Astăzi vom considera omul în starea sa de trezie aici în lumea fizică, în starea de somn şi în aşa‑numita moarte. Starea de trezie o cunoaşte fiecare din propria experienţă.
Când omul se adânceşte în somn, atunci totul, corpul astral, Eul şi ceea ce Eul a lucrat în corpul astral se retrage oarecum din corpul fizic şi cel eteric. Dacă l‑aţi observa clarvăzător pe omul care doarme, aţi distinge lungite în pat corpul fizic şi corpul eteric. Aceste două componente rămân în legătura în care se aflau şi în restul zilei, în timp ce corpul astral şi tot ceea ce este componentă superioară iese afară, astfel încât clarvăzătorul poate urmări, cum în momentul adormirii corpul astral se retrage într‑o anumită lumină din cele două corpuri numite întâi. Dacă ar fi să descriem mai exact această stare, trebuie să spunem că corpul astral la omul de astăzi apare împărţit prin diferiţi curenţi şi străluciri luminoase, iar dacă le privim în ansamblu, întregul arată ca două spirale împletite una în alta, oarecum ca două cifre 6 încolăcite una în alta, dintre care una se pierde în corpul fizic, în timp ce cealaltă se întinde departe în Cosmos, ca o coadă de cometă. Numai că foarte curând aceste două cozi ale corpului astral devin invizibile în desfăşurarea lor, astfel încât apariţia se poate compara cu forma unui ou. În momentul trezirii, coada astrală care se întindea în Cosmos se pierde, şi totul reintră din nou în corpurile eteric şi fizic.
O stare intermediară între veghe şi somn este visul. Somnul cu vise există atunci când corpul astral a desfăcut complet legătura sa cu corpul fizic, când şi‑a retras ceea ce am putea numi tentaculele sale din corpul fizic, dar rămâne încă în comunicare cu corpul eteric. Atunci câmpul vizual al omului este străbătut de acele imagini, pe care noi le numim vise. De fapt aceasta este o stare tranzitorie, deoarece corpul astral şi‑a desfăcut în întregime legătura cu corpul fizic, în timp ce într‑un anumit mod mai comunică cu corpul eteric.
Omul adormit se află deci cu corpul său astral în afara corpurilor lui fizic şi eteric. Faptul că omul trebuie să se cufunde într‑un asemenea somn, îşi are temeiul său în întreaga natură. Nu trebuie să vă imaginaţi, că dacă corpul astral este în timpul somnului în afara corpurilor fizic şi eteric, el este inactiv şi nu ar avea de lucru. În timpul zilei, când se află în corpurile fizic şi eteric, corpul astral este atins de efectele care vin din lumea exterioară, pe care omul le primeşte datorită activităţii propriului corp astral, datorită impresiilor sale senzoriale, datorită activităţii sale în lumea fizică. Toate sentimentele şi senzaţiile pe care omul le primeşte astfel, tot ceea ce acţionează asupra lui din exterior, se continuă până în corpul astral. Aceasta este partea propriu‑zis simţitoare şi gânditoare a omului, iar corpul fizic şi ceea ce se găseşte în corpul eteric sunt doar intermediarii săi, instrumentele. Tot ceea ce gândeşte şi vrea este în corpul astral. În timp ce omul este activ ziua în lumea exterioară, corpul astral primeşte continuu din lumea exterioară impresii. Pe de altă parate însă noi constatăm, că corpul astral este constructorul propriu‑zis al corpurilor eteric şi fizic. După cum corpul fizic, în toate organele sale este încremenit, întărit în afară din corpul eteric, tot astfel ceea ce curge şi este activ în corpul eteric este născut din corpul astral.
În ceea ce priveşte corpul astral, de unde‑şi trage el însuşi originea? El s‑a născut din organismul astral general, care întreţese întregul Cosmos de care aparţinem noi. Dacă vreţi să vă reprezentaţi printr‑o comparaţie raportul micii părticele de astralitate din corpul dumneavoastră faţă de întreaga, puternica mare astrală, în care vibrează toţi oamenii, animalele, plantele, mineralele şi chiar planetele, din care ele au provenit, dacă dumneavoastră vreţi să vă reprezentaţi acest raport al corpului astral faţă de organismul astral, imaginaţi‑vă o picătură dintr‑un lichid aflat într‑un vas. După cum picătura îşi datorează întreaga existenţă fluidului existent în vas, tot aşa ceea ce este cuprins într‑un corp astral a fost inclus odată în totalitatea mării astrale a Cosmosului. El s‑a separat, şi prin faptul că s‑a infiltrat în corpul eteric şi corpul fizic s‑a izolat, precum picătura din vas.
Cât timp corpul astral odihnea în sânul corpului astral universal, el îşi primea legile, ca şi impresiile sale, de la tot acest corp astral cosmic. El îşi trăia în cadrul acestui corp astral cosmic viaţa sa. După această separare el este dependent în timpul zilei de impresiile pe care le primeşte de la lumea fizică, astfel că trebuie să‑şi împartă natura sa între impresiile pe care încă le‑a mai adus cu sine de la corpul astral cosmic şi cele pe care le primeşte acum din exterior, prin activitatea care îi este alocată de către lumea fizică. Aceste două părţi vor forma, când omul va fi ajuns la sfârşitul evoluţiei sale terestre, o armonie. Acesta nu este cazul astăzi, aceste două acţiuni nu se armonizează.
Deci corpul astral este constructorul corpului eteric şi – deoarece corpul eteric clădeşte la rândul lui corpul fizic – este şi constructorul corpului fizic. Tot ceea ce corpul astral a clădit în cursul timpului, pas cu pas, s‑a născut din marea astrală cosmică. Prin faptul că din această mare astrală a provenit doar armonie, doar legitate sănătoasă, construirea corpurilor eteric şi fizic de către corpul astral este la origine sănătoasă, armonioasă; însă prin acele influenţe, pe care corpul astral le primeşte din exterior, din lumea fizică, şi care prejudiciază armonia sa originară, se instalează toate defectele corpului fizic, care există la omul din ziua de azi.
Dacă corpul astral ar rămâne permanent în lăuntrul omului, influenţa puternică a lumii fizice ar distruge curând întreaga armonie pe care corpul astral a adus‑o cu sine din marea cosmică. Omul s‑ar uza rapid prin boală şi oboseală. În timpul somnului corpul astral se sustrage de la impresiile lumii fizice, care nu mai conţine nimic care să dea armonie, şi intră în armonia generală a Cosmosului, din care el a provenit. Şi astfel, dimineaţa el aduce cu sine ecourile elementului de regenerare vieţuit de el în timpul nopţii. În timpul fiecărei nopţi corpul astral îşi reînnoieşte armonia sa cu marele corp astral cosmic, şi astfel acest corp astral se arată şi clarvăzătorului a nu fi deloc inactiv; el vede o legătură între marea astrală şi una din cozile de cometă ale corpului astral şi poate vedea, cum această parte lucrează la îndepărtarea vlăguirii provocată de lumea dezorganizatoare. Această activitate a corpului astral se exprimă prin aceea, că dimineaţa te simţi fortificat. Desigur, corpul astral, care în timpul nopţii a trăit în marea armonie, trebuie întâi să se adapteze din nou la lumea fizică. De aceea sentimentul cel mai puternic de fortificare apare abia câteva ore mai târziu, după ce corpul astral a ocupat din nou corpul fizic.
Să trecem acum la fratele somnului, moartea, şi să ne lămurim, care este starea omului după moarte. Omul mort se deosebeşte de cel care doar doarme prin aceea, că la omul mort corpul eteric merge împreună cu corpul astral, iar aici în lumea fizică rămâne doar corpul fizic. Această ieşire a corpului eteric din cel fizic nu se întâmplă niciodată la om de la naştere până la moarte, dacă el nu a trecut prin anumite stări iniţiatice.
O clipă importantă pentru omul care a murit este momentul, care urmează imediat după moarte. El durează de fapt mai mult, ore, chiar zile. În această stare prin faţa sufletului omului mort se perindă întreaga viaţă a ultimei încarnări, ca într‑un mare tablou‑amintire. Aceasta este o experienţă comună tuturor oamenilor după moarte. O particularitate a acestui tablou, aşa cum apare el imediat după moarte, constă în aceea, că în el sunt parcă pictate toate experienţele subiective pe care le‑a făcut în cursul trecerii sale prin lume. În timpul diferitelor noastre vieţuiri noi am avut mereu şi sentimentul plăcerii şi al durerii, al înălţării sufleteşti sau al tristeţii. Contemplarea noastră exterioară a fost întotdeauna strâns legată de o viaţă interioară. Ori în privirea retrospectivă toate bucuriile şi durerile legate de imaginile vieţii nu există. În faţa acestui tablou‑amintire se stă la fel de obiectiv ca în faţa unei picturi. Dacă aceasta înfăţişează un om care este trist, care este năpădit de durere, noi îl privim obiectiv. Noi putem înţelege perfect tristeţea lui, însă nu simţim nemijlocit durerea pe care a avut‑o omul. La fel este şi cu imaginile acestui tablou imediat după moarte: toate detaliile celor întâmplate în cursul vieţii se aştern în faţa noastră la anumite intervale de timp, care ne uimesc, deoarece sunt aşa de scurte.
Separarea corpului fizic de corpul eteric în timpul vieţii se întâmplă de obicei doar la un iniţiat; dar există totuşi anumite momente, în care corpul eteric se desprinde de corpul fizic ca printr‑o smucitură. Aceasta se poate întâmpla atunci când omul trece prin momente deosebit de înfricoşătoare, de exemplu o cădere într‑o prăpastie sau în pericolul de înec. Atunci, datorită acestui şoc puternic, are loc un fel de desprindere a corpului eteric de corpul fizic. Urmarea acestui fapt este, că într‑un astfel de moment întreaga viaţă scursă până atunci stă în faţa sufletului omului ca într‑o amintire. Avem aici un fapt analog cu vieţuirea de după moarte.
O separare parţială a corpului eteric are loc atunci când un membru a amorţit. Dacă de exemplu mâna a amorţit, văzătorul poate observa, cum partea eterică corespunzătoare mâinii atârnă afară ca o mănuşă. La fel când un om se află sub efectul unei hipnoze, anumite părţi ale creierului eteric atârnă în afară. Deoarece corpul eteric este prins în corpul fizic prin nişte elemente foarte mici, punctuale, ia naştere la membrul amorţit senzaţia specifică de furnicătură.
După un timp, după ce corpurile eteric împreună cu corpul astral s‑au desprins de corpul fizic, vine momentul în care corpul astral, împreună cu tot ce constituie corpurile superioare, se desprinde la rândul său de corpul eteric. Acesta din urmă se detaşează, iar tabloul‑amintire se stinge treptat, fără ca totuşi să dispară complet. Ceea ce noi putem numi substanţă eterică sau de viaţă/vitală se dispersează în eterul cosmic, dar din ea mai rămâne totuşi ceva, ca un fel de esenţă, care‑l va însoţi pe om în pelerinajul vieţii sale viitoare şi niciodată el nu o va mai pierde. Omul o ia cu sine ca un fel de extract din tabloul vieţii în toate încarnările sale viitoare, chiar dacă el nu‑şi va aminti de ea. Ceea ce se formează din acest extract al amintirii se numeşte concret‑real corp cauzal. După fiecare viaţă se adaugă o nouă filă la cartea vieţii. Aceasta măreşte esenţa vitală, iar dacă vieţile trecute au fost fecunde, va da vieţii următoare o dezvoltare corespunzătoare. Acesta este motivul pentru care o viaţă este bogată sau săracă în talente, predispoziţii etc.
Pentru a înţelege viaţa corpului astral după separarea de corpul eteric trebuie să aruncăm o privire asupra raporturilor fizice. În viaţa fizică corpul astral este cel care se bucură, care suferă, care‑şi satisface dorinţele, poftele şi instinctele prin intermediul organelor corpului fizic. După moarte, aceste instrumente fizice îi lipsesc. Gurmandul nu‑şi mai poate satisface plăcerea pentru lucrurile bune, căci nu mai are limba; aceasta şi‑a pierdut‑o odată cu corpul fizic. Pofta însă rămâne, întrucât aceasta are legătură cu corpul astral, iar de aici rezultă setea arzătoare a perioadei – Kamaloka. Kama înseamnă poftă, dorinţă; loka ar fi locul, însă în realitate nu este un loc, ci o stare.
Cel care deja în cadrul vieţii fizice se desprinde de puterea corpului fizic îşi scurtează şederea sa în Kamaloka. O desprindere reală este atunci când ne entuziasmăm/extaziem de obiecte aparţinând frumosului, armoniei. Ele ne desprind deja aici de lumea senzorială. Arta realistă, senzorial‑materialistă înseamnă o îngreunare a stării Kamaloka, în timp ce arta spirituală înseamnă o uşurare a acesteia. Orice plăcere nobilă, spiritualizată scurtează Kamaloka. De aceea noi trebuie încă de aici să ne dezvăţăm de acele plăceri şi pofte/dorinţe, care pot fi satisfăcute doar prin intermediul instrumentului senzorial. Şederea în Kamaloka are ca scop tocmai să ne dezveţe de plăcerile şi instinctele senzoriale. Durata acestei şederi este de aproximativ o treime din cea a vieţii obişnuite. La parcurgerea acestei perioade – Kamaloka se întâmplă ceva curios. Ea se petrece astfel, că omul începe realmente să‑şi retrăiască întreaga sa viaţă. Dacă imediat după moarte avea în faţă un tablou‑amintire fără să simtă o plăcere sau suferinţă, acum el trăieşte în mod real încă o dată, şi anume în sens invers, întreaga plăcere şi întreaga suferinţă, astfel încât întreaga plăcere şi întreaga suferinţă, pe care a pricinuit‑o altora, trebuie s‑o vieţuiască în el însuşi. Aceasta nu are nimic de‑a face cu legea Karmei.
Vieţuirea retrospectivă se începe de la ultima vieţuire de dinainte de moarte şi se merge înapoi cu o viteză triplă până la naştere. În momentul în care omul ajunge în amintirea sa retrospectivă la naşterea sa, partea corpului astral, care a fost prelucrată şi metamorfozată de către Eu, se asociază corpului cauzal, în schimb ceea ce omul nu a prelucrat încă se desprinde şi cade ca un spectru şi o fantomă. Acestea sunt cadavrele astrale ale oamenilor. Aşadar, omul a depus cadavrul fizic, cadavrul eteric şi acum şi cadavrul astral. El parcurge acum stări noi, cele ale Devachanului. Devachanul este de asemenea în jurul nostru, precum şi lumea astrală.
Dacă omul şi‑a retrăit viaţa retrospectiv până în copilărie, când deci a lepădat cele trei cadavre, ajunge la acea stare, pe care documentele biblice o indică tainic prin cuvintele: Dacă nu deveniţi precum acest copilaş, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor. – Devachanul, lumea spirituală, este Împărăţia cerurilor în sensul creştin.
Trebuie acum să descriem însăşi lumea spirituală. Ea este o lume la fel de diferenţiată precum lumea noastră fizică. După cum în lumea noastră fizică deosebim formaţiuni solide, continentele, după cum în jurul uscatului avem o masă de apă, apoi aerul şi în afara acestora stări mai fine, la fel şi în Devachan, în lumea spirituală, avem o astfel de împărţire. Lucrurile pe care le găsim în Devachan au fost botezate, în analogie cu condiţiile de pe Pământ, cu nume asemănătoare.
Avem aici în primul rând un domeniu, care se lasă comparat cu domeniile fizice solide. Aceasta este regiunea continentală a Devachanului. Acolo, tot ceea ce aici pe Pământ este fizic îl întâlnim sub forma fiinţelor spirituale. Să ne imaginăm, de exemplu, un om fizic. Privit cu o vedere care ajunge până în Devachan el apare astfel: ceea ce percep simţurile fizice dispare, în schimb începe să strălucească, acolo unde la omul fizic nu există nimic. De jur împrejurul omului spaţiul începe să sclipească şi să lumineze. În mijloc, unde este corpul fizic, este un spaţiu gol, ca un fel de negativ rămas gol, ca o figură fantomatică. Animalul şi omul priviţi astfel, apar în imagini negative. Sângele apare verzui, care este culoarea complementară a roşului. Toate formaţiunile fizice de aici, acolo sus sunt oarecum sub formă arhetipală.
A doua regiune, însă nedelimitată, ca o a doua treaptă, este regiunea maritimă sau oceanică a Devachanului. Nu este o apă, este o substanţă specifică, care prin nişte curenţi regulaţi se împrăştie în tot Devachanul, având o culoare care se poate compara cu culoarea florii de piersic primăvara. Această substanţă este viaţă fluidă, care străbate întregul Devachan. Ceea ce aici jos se distribuie la oameni şi animale individuale, acolo sus este un fel de element lichid. Ne putem face o imagine despre aceasta, dacă ne gândim la împrăştierea sângelui în om.
A treia regiune se poate caracteriza cel mai bine spunând, că tot ceea ce aici trăieşte în interiorul fiinţelor drept senzaţii, sentimente, plăcere şi suferinţă, bucurie şi durere, toate acestea există în ea ca ceva exterior. De exemplu, aici se duce o bătălie. Puşti, tunuri şi aşa mai departe, toate acestea sunt pe planul fizic. Dar în interiorul fiinţelor, aici pe planul fizic, există sentimentul reciproc de răzbunare, durere, pasiuni. Cele două armate stau faţă în faţă cu o mulţime de pasiuni polare. Dacă ne imaginăm toate aceste pasiuni contrare convertite în fenomene exterioare, avem imaginea, aşa cum se prezintă ea în planul devachanic. Ceea ce se petrece aici pe un câmp de bătălie, acolo se vede precum dezlănţuirea unei furtuni îngrozitoare pe planul fizic. Aceasta este regiunea atmosferei Devachanului. După cum Pământul nostru este înconjurat de o atmosferă, tot aşa acolo se răspândesc ca o atmosferă toate sentimentele care se dezlănţuie aici pe planul fizic, indiferent dacă aici în planul fizic ele ajung să se materializeze.
Regiunea patra a Devachanului conţine arhetipurile, cauzele originare a tot ceea ce s‑a creat original aici pe Pământ. Dacă ne uităm în jurul nostru, dacă examinăm evenimentele din lumea fizică, vom constata, că în cea mai mare parte a lor procesele interioare sunt provocate din afară. O floare, un animal ne produc bucurie; fără floare, fără animal noi nu am simţi această bucurie. Există însă şi altfel de procese, ce nu sunt provocate din exterior. Un gând nou, o operă de artă, o maşină nouă introduc ceva în lume, care nu a mai existat acolo. În toate aceste domenii apar creaţii originale. Omenirea nu ar progresa, dacă în lume nu s‑ar introduce ceva nou. Creaţiile deosebit de originale ale marilor artişti şi inventatori sunt doar aparent mai înalte decât alte acţiuni originale, fie ele cât de neînsemnate. Ceea ce contează este că în interior ia naştere ceva original. În Devachan există deja prototipuri chiar şi pentru cele mai neînsemnate fapte originale. Toate acestea sunt prefigurate deja sus. Ceea ce este făcut în mod original de oameni, este conceput deja acolo înainte ca omul să se fi născut.
Astfel, în Devachan noi găsim patru regiuni, ale căror contraimagini pe planul fizic sunt pământul, apa, aerul şi focul: domeniul continental drept crustă/coajă solidă a Devachanului, desigur în sens spiritual, apoi regiunea mărilor, care corespunde întinderilor noastre de apă, atmosfera, curenţii pasiunilor şi aşa mai departe – acolo se găseşte frumuseţe, dar şi furtună –, şi în sfârşit ceea ce străbate totul, lumea arhetipurilor. Tot ceea ce este prestat mai târziu ca impulsuri de voinţă şi idei originale de către fiinţele care se reîntorc înapoi în lumea fizică, toate acestea sufletul trebuie să le trăiască şi să treacă prin ele, pentru ca acolo să adune forţe noi pentru noua viaţă.
