni. Dacă vrem însă să pătrundem mai adânc în ceea ce înțelege indianul prin aceasta, atunci trebuie să o considerăm în întreaga sa amploare. Chiar dacă devenim, de exemplu vegetarieni, tot nu ne-am dezobișnuit încă de a ucide. Viața noastră nu este deloc posibilă fără ucidere. Noi ucidem și prin respirație, prin aceea că expirăm dioxid de carbon. Dacă învelișul vegetal verde al Pământului nu ar asimila neîncetat dioxidul de carbon și nu ar reda oxigenul, atunci oamenii și animalele nu ar putea trăi. O parte a exercițiilor yoga constă în aceea că omul trebuie să se dezobișnuiască tocmai de această ucidere. Indianul consideră foarte important acest lucru. El înțelege de asemenea numeroase înlănțuiri din viața noastră socială actuală în așa fel încât acestea intră pentru el în categoria de hoție. Fiecare dintre noi trebuie să primească bani, într-un fel oarecare. Pentru ca omul să primească bani, sunt necesare multe condiții. Dacă ne cumpărăm o haină, nu putem ști cu ce preț a fost făcută ea. Omul reflectă prea puțin asupra modului cum se încadrează el în viața socială și cum este el răspunzător de ceea ce face. Dacă ia în serios lucrurile, atunci trebuie să se simtă răspunzător pentru ceea ce se petrece prin el însuși.
Omul își ajută cel mai mult semenul prin aceea că devine lipsit de pretenții. Cel care devine lipsit de pretenții își ajută mai mult semenul decât o face filantropul. Dacă de exemplu omul nu scrie scrisori nefolositoare, atunci poate cruță pe câțiva oameni să urce multe scări pentru a le duce la destinație. Omul greșește când crede că-i ajută pe semeni prin aceea că are pretenții mai mari, și în acest fel este necesară mai multă muncă. Nu contribuim deloc la ceea ce au nevoie oamenii dacă le dăm de lucru. Prin relațiile complicate care guvernează în Europa, devin tot mai greu de realizat lucrurile cerute de orientali pentru a merge pe calea yoga. Într-o țară unde nu există bănci, unde relațiile culturale sunt cuprinse dintr-o privire, acolo omul poate să meargă pe calea yoga cu specificul său strict.
A doua treaptă este Nyana, cultivarea unui ritual. Calea indiană yoga cere ca omul să aibă un ritual, ca el să lege învățătura de un cult. De la fiecare om care merge pe calea yoga se cere în mod sever să urmeze un ritual. El trebuie să aibă în fața lui în mod vizibil actul cultic. Așa cum arta depinde de reliefarea efectivă în obiecte exterioare, tot așa această inițiere depinde de aceea ca lucrurile să se desfășoare în ritual.
A treia treaptă este Asana, concordanța poziției corporale cu anumiți curenți din Cosmos. Acolo unde mai exista un sentiment pentru astfel de lucruri, de exemplu în construcțiile cultice, întotdeauna altarul principal a fost construit spre est. În cazul organizării subtile a indianului, este important în ce direcție se află acesta. Într-adevăr, există un alt curent de la nord la sud, decât de la est la vest. În cazul inițierii yoga poziția corpului este importantă fiindcă trupul oriental este mult mai moale și se reliefează în el mult mai mult dacă ia o anumită poziție. Dacă europeanul ar vrea să meargă pe calea orientală yoga, atunci el ar trebui să participe la toate acestea.
A patra treaptă este Pranayama, ritmizarea procesului de respirație. Aceasta ne devine cel mai ușor de înțeles dacă ne gândim la faptul că în împrejurările actuale omul ucide prin respirația sa. Maestrul spiritual dă discipolului prescripția: Trebuie să-ți reglezi procesul respirator – cel puțin un anumit timp – conform regulii pe care ți-o dau eu. Dacă am examina respirația, am vedea că aerul expirat de un discipol yoga are o cu totul altă compoziție, un cu totul alt conținut de dioxid de carbon decât în cazul omului obișnuit. Se adeverește prin urmare că el acționează efectiv asupra viitoarei evoluții a Pământului prin reglarea procesului respirator. Picătura care cade încontinuu găurește piatra. Acest lucru nu se poate vedea de azi pe mâine. Dar prin însumare va însemna ceva foarte precis în decursul unui lung interval de timp.
Și maestrul spiritual rosicrucian prescrie discipolului să înceapă la un anumit moment ritmizarea procesului de respirație. Ce determină procesul de respirație? Omul fizic nu este imaginabil fără plantă. Noi inspirăm oxigenul care se combină în plămân cu carbonul, și expirăm dioxid de carbon. Planta procedează exact invers. Are loc un circuit neîncetat între om, pe de o parte, și plantă, pe de altă parte. În viitorul îndepărtat omul va forma în sine un organ care poate îndeplini ceea ce planta îndeplinește azi. El va fi în stare să prelucreze în sine dioxidul de carbon. Acest lucru va fi posibil printr-un organ prin care omul va separa carbonul de oxigen și îl va uni cu sine. Ceea ce preluăm astăzi o dată cu hrana pentru construirea corpului, vom realiza atunci în mod conștient în noi înșine. Prin aceasta vom transforma din nou dioxidul de carbon în oxigen. Acest proces este într-adevăr favorizat prin ritmizarea procesului de respirație. Acest lucru a fost predat amănunțit în secolul al XIV-lea în școala rosicruciană. Prin trădarea câtorva astfel de secrete, unul dintre acestea a ajuns în literatura populară. Într-o scriere din secolul al XVIII-lea [Nota 82] se găsește ceva despre piatra filosofală. Ceea ce se află acolo este corect din punct de vedere textual. Dar autorul probabil că nu a știut deloc despre ce este vorba în realitate. Întregul om trebuie să se transforme dacă vrea să realizeze ceea ce face acum planta pentru el. Însuși trupul său fizic devine atunci carbon, dar nu va fi carbon negru și nici diamant dur, care este doar simbolul pentru piatra filosofală. Prin această piatră filosofală se înțelege acel trup care este transparent, în care sunt incorporate celelalte organe. El va consta dintr-o masă de carbon de tip gelatinos, asemănător cu albușul de ou. Omul se află pe un drum pe care el se va dezvolta cândva în această glorie minunată. Respirația ritmică ce conduce la aceasta, se numește alchimie. Piatra filosofală se numește Lapis philosophorum. Cel care a scris despre aceasta nu a știut deloc ce scria.
A cincea treaptă yoga este Pratyahara. Ea constă în aceea că omul este în stare să reprime impresiile simțurilor exterioare. Trebuie să ne lămurim ce este lumea noastră sufletească propriu-zisă și să omitem tot ce a pătruns în noi din afară. Ceea ce omul gândește de cele mai multe ori, a intrat din exterior în el. Dacă omul este capabil să se dăruiască în mod conștient gândurilor lăuntrice, dacă el poate deveni orb și surd față de ambianța sa și este totuși treaz lăuntric, dacă el poate avea un gând fără să reflecteze asupra exteriorului, atunci somnul său este umplut de vise; atunci el exersează Pratyahara.
Pe treapta a șasea omul nu trebuie să reprime complet numai ceea ce pot vedea ochii și pot auzi urechile, ci trebuie să reprime și reprezentările lăuntrice care urcă din sufletul însuși. După ce omul a îndepărtat din suflet tot ceea ce a intrat prin viață, el aduce o singură reprezentare în interiorul sufletului. Pe aceasta i-o dă guru. Reprezentările pot fi de felul celor conținute în primele patru învățături din scrierea «Lumina pe cărare». Cele mai bune conținuturi sufletești sunt cele pe care le poate da un maestru special.
După ce un astfel de conținut sufletesc a acționat un timp, discipolul îl lasă să se scufunde, fără a deveni lipsit de conștiență. El deține atunci încă funcțiunea vieții spirituale ca atare, fără conținutul gândirii. Dacă este atinsă această a șaptea treaptă, atunci lumea spirituală pătrunde în noi. Această stare se numește Samadhi.
La fel ca și calea yoga, educația gnosei creștine are de asemenea șapte trepte. Această metodă ține seama deja de un corp ceva mai grosier și este orientată în special către lumea simțirii și a sentimentului. Învățătorul creștin trebuie să conducă lumea de simțire și sentiment a discipolului. Cele șapte trepte ale inițierii creștine sunt: În primul rând Spălarea picioarelor, în al doilea rând Biciuirea, în al treilea rând Încoronarea cu spini, în al patrulea rând Crucificarea, în al cincilea rând Moartea mistică pe cruce, în al șaselea rând Punerea în mormânt, în al șaptelea rând Înălțarea la Cer.
Cel mai bine este să explicăm cele șapte trepte descriind cum se desfășoară relația dintre maestru și discipol. Maestrul spune discipolului cam așa: Uită-te la plantă! Ea are rădăcini și crește în regnul mineral. Dacă s-ar adresa regnului mineral, ea ar trebui să-i spună: Ție îți datorez existența mea, eu pot trăi doar prin tine – îți mulțumesc! Tot așa ar trebui să vorbească animalul regnului vegetal: Ție îți datorez existența mea, eu nu pot trăi decât prin tine. Iar dacă omul privește natura din jurul său și oamenii care-i sunt încă inferiori, atunci un sentiment asemănător trebuie să străbată sufletul său. Nu se poate dezvolta și nu poate fi atinsă o treaptă superioară fără să existe treptele inferioare. De aceea, oameni care se află într-o poziție socială superioară trebuie să se aplece către cei care se află mai jos și să le mulțumească. Asta a arătat Iisus Christos la spălarea picioarelor, prin aceea că s-a aplecat la picioarele ucenicilor și le-a spălat. Pe prima treaptă a inițierii creștine discipolul trebuie să se pătrundă întru totul de acest sentiment de recunoștință față de tot ceea ce îi este inferior. Ceea ce realizează, se va arăta în două simptome. În primul rând el se va vedea pe sine într-o viziune astrală, în situația spălării picioarelor. Acest lucru se produce la oricine parcurge prima treaptă în mod just. În al doilea rând el va avea o senzație ca și cum apa i-ar scălda picioarele.
Pe a doua treaptă, discipolul trebuie să învețe să suporte toate necazurile vieții care au loc neîncetat de jur-împrejurul lui. El trebuie să reziste, chiar dacă trebuie să suporte cele mai mari dureri. Simptomul este că se vede pe sine biciuit în viziune astrală și că simte ceva ca niște înțepături în diverse locuri de pe corpul său.
A treia treaptă este dobândirea capacității de a suporta să fie copleșit cu batjocură și dispreț tot ceea ce are mai sfânt. Maestrul spune discipolului: Dacă poți suporta batjocorirea a ceea ce este mai sfânt pentru tine și să lupți totuși pentru apărarea acestui lucru, atunci ești capabil să porți coroana cu spini. Discipolul va simți un fel deosebit de dureri de cap, când a atins această treaptă.
Pe treapta a patra el trebuie să învețe să-și vadă corpul ca pe ceva complet exterior, să-și poarte corpul de acolo până acolo așa cum purtăm de obicei un instrument, un ciocan sau o altă unealtă. În unele școli discipolii învață să vorbească despre trupul lor astfel încât spun: trupul meu trece pe poartă – și altele asemănătoare. Pe această treaptă respectivul se vede pe sine răstignit pe cruce în viziune astrală. El primește rănile lui Christos la mâini și la picioare și pe partea dreaptă a corpului. Atunci, în momentele sale de meditație și concentrare, îi apar stigmatele roșii.
A cincea treaptă este moartea mistică. Pe această treaptă, el are viețuirea că între el și restul lumii s-ar așeza un văl, ca o perdea neagră. Atunci el află lăuntric tot ce poate fi rău în lume. Coborârea în Infern, aceasta este moartea mistică. După aceea apare o viziune a sfâșierii acestei perdele.
Pe treapta a șasea omul obține o senzație ca și cum propriul trup ar fi cu totul altul. Omul este unit atunci cu Pământul. Aceasta este Punerea în mormânt.
A șaptea treaptă, Învierea, nu poate fi descrisă în cuvinte. Cine trece prin astfel de sentimente dobândește vederea în lumea spirituală.
Al treilea fel de inițiere este cel rosicrucian, care apare în Europa începând din secolul al XIV-lea. Acesta are în vedere, înainte de toate, întărirea și fortificarea voinței lăuntrice. Dacă instruirea orientală pune accentul pe gândire iar instruirea creștin-gnostică pe simțire, atunci instruirea rosicruciană este îndreptată spre cultivarea voinței. Treptele acestei instruiri sunt: În primul rând studiul, în al doilea rând conștiența imaginativă, în al treilea rând deprinderea scrierii oculte, în al patrulea rând ritmizarea vieții, în al cincilea rând învățarea înțelegerii corespondenței dintre microcosmos și macrocosmos, în al șaselea rând contemplarea sau adâncirea în macrocosmos, iar în al șaptelea rând fericirea divină.
Studiul cere ca discipolul să aibă răbdarea de a dobândi anumite noțiuni asupra lumii. Mai întâi el trebuie să primească învățătură de la maestrul său spiritual. El trebuie de exemplu să studieze plin de dăruire ceea ce-i poate da teosofia elementară ca învățătură. Trebuie să încerce să pătrundă această învățătură cât poate el de bine. Însușirea răbdătoare de noțiuni este necesară pentru oricine vrea să pătrundă mai sus. Pentru aceasta este nevoie de un anumit antrenament al gândirii, de o deprindere de a trăi și urzi în elementul pur al gândirii. Pentru cei care vor să dobândească inițierea rosicruciană și să-și antreneze spiritul sunt scrise cărți cum este Filosofia libertății și Adevăr și știință. Este vorba de a învinge dificultăți nesfârșite pentru unii, de a urmări gândurile și de a recunoaște cum se urzește cu necesitate un gând din altul. În cazul instruirii orientale este nevoie de o supunere severă față de guru. În cazul instruirii creștin-gnostice discipolul trebuie să-l așeze pe Christos în centrul năzuinței. În instruirea creștin-rosicruciană, maestrul spiritual îi stă discipolului alături ca prieten și sfătuitor.
În regiunile superioare omul poate greși mult mai ușor, de aceea el trebuie să aibă o siguranță lăuntrică. În viața obișnuită, viața însăși ne călăuzește așa cum trebuie. Uneori viața ne corectează greșelile într-un mod înspăimântător. Dar când ne înălțăm în lumile superioare nu mai avem parte de această corectare. De aceea, în instruirea orientală, discipolul trebuie să vadă cu ochii acelui guru, trebuie să simtă prin intermediul lui. În cazul maestrului spiritual european, omul are un sfătuitor. Pentru înălțarea în lumile superioare omul are neapărat nevoie și de un alt fir conducător. În lumea astrală există cu totul alte percepții decât în lumea fizică; tot așa, în lumea devachanică ni se deschide o nouă lume de percepții. În ceea ce privește impresiile, cele trei lumi sunt complet diferite. Dar un lucru este identic în toate acestea: gândirea logică. Aceasta ne poate fi un conducător sigur pe planul astral și pe cel devachanic. Dacă omul a învățat să gândească logic prin intermediul studiului, atunci el poate să se ajute și pe planul astral și pe planul devachanic. În orice caz, pentru planul buddhic logica planului fizic nu mai are valoare.
A doua treaptă a instruirii rosicruciene este conștiența imaginativă. Discipolul european nu trebuie să năzuiască în mod pripit la aceasta, fiindcă poate greși ușor. Omul trebuie să învețe să intre într-o relație morală cu lucrurile. El trebuie să vadă în toate lucrurile trecătoare un simbol pentru ceea ce este etern. Dacă privim natura în acest sens, atunci brândușa de toamnă, de exemplu, devine pentru noi simbolul unei ființe singuratice, care tinde vertical spre melancolie. Vioreaua este atunci un simbol pentru ceea ce-și umple existența cu frumusețe modestă, liniștită. Orice piatră ne inspiră gânduri – ea este un simbol pentru ceea ce se află dincolo de ea. Prin aceasta, lumea din jurul nostru devine mai bogată. Lucrurile ne oglindesc ființa lor cea mai lăuntrică. Una dintre flori devine atunci lacrima prin care Pământul își exprimă suferința, alta devine expresia bucuriei. Dacă privim un bob de orez, atunci putem observa cum din acesta crește o mică flacără. Mica flacără devine imaginea pentru ceea ce răsare ulterior drept pai.
În al treilea rând vine o treaptă la care din toate ființele se deschide o lume complet spirituală. Deasupra lucrurilor planează esența lor spirituală, conținutul lor spiritual. Întreaga lume spirituală devine vizibilă. Omul se simte atunci ca în mijlocul valurilor mării și are viețuirea că ar înota într-o mare. El vede cum se înalță culoarea unei lalele și recunoaște că aceasta este veșmântul unei entități astrale. Pe această a treia treaptă urmează pentru discipol învățarea scrierii oculte. Dacă vrem să trăim efectiv în lumea astrală, atunci trebuie să cunoaștem scrierea ocultă. În lume, multe lucruri sunt formate în maniera vârtejului:
Găsim această spirală atât în nebuloasa Orion cât și la plăsmuirea ființei vii. Germenul uman și cel animal au într-un stadiu inițial o formă spirală. Una dintre părți ilustrează fizicul, iar cealaltă parte, care se înfășoară înăuntru, ilustrează astralul. Începutul unui nou stadiu în evoluția omenirii este simbolizat de asemenea prin semnul a două vârtejuri încolăcite unul într-altul. Acesta este semnul zodiacal al Racului. Când a început epoca postatlanteană cu subrasa protohindusă, după scufundarea vechii Atlantide, Soarele răsărea la începutul primăverii în semnul zodiacal al Racului. Când cunoaștem scrierea ocultă, învățăm să ne orientăm în lumea astrală.
Drept a patra treaptă urmează deprinderea cu ritmul vieții. Discipolul primește îndrumarea pentru o anumită reglare a respirației. În natură, totul decurge în mod ritmic. Fiecare plantă înflorește în mod ritmic în același timp al anului. Și în regnul animal se poate urmări ritmul. Astfel, animalul este capabil de fecundare doar într-o anumită perioadă a anului. Dar în cazul omului, ritmul trece în haos. Omul trebuie să creeze un nou ritm pentru viața lui. La mulți oameni există doar un ritm obținut prin constrângere. În general, la om nu există un ritm liber consimțit. Rosicrucianul trebuie să se îngrijească de ritmizarea vieții sale. Prin îndrumarea specială a maestrului se introduce ritmul în procesul de respirație.
A cincea treaptă este învățarea corespondenței dintre microcosmos și macrocosmos. Există o anumită legătură între om și toate lucrurile lumii din jurul lui. În cazul omului obișnuit, aceasta se manifestă doar în iubirea dintre cele două sexe, în sentimentul prin care unul găsește la celălalt tocmai ceea ce-i este înrudit, familiar, ceea ce îi aparține. Dar pe această relație tainică a lumii cu omul se bazează multe. Pe aceasta se bazează de exemplu faptul că Paracelsus [Nota 83] a descoperit felul cum anumite plante se află în relație cu omul. Tot așa, el a învățat să cunoască și relația altor substanțe cu omul. El numea un bolnav de holeră, arsenicus [Nota 84], fiindcă arsenul face să intervină la omul sănătos aceleași simptome care se manifestă la un bolnav de holeră. Se poate avea o relație personală, o relație de iubire cu toate lucrurile, într-un sens pur spiritual. Aceasta trebuie exersat în mod deosebit. Se ajunge la aceasta când se urmează niște îndrumări foarte precise. Dacă ne gândim cu un anumit cuvânt la punctul dintre sprâncene, deasupra rădăcinii nasului, atunci ajungem ca, după câtva timp, să ni se deschidă cunoașterea unui proces foarte precis din lume. Prin gândire asupra interiorului ochiului, se dobândește cunoașterea naturii Soarelui, a proceselor care au avut loc pe când Soarele și Pământul formau încă un singur corp ceresc. Printr-un alt exercițiu, omul cunoaște ce este Luna din punct de vedere spiritual sau ce fel de stare a avut Pământul în urmă cu optsprezece milioane de ani.
Apoi urmează cufundarea în corespondența dintre microcosmos și macrocosmos. Prin concentrare asupra punctului dintre sprâncene, deasupra rădăcinii nasului, se poate pătrunde în timpul când a intrat Eul în om. Atunci omul crește cu conștiența sa înlăuntrul macrocosmosului. Aceasta trebuie să exerseze el un timp foarte precis, și astfel trebuie el să crească înlăuntrul tuturor lucrurilor, indiferent că ele sunt departe sau aproape. În al șaptelea rând urmează treapta fericirii divine, când omul crește în afara învelișului trupesc limitat și este capabil să trăiască împreună cu macrocosmosul.
Învățăturile sunt date discipolului potrivit stării oculte a ființei sale. Dacă discipolul a parcurs aceste trepte în viețuirea reală, atunci el a ajuns la punctul culminant al cunoașterii lumilor superioare.
