În legătură cu opera de artă «Parsifal» a lui Richard Wagner [Nota 110], vreau să prezint ceva despre adevărurile oculte și spiritual-științifice. Există o relație profundă remarcabilă între apariția plină de însemnătate din punct de vedere artistic a lui Richard Wagner și mișcarea spirituală actuală care se numește teosofie. Faptul că Richard Wagner și opera sa de artă întrupează în general o sumă imensă de puteri oculte, este ceva ce ajunge treptat în conștiența omenirii. Dar în viitor va deveni clar încă ceva, și anume că Richard Wagner este o apariție în care a trăit încă mult mai mult decât a putut ști el însuși. Acesta este secretul multor apariții însemnate și deosebite din punct de vedere artistic, și anume faptul că în ei trăiește o putere despre care ei înșiși nu știu nimic.
Dacă ne lămurim, pe de o parte, că în Richard Wagner a trăit mult mai mult decât îi ajungea lui însuși în conștiență, nu trebuie să uităm, pe de altă parte, că el totuși nu a putut avansa până pe ultima treaptă a adevărului, și că de aceea pentru ocultiști arta lui Richard Wagner este foarte deosebită. Trebuie să ne spunem, cu privire la operele de artă ale lui Richard Wagner: În toate trăiește mult mai mult – ceva plin de mister, ce se află în spatele acestora.
Este extrem de încântător să vezi în fundal curentele mai profunde. Faptul că am putea afla în Richard Wagner mult mai mult decât se petrece în mod obișnuit, acest lucru l-a afirmat cândva Richard Strauß [Nota 111]. El a expus în acest sens aproximativ următoarea idee: Cei care afirmă mereu că nu am avea voie să gândim nimic relativ la ceea ce a creat Richard Wagner, îmi apar ca oamenii care nu vor să gândească nimic nici despre o floare. Astfel de oameni nu ajung însă niciodată la misterul florii. În mod asemănător se manifestă cei care nu pot gândi nimic despre un mare artist.
Richard Wagner s-a apropiat în special de subiecte de semnificație înaltă. La el aflăm denumiri care se referă la tradiții sfinte străvechi. Ceea ce a atins el în «Parsifal» este în legătură intimă cu puterea care a acționat în ultima treime a secolului al XIX-lea.
Trebuie să aruncăm o privire în misterele profunde ale evoluției omenirii pentru a înțelege aspectele și motivele sale. În acest scop vrem să mergem înapoi în istorie cu câteva milenii. Richard Wagner s-a ocupat în timpul vieții sale cu cele mai profunde studii despre relațiile umane și despre misterul sufletului uman. El a căutat să cerceteze, în tinerețea sa, misterul reîncarnării. Faptul că el s-a preocupat de aceasta, se arată într-o schiță a unei drame pe care a prelucrat-o în 1856. Această dramă se numește «Învingătorul» [Nota 112]. Wagner a abandonat ulterior expunerea acestei drame, fiindcă problema «Învingătorului» nu era rezolvabilă, pentru el, din punct de vedere muzical. Aceasta ar fi fost complet rezolvabilă numai din punct de vedere dramatic. Drama avea următorul conținut: Un tânăr din India îndepărtată, cu numele Ananda, din casta brahmanilor, este iubit de o fată cu numele Savriti, din casta Shandala, cea mai de jos castă. Ananda devine un discipol al lui Buddha. El nu împărtășește iubirea Savritiei. Ea ajunge, prin aceasta, într-o întristare extremă. Ananda se retrage din lume și se dedică vieții religioase. Fata din casta Shandala obține apoi, prin intermediul unui brahman, lămurirea cu privire la acest destin al ei. Într-o viață anterioară, ca fată din casta brahmanilor, ea a disprețuit iubirea aceluiași tânăr, care pe atunci era în casta Shandala. Sub impresia acestei învățături se consacră și ea lui Buddha, și astfel ei devin amândoi discipolii acestui maestru.
Acest subiect a vrut să-l schițeze și să-l prelucreze Wagner în 1856. Ceea ce nu i-a reușit atunci, se afla într-un alt mod în fața sufletului său abia cu un an mai târziu. În 1857, el formula marea idee pentru «Parsifal» [Nota 113]. Este remarcabil cum a intrat, într-un scurt moment, în fața sufletului lui Richard Wagner, întregul mister al lui «Parsifal». Era în Vinerea Mare a anului 1857, în vila Wesendonk, lângă lacul Zürich. El privea atunci afară în natura care germinează, care răsare, înflorește. În acel moment lui i-a devenit clară legătura dintre natura care răsare și moartea lui Christos pe cruce. Această legătură este misterul Sfântului Graal. Începând cu acel moment, prin sufletul lui Richard Wagner a trecut gândul că el trebuie să răspândească în lume misterul Sfântului Graal sub formă muzicală.
Dacă vrem să înțelegem această viețuire deosebită din sufletul lui Richard Wagner, atunci trebuie să mergem înapoi în istorie cu câteva mii de ani. Richard Wagner și-a expus gândurile frumoase despre evoluția umană în scrierea sa «Eroism și creștinism» [Nota 114]. Pentru aceasta vrem să luăm în considerare mai întâi forma învățăturii care a fost dată în Europa în toate timpurile în Societățile de misterii, până în secolul al XVI-lea sau al XVII-lea. În toate timpurile au existat misterii. În misterii se primea o cunoaștere care era în același timp religie, și o religie care era în același timp înțelepciune. Cel care nu are noțiuni despre o lume spirituală nu-și poate forma, în general, noțiuni juste despre un misteriu.
Avem răspândit de jur-împrejur, în trepte, regnurile naturii: minerale, plante, animale și oameni. Considerăm regnul uman drept cel mai înalt dintre cele patru regnuri. Așa cum există de jur-împrejurul omului regnuri care se află sub el, tot așa există și deasupra omului, în afară, ființe superioare în multe trepte. Omul a desemnat dintotdeauna drept zei entitățile care se înalță în diverse trepte deasupra lui. Prin modul cum a fost comunicată oamenilor înțelepciunea în misterii, omul a fost adus într-o legătură conștientă cu zeii. Un astfel de om a fost desemnat întotdeauna, acolo unde existau misterii, drept inițiat. El nu primea doar o înțelepciune a cuvântului, ci afla realități pe care le viețuia înăuntrul misteriilor. Și astăzi mai există misterii, însă ele sunt de altă natură decât cele din străvechile timpuri și din Evul Mediu.
Pe timpul când începeau cruciadele, și ceva mai înainte, aflăm un misteriu important într-o regiune din nordul Spaniei. Misteriile existente pe atunci se numeau misterii gotice târzii. Cei care au fost inițiați pe atunci se numeau templieri sau cavaleri ai Sfântului Graal. Dintre aceștia făcea parte și Lohengrin. Cavalerii Graalului reprezintă, în Comunitatea lor, ceva diferit de un alt Ordin cavaleresc. Această altă Comunitate de cavaleri își avea sediul în Anglia, la Wales. Tot ceea ce se povestește din Evul Mediu despre regele Arthur și Masa Rotundă a sa se referă la această altă Comunitate de inițiați.
În timpuri preistorice, cu mult înainte de apariția creștinismului, un grup de oameni se deplasa pe Pământ de la vest la est. Foarte mult timp este de atunci. Cândva, în regiunea Oceanului Atlantic, se afla Atlantida, unde au locuit strămoșii noștri îndepărtați, atlanteenii. Toți cei ce au populat Europa și Asia, până în India, erau descendenți ai atlanteenilor. Acești atlanteeni trăiau în cu totul alte condiții decât cele în care trăiau oamenii ulterior. Ei trăiau absolut ierarhic, sub conducerea unei școli inițiatice. Toți conducătorii și domnitorii proveneau din rândurile inițiaților. O renumită școală de inițiere exista în nordul Rusiei actuale. Inițiații de acolo se numeau troți. O altă școală inițiatică exista în vestul Europei, unde inițiații se numeau druizi. Pentru a aduce ordine în masele de oameni, de la acești inițiați porneau toate organizările sociale.
Să privim acum în aceste școli străvechi. Ce fel de mister se preda acolo? Doar formele unei astfel de învățături se schimbă în diferitele timpuri. Cel mai remarcabil este faptul că misterul pe care l-a perceput Richard Wagner a fost dus la cea mai înaltă dezvoltare, și anume: legătura care este între natura ce răsare primăvara și misterul crucii.
Este vorba ca omul să-și clarifice mai întâi faptul că orice forță de procreare, ce se află în afara regnului animal și uman, este de văzut și în regnul vegetal. Primăvara, puterea de creație divină răsare de asemenea din mama Pământ. Omul trebuie să recunoască faptul că există o relație între forța care se ivește când Pământul se acoperă cu un covor verde și puterea de creație divină. Discipolilor li se spunea: Aici, afară, vedeți în caliciul ce se deschide al florii, o forță care se concentrează în semințe. Nenumărate semințe se vor ivi din floare, semințe care, puse în pământ, pot produce noi plante. Acum omul simte pe deplin că ceea ce se petrece afară, în natură, nu este nimic altceva decât ceea ce se petrece și în regnul uman și în cel animal, însă în cazul plantelor se petrece fără pofte, cu totul cast.
Candoarea nesfârșită și castitatea ce dormitează în corola vegetală a florilor trebuia să treacă prin sufletul discipolilor. Lor li se spunea în continuare: Raza solară deschide florile. Ea extrage forța din flori. Două entități își vin în întâmpinare aici: floarea care se deschide și raza de soare. Între regnul vegetal și regnul divin se află alte regnuri, regnul animal și cel uman. Toate aceste regnuri sunt doar o tranziție de la regnul vegetal la regnul divin. În regnul divin se vede din nou un regn al candorii și castității, ca în regnul vegetal. În regnul animal și în regnul uman vedeau regnuri ale poftelor.
Apoi se făcea referire la viitor: Cândva vor dispărea toate poftele și dorințele. Atunci se va deschide caliciul de sus în jos, așa cum se deschide caliciul florii, și va privi în jos spre om. Așa cum raza solară se cufundă în plantă, tot așa se va uni propria putere purificată a omului cu acest caliciu divin.
Caliciul florii se poate inversa spiritual, astfel încât el să se plece în jos, de sus din Cer, și se poate inversa raza solară, astfel încât ea să se înalțe din om către Cer. Acest caliciu inversat, așa cum a fost el înfățișat ca realitate în misterii, era numit Sfântul Graal. Adevăratul caliciu real al plantei este Sfântul Graal inversat. Ceea ce reprezintă raza solară, poate învăța oricine cunoaște ocultism, și anume așa-zisa baghetă magică. Bagheta magică este simbolul care înfățișează în mod superstițios o realitate spirituală. Această baghetă magică se numea, în misterii, lancea însângerată. În această reprezentare se vede originea Graalului, pe de o parte, și a lăncii însângerate, pe de altă parte, bagheta magică originară a ocultistului veritabil.
Acestea sunt mici aluzii la profunzimi enorme, la adevăruri pline de însemnătate, care s-au petrecut în zonele de nord și de vest ale Europei. Richard Wagner a presimțit multe din aceste adevăruri, la fel și prietenul său, profundul conte Gobineau [Nota 115].
Dacă e să exprimăm ce anume se află la baza misteriilor menționate până acum, atunci aceasta a fost cunoașterea a ceea ce curge în venele animalului și ale omului. Pe drept cuvânt, se spune în «Faust»-ul lui Goethe: „Sângele este un suc cu totul deosebit” [Nota 116]. Sângele este cel de care depind multe. Vom înțelege ce înseamnă sângele dacă ne vom lămuri și vom înțelege în legătură cu aceasta ce fel de răsturnare s-a petrecut în misterii. În vechile timpuri ale populării europene s-a știut că ceva cu totul deosebit depinde de modul cum se situează oamenii unul față de altul în înrudirea de sânge. De aceea evoluția nu a fost lăsată niciodată la voia întâmplării în vremurile de atunci. Toate aceste lucruri au fost reglementate din înțelepciunea ocultă. Se știa că dacă în micile comunități de seminții evoluția era izolată, astfel încât să nu intre nimeni din afară, atunci la oamenii proveniți de acolo existau anumite puteri superioare. În misterii se cunoștea consecința acțiunii în comun a sângelui cu însușiri diferite. Se știa de asemenea exact ce seminție se potrivește unei regiuni. Se știa că în sângele comun al purtătorilor acestuia este dată o anumită putere umană.
Pe vremea când înrudirea străveche de sânge a fost întreruptă, în misterii se petrecea ceva deosebit. Ceea ce era atins cândva prin înrudirea de sânge, a fost înlocuit apoi în misteriile majore prin două preparate spirituale precise. În misteriile minore existau simboluri exterioare pentru aceasta. Aceste simboluri exterioare erau pâinea și vinul. Ceea ce exista drept cele două preparate, erau substanțe care produceau spiritual ceva asemănător cu ceea ce producea sângele în mod fizic în vene. În vremea când se pierdea vechea clarvedere, ea era înlocuită prin consumarea acestor preparate. Dacă discipolul își însușise întreaga înțelepciune teosofică, el primea pe atunci aceste simboluri din cupa cu vin de cidru. Era ceea ce putea fi dat oamenilor drept sânge purificat din caliciul ce se deschide de sus în jos. Este ceea ce s-a păstrat drept misteriu propriu-zis, transmis atunci la o comunitate foarte mică. În alte regiuni ale Europei, misteriile au decăzut și au fost profanate într-un mod oribil, respingător. În acest caz se află drept simbol al jertfei o cupă în care a fost pus un cap ce sângerează. Exista părerea că în om s-ar putea trezi ceva prin privirea acestui cap. Ceea ce a fost întreprins aici, era magie neagră. Era contrariul misterului Sfântului Graal.
Pe atunci se știa că ceea ce se revarsă de sus în caliciu, trăiește în sângele uman. Acesta trebuie să devină din nou pur și cast, ca seva florii. În misteriile degenerate, aceasta a fost adusă într-o formă materialistă grosieră. În nord, se foloseau ca simbol în misterii, sângele înnobilat, iar în misteriile eleusine, vinul lui Dionysos și pâinea lui Demeter. Ideea oribil deformată a vasului Graalului cu capul însângerat, o aflăm din nou în cazul Irodiadei, cu capul lui Ioan. Ea râde de misteriul profanat.
Secretul propriu-zis al misteriilor majore a trecut la templierii din nordul Spaniei, păzitorii Graalului. În timp ce Cavalerii lui Arthur s-au ocupat mai mult cu problemele lumești, Templierii puteau fi pregătiți să primească un mister și mai înalt, și anume să înțeleagă marele misteriu de pe Golgota, Misteriul istoric universal.
Creștinismul a provenit din cel mai mare amestec de popoare, galileenii din cei care sunt complet străini din punct de vedere exterior, în afara comunității de sânge. Mântuitorul este cel care nu se mai sprijină cu Împărăția Lui pe vechea comunitate de sânge, ci care întemeiază acea Împărăție care se află dincolo de orice comunitate de sânge. Sângele înnobilat, sângele care este purificat, țâșnește din sacrificiul vieții, din procesul de purificare. Sângele, care produce dorințe și pofte, trebuie să picure, trebuie să fie sacrificat, trebuie să se scurgă.
Vasul sfânt cu sânge purificat a fost adus în Europa la Templieri, pe muntele Montsalvat. Titurel, străbunul, a primit Graalul; mai înainte, se tânjea după el. Acum avusese loc învingerea sângelui. Fizicul sângelui fusese învins prin spiritual.
Numai dacă nu privim sângele ca fiind alcătuit doar din componente chimice, așa cum procedează materialistul, putem înțelege ce s-a petrecut pe Golgota. Este remarcabil în cel mai înalt grad că Richard Wagner a putut afla dispoziția evlavioasă a operei «Parsifal» numai prin aceea că el știa că nu este vorba numai despre moartea Mântuitorului, ci și despre sângele care a fost purificat, care e altceva decât sângele obișnuit. El vorbește chiar despre relația dintre sângele Mântuitorului și întreaga omenire [Nota 117]: „Dacă noi am aflat astfel la sângele așa-numitei rase albe, într-un grad deosebit capacitatea suferinței conștiente, atunci trebuie să recunoaștem acum în sângele Mântuitorului chintesența suferinței conștiente care se revarsă drept compasiune divină, drept izvor primordial al acesteia prin întreaga omenire”.
Richard Wagner spune mai departe [Nota 118]: „Sângele din arterele Mântuitorului a putut astfel să curgă din efortul suprem al voinței ce voia mântuirea pentru salvarea neamului omenesc în cele mai nobile rase ale sale, drept sublimat divin al speciei însăși”.
Și deoarece Mântuitorul a provenit din cel mai mare amestec de popoare, sângele Său a fost sublimatul oricărui sânge uman, al sângelui uman din făptura purificată.
Richard Wagner s-a apropiat ca nimeni altul de cel mai tainic mister. Chiar forța cu care o face, face din el un mare artist. Nu ne este îngăduit să-l considerăm doar un muzician obișnuit, ci trebuie să-l privim drept un cunoscător profund, care a vrut să dea din nou chip, pentru omenirea modernă, misterelor profunde ale Sfântului Graal. Înainte ca Richard Wagner să fi compus «Parsifal», nu se știau multe în Germania despre misterii și despre personajele pe care Richard Wagner le-a prezentat apoi.
La inițierea în misterii se deosebeau trei trepte prin care trebuia omul să treacă. Prima treaptă era ignoranța, a doua treaptă era îndoiala, a treia treaptă era fericirea. Prima treaptă era cea pe care omul era îndepărtat de toate prejudecățile lumii, era îndrumat să înțeleagă puterea propriului său suflet, puterea iubirii sale, pentru ca să poată vedea luminând lumina lăuntrică. A doua treaptă era îndoiala. Această îndoială față de toate apare pe a doua treaptă a inițierii, apoi ea este înălțată pe o treaptă superioară, trecând în fericirea lăuntrică. Aceasta era a treia treaptă, aducerea conștientă împreună cu zeii.
Parsifal – Străbate valea! –, așa au fost numiți în Evul Mediu asemenea candidați la inițiere. Toate acestea trebuia să le afle Parsifal ca viețuire. Printr-o genialitate remarcabilă, Richard Wagner a simțit, în Vinerea Mare a anului 1857, ceea ce trebuia să treacă drept fir roșu prin întreaga evoluție a lui Parsifal.
Templierii erau cei care au reprezentat adevăratul creștinism în fața creștinismului bisericesc. Se poate vedea pretutindeni în opera «Parsifal» a lui Wolfram von Eschenbach [Nota 119] cum acesta voia să alăture creștinismului bisericesc spiritul creștinismului lăuntric.
În Evul Mediu existau încă rămășițe ale vechilor misterii profanate. Tot ceea ce aparține de aceasta, este cuprins sub numele de Klingsor. El este magicianul negru, față de magia albă a Sfântului Graal. Richard Wagner l-a prezentat și pe el, ca opus Templierilor.
Kundry este Irodiada renăscută. Ea simbolizează acea forță care este forța de zămislire a naturii, care poate fi și pură și impură, însă nedirijată. La baza a ceea ce este pur și a ceea ce este impur se află ceva unitar, și depinde de modul cum este folosit acel ceva. Forța de zămislire care se manifestă în plantă, în caliciu și în regnurile superioare este aceeași ca în Sfântul Graal. Ea trebuie să primească doar purificarea în forma cea mai curată, cea mai nobilă a creștinismului, așa cum se manifestă el în opera «Parsifal».
Kundry trebuia să rămână o vrăjitoare care practică magia neagră, până o eliberează Parsifal. Întreaga confruntare a lui Parsifal cu Kundry respiră parfumul celei mai profunde înțelepciuni. Richard Wagner a avut grijă mai mult decât oricare altul de faptul ca omul să poată primi acest lucru fără a ști ceva despre el. Richard Wagner a fost un misionar care urma să comunice lumii ceva plin de însemnătate, fără ca omenirea să știe acest adevăr.
Wolfram von Eschenbach a scris o epopee simplă, «Parsifal». Aceasta era suficient pentru timpul său. Pe atunci au existat oameni care aveau un anumit dar al clarvederii, care-l înțelegeau pe Wolfram von Eschenbach. Însă posibilitatea de a face clară oamenilor în dramă semnificația profundă a acelui proces, nu exista în secolul al XIX-lea. Totuși există o modalitate de a acționa asupra înțelegerii, și fără cuvinte, fără noțiuni, fără idei. Această modalitate este muzica. Muzica wagneriană conține tot ceea ce se află ca adevăr în opera «Parsifal». Auditoriul primește vibrații întru totul deosebite în trupul eteric, prin muzica specific wagneriană. În aceasta constă misterul muzicii wagneriene. Omul nu prea are nevoie să înțeleagă lucrurile în mod efectiv, dar el primește prin trupul eteric influențele lor binefăcătoare. Trupul eteric este în legătură cu toate pulsațiile sângelui. Richard Wagner a înțeles misterul sângelui purificat. În melodiile sale există vibrații care trebuie să se afle în trupul eteric al omului, dacă el se purifică așa cum este necesar pentru a primi misterul Sfântului Graal.
Modul specific de a scrie al lui Richard Wagner este de înțeles doar atunci când intrăm în relație cu ceea ce se află în arierplanul lucrărilor sale. El s-a clarificat asupra faptului că voința umană primește o iluminare deosebită din spirit. El spunea că voința este mai întâi grobiană, instinctivă; apoi ea se rafinează tot mai mult. Intelectul își aruncă lumina asupra voinței, iar omul devine conștient de suferință, și prin conștiența faptului de a suferi este adusă o purificare. Referitor la prietenul său, contele de Gobineau, el spune [Nota 120]: „Dacă, privind în ansamblu toate rasele, unitatea speciei umane este imposibil de negat, și dacă ne este îngăduit să desemnăm ceea ce constituie esența ei, în sensul cel mai nobil, drept capacitate de a suferi în mod conștient, și dacă sesizăm în această capacitate germenul celei mai înalte dezvoltări morale, atunci ne întrebăm în ce anume poate fi căutată superioritatea rasei albe, dacă trebuie să o situăm mult deasupra celorlalte. Cu o frumoasă siguranță, Gobineau nu recunoaște această superioritate într-o evoluție de excepție a însușirii sale morale însăși, ci într-o rezervă mai mare de particularități fundamentale. Pe acestea ar trebui să le căutăm în sensibilitatea mai vehementă și în același timp mai delicată a voinței care se manifestă într-o organizare bogată, unită cu intelectul mai ager, necesar în acest scop; aici esențialul fiind legat de întrebarea dacă intelectul se intensifică prin imboldurile voinței pline de necesități, până la clarvedere, care își proiectează propria lumină înapoi asupra voinței, și în acest caz, prin strunirea acesteia, devine impuls moral”.
Richard Wagner vorbește aici despre procesul specific al reflectării intelectului asupra voinței omului devenit prin aceasta clarvăzător.
În cazul operei lui Richard Wagner, este vorba despre o aprofundare religioasă a artei, în cele din urmă însă, despre o înțelegere profundă a creștinismului. El știa că creștinismul poate ieși la iveală cel mai bine în forma muzicală. Prin înălțarea la misterele lăuntrice ale ordinii lumii, se ajunge, pe de o parte la cunoaștere, iar pe de altă parte, și la adevărata evlavie. Există o evoluție umană care ne învață să cunoaștem semnificația acestei realități a creștinismului.
