Alaltăieri am descris domeniul şi lumile pe care omul trebuie să le parcurgă după moarte, după ce în Kamaloka sau, cum se spune în Teosofia rosicrucienilor, în lumea elementară a fost eliminat tot ceea ce încă te mai leagă de instrumentul fizic al acestei lumi. Am descris apoi ceea ce se cheamă Rupa‑Devachan, sau domeniul care a fost numit lumea cerească sau lumea inspiraţiei. Am văzut că acest domeniu, lumea spirituală propriu‑zisă, prezintă, ca şi domeniul lumii noastre fizice, o structură cvadruplă. Distingem o regiune continentală, care este penetrată de un fel de regiune oceanică şi fluvială, pe care mai bine o putem asemăna cu circuitul sangvin al organismului omenesc. Am văzut că şi în Devachan, în sfera aşa‑zis aeriană, analoagă atmosferei Pământului, găsim tot ceea ce animă sufletele fiinţelor trăitoare în lumea fizică, bucurii şi suferinţe, dureri şi necazuri, desigur la un nivel mult mai extins, deoarece acolo trăiesc şi alte fiinţe, care nu sunt încarnate în corpuri fizice. Am mai văzut în sfârşit, că în regiunea a patra putem întâlni ca prototip tot ceea ce este original, de la ideea cea mai simplă, până la operele cele mai înalte ale inventatorilor şi artiştilor. Acolo se află elementul stimulator propriu‑zis, care mână înainte Pământul nostru. În afara acestor componente ale lumii propriu‑zis spirituale noi mai găsim însă şi ceea ce leagă Pământul nostru cu lumi şi mai înalte.
Până acum noi am descoperit doar ceea ce are legătură cu evoluţia noastră pământească; ceea ce trece dincolo de aceasta noi nu am descoperit încă. Cel care primeşte o iniţiere, învaţă să cunoască ce a fost Pământul nostru cândva şi ce va fi, şi ceea ce‑l leagă de alte lumi din afara sistemului nostru.
Din tot ceea ce întâlnim în Devachan, în aşa‑zisa lume a raţiunii, un lucru este important înainte de toate, şi anume ceea ce noi obişnuim să numim Cronica Akasha. Nu ca şi când aceasta ar fi produsă în Devachan, ea este creată într‑o regiune şi mai înaltă, însă dacă am ajuns până la Devachan, putem începe să vedem ceea ce se cheamă Cronica Akasha.
Ce este Cronica Akasha? Ne‑am putea face o idee despre ea, dacă ne este clar, că tot ceea ce se întâmplă pe Pământul nostru, sau în general în Univers, produce o amprentă durabilă în anumite esenţe fine, care pentru un cunoscător care a parcurs o iniţiere poate fi descoperită. Aceasta nu este o cronică obişnuită, ci una pe care am putea‑o califica drept una vie. Să presupunem că un om ar fi trăit în primul secol după Christos. Ceea ce el a gândit, simţit sau voit atunci, ceea ce a trecut în faptele sale, nu s‑a şters, ci s‑a păstrat în această esenţă fină. Văzătorul le poate „vedea”. Nu ca şi cum acestea ar fi consemnate într‑o carte de istorie, ci aşa cum s‑au întâmplat. Cum te mişti, ce ai făcut, că ai întreprins o călătorie, de exemplu, poate fi văzut în aceste imagini spirituale. Se pot vedea şi impulsurile de voinţă, sentimentele, gândurile. Totuşi nu trebuie să ne reprezentăm, că aceste imagini arată ca şi cum aici ar fi urmele/amprentele persoanelor fizice; nu acesta este cazul. Şi ca să folosim o imagine simplă: Când un om îşi mişcă mâna, voinţa acestuia este peste tot, în cele mai mici părţi ale mâinii care se mişcă, iar această forţă de voinţă, care aici este ascunsă, poate fi văzută. Ceea ce acţionează acum spiritual în noi şi s‑a scurs în fizic, aceasta se vede acolo în spiritual.
Să‑l cercetăm, de exemplu, pe Cezar. Noi putem urmări tot ceea ce a întreprins el. Totuşi să ne fie clar, că în Cronica Akasha noi putem surprinde mai degrabă gândurile lui Cezar. Dacă el şi‑a propus să facă cutare lucru, putem vedea întreaga succesiune de hotărâri voliţionale până în momentul în care fapta s‑a transpus în viaţă. Nu este uşor să urmăreşti un eveniment concret în Cronica Akasha; trebuie să‑ţi vină în ajutor anumite lucruri aflate din exterior. Dacă văzătorul ar vrea să urmărească ceva privitor la Cezar şi îşi reprezintă/îşi ia o dată istorică ca punct de referinţă, faptul cercetat rezultă uşor. Datele istorice sunt adesea nesigure, dar uneori ne sunt de ajutor. Când văzătorul îşi îndreaptă privirea spre trecut până la Cezar, vede realmente persoana activă a lui Cezar parcă ar fi vie spiritual, ca şi cum ar sta în faţa lui şi ar vorbi cu el. Totuşi dacă omul, care poate avea anumite viziuni, nu cunoaşte exact aceste lumi superioare, poate avea diverse surprize, dacă îşi îndreaptă privirea spre trecut.
Cronica Akasha se află într‑adevăr în Devachan, dar ea se întinde în jos până la lumea astrală, astfel încât în aceasta poţi găsi adesea imagini ale Cronicii Akasha ca o Fata Morgana. Însă adesea ele sunt incoerente şi de neîncredere, fapt important de care trebuie să ţinem seama, atunci când întreprindem cercetări asupra trecutului. Un exemplu vă va arăta pericolul unor asemenea confuzii. Dacă în ce priveşte evoluţia pământească suntem conduşi prin indicaţiile Cronicii Akasha în trecut până în acele timpuri, în care exista Atlantida înainte de marele potop care a scufundat‑o, putem urmări evenimentele petrecute în această veche Atlantidă. Aceleaşi evenimente s‑au repetat încă o dată, sub o altă formă, mai târziu. Cu mult înainte de perioada creştină, în Germania de nord, în Europa centrală, la est de Atlantida, înainte ca Creştinismul să fi avansat din sud, s‑au petrecut nişte evenimente, care sunt o repetare a evenimentelor atlanteene. Abia ulterior, prin influenţe care au venit din sud, populaţia a devenit independentă. – Aici avem un exemplu, de cât de uşor suntem expuşi greşelilor. Dacă cineva urmăreşte imaginile astrale ale Cronicii Akasha, nu imaginile devachanice, se poate întâmpla ca el să confunde vechile evenimente atlanteene cu aceste repetări. Acesta a fost în realitate cazul cu afirmaţiile lui Scott Elliot [ Nota 9 ] în legătură cu Atlantida, care într‑adevăr sunt riguros exacte, dacă le raportăm la imaginile astrale, dar care nu mai concordă, dacă le‑am compara cu cele devachanice ale adevăratei Cronici Akasha. Aceasta trebuia spus odată. În clipa în care recunoaştem unde este sursa erorilor, putem ajunge uşor la aprecierea justă a informaţiilor.
Altă sursă de erori ar putea apărea, dacă ne‑am baza pe indicaţiile mediumurilor. Mediumurile, dacă au o aptitudine mediumnică corespunzătoare, pot vedea Cronica Akasha, deşi cel mai adesea numai reflectările ei astrale. Apoi, în Cronica Akasha există ceva curios. Dacă căutăm un om, el se comportă ca o fiinţă vie. Dacă îl întrebăm pe Goethe, el răspunde nu numai cu cuvinte pe care le‑a rostit odinioară, ci el dă răspuns în sens goethean. Se poate chiar întâmpla, ca Goethe să recite versuri în stilul şi sensul său, dar pe care el nu le‑a scris niciodată. Imaginea akashică este atât de vie, încât ea acţionează în continuare în sensul omului, ca odinioară. De aceea se poate întâmpla, să se confunde imaginea akashică cu omul însuşi. Mediumurile cred că au de‑a face cu mortul care continuă să trăiască în spirit, în timp ce ele nu percep decât imaginea akashică astrală a acestuia. Spiritul lui Cezar poate să fie deja încorporat din nou pe Pământ, în şedinţele spiritiste răspunde imaginea sa akashică. Nu este individualitatea lui Cezar, ci doar una pe care imaginea lui Cezar a lăsat‑o în Cronica Akasha. În aceasta constă eroarea din numeroase şedinţe mediumnice. Noi trebuie să facem deosebirea între ceea ce rămâne din om în imaginea sa akashică, şi cea ce continuă să se dezvolte ca individualitate a acestuia. Acestea sunt lucruri foarte, foarte importante.
Dacă a părăsit Kamaloka, omul s‑a dezobişnuit de toate treburile, pentru care are nevoie de instrumentul fizic. El intră în regiunea ce tocmai a fost descrisă. Pentru el începe o epocă foarte importantă. Noi trebuie să înţelegem clar ce se întâmplă aici cu omul.
Tot ceea ce a gândit anterior omul, sentimentele şi pasiunile sale, tot ce a vieţuit el aici, îl întâmpină în Devachan sub formă de lucruri, de jur împrejurul său. Mai întâi se vede propriul corp fizic în forma sa arhetipală. După cum aici pe Pământ noi mergem pe stânci, munţi şi pietre, tot aşa acolo se merge pe toate formele şi formaţiunile care există aici în lumea fizică; aşadar acolo se merge şi pe propriul tău corp fizic. Acesta şi este un semn distinctiv al omului după moarte, că îşi are propriul lui corp fizic ca obiect în afara lui. Din aceasta el recunoaşte, că s‑a ridicat din Kamaloka în Devachan. Aici el îi spune corpului său: „Eu sunt acesta!” Acolo el îl priveşte şi spune: „Tu eşti acesta!” Filosofia Vedanta îi pune pe discipolii săi să exerseze meditativ acest „Tu eşti acesta!”. (Tat twam asi n.t.), pentru ca prin exerciţiile de acest fel să capete o înţelegere pentru a spune corpului lor: „Tu eşti acesta!” În afară de asta, în Devachan vedem în jurul nostru toate trăirile avute aici pe Pământ. Dacă aici cineva nutreşte sentimente de răzbunare, lipsă de iubire, tot felul de sentimente rele faţă de aproapele, toate aceste sentimente rele îl întâmpină din afara sa ca un nor, iar aceasta va fi o lecţie pentru om. El poate învăţa, ce importanţă şi efect au toate acestea aici în această lume.
Noi trebuie să ne lămurim exact ce se întâmplă acolo cu omul. Să considerăm omul fizic, aşa cum este el pe Pământ. Cum s‑au format organele sale, de exemplu ochii săi? A existat un timp, în care ochiul încă nu exista. El a fost creat de lumină. Lumina l‑a dezvoltat din organizarea fizică/organismul fizic. Lumina este cauza apariţiei ochiului. Astfel, lucrurile care ne înconjoară creează organele lumii fizice. Pe Pământ ele creează organe în corpurile şi substanţele fizice; în Devachan lucrurile care ne înconjoară lucrează asupra fiinţei noastre sufleteşti, astfel încât toate sentimentele bune şi rele, pe care omul şi le‑a însuşit aici, acolo se găsesc împrejurul lui, lucrează asupra sufletului său, creând astfel organele sufleteşti. Dacă aici ai fost un om bun, atunci acolo însuşirile bune trăiesc în aerul devachanic. Ele lucrează în spiritual, creând organe. Aceste organe servesc drept arhitecţi, drept constructori pentru noua zidire a corpului fizic la o nouă naştere. Astfel, ceea ce omul avea în interior lucrează anticipat, deoarece în Devachan totul este transferat în exterior, pentru următoarea naştere. Aceasta pregăteşte forţele, care edifică din nou corpul omenesc.
Să nu credeţi însă, că omul nu ar avea altceva de făcut decât să aibă grijă de sine; în afară de asta, în Devachan el are şi nişte lucruri foarte importante de făcut. Ne putem forma o imagine despre aceasta, dacă privim evoluţia Pământului nostru pentru o perioadă scurtă. Să privim în urmă cu doar câteva mii de ani! Dacă privim aceleaşi regiuni, cât de diferit arătau ele atunci! Alte plante, alte forme de animale, chiar şi o altă climă exista atunci. Suprafaţa Pământului se modifică continuu în ceea ce priveşte produsele sale naturale. În Grecia, de exemplu, nu ar mai putea creşte astăzi cea ce răsărea odinioară pe solul vechii Grecii. Prin acest fapt, că se schimbă continuu configuraţia Pământului, se petrece şi evoluţia Pământului.
După ce omul moare şi până se naşte din nou, se scurge un interval de timp foarte lung. Când omul reapare pe Pământ el nu mai găseşte acelaşi lucruri ca odinioară. El este chemat să facă experienţe noi, el nu se naşte de două ori în aceeaşi configuraţie a Pământului. Omul rămâne în regiunile spirituale, până când Pământul îi oferă nişte regiuni complet noi. Acest lucru îşi are temeiul său. Omul învaţă ceva cu totul nou, şi prin aceasta se dezvoltă cu totul altfel. Să luăm, de exemplu, un copil roman. El nu trăia aşa cum trăieşte la noi un copil de şcoală. Noi înşine, când ne vom naşte din nou, vom regăsi cu totul alte condiţii. Aşa se merge din încarnare în încarnare. Cât timp omul a stat în regiunile descrise, faţa Pământului s‑a modificat în permanenţă.
Care este factorul care modifică fizionomia Pământului? – ne întrebăm noi. Ajungem totodată aici să răspundem la întrebarea: Ce face omul în intervalul dintre două vieţi pământeşti? – Omul însuşi lucrează din înaltul lumilor spirituale, sub îndrumarea fiinţelor superioare, la transformarea Pământului. Oamenii înşişi sunt cei care îndeplinesc această muncă între moarte şi o nouă naştere. Când apoi ei se nasc din nou, găsesc faţa Pământului schimbată, şi anume într‑o formă, la care ei înşişi au contribuit. Noi toţi am lucrat astfel.
Dacă întrebaţi: Unde este Devachanul, unde este lumea spirituală? – vă voi răspunde: Necontenit şi fără încetare în jurul nostru. – Este realmente aşa. Deci şi sufletele omeneşti dezincorporate sunt de asemenea în jurul nostru. În timp ce noi clădim oraşe, construim maşini, oamenii aflaţi între moarte şi o nouă naştere lucrează în jurul nostru din sfera spirituală.
Dacă noi îi căutăm ca nişte clarvăzători, putem găsi în lăuntrul luminii oamenii decedaţi, dacă lumina nu o percepem doar senzorial. Lumina care ne înconjoară formează corpul celor morţi. Ei au un corp ţesut din lumină. Lumina care scaldă Pământul, este materia pentru fiinţele care trăiesc în Devachan. Să observăm afară o plantă, care se hrăneşte din lumina solară: ea nu primeşte numai lumina fizică, ci în realitate primeşte activitatea fiinţelor spirituale, printre acestea aflându‑se şi sufletele omeneşti. Ele însele radiază ca lumină în jos deasupra plantelor, plutesc în jurul plantelor ca entităţi spirituale. Dacă am contempla plantele cu un ochi spiritual, am spune următoarele: Planta se bucură de implicarea defuncţilor, care o înconjoară şi care acţionează şi ţes în jurul ei în lumină. – Şi dacă acum urmărim cum se modifică stratul vegetal ce acoperă Pământul şi ne întrebăm: Cine a făcut aceasta? – vom răspunde: Morţii, care acţionează în lumina ce scaldă Pământul nostru; Devachanul este realmente în această lumină. – În această împărăţie de lumină intrăm noi după perioada Kamaloka. Acesta este purul adevăr. Numai cel care poate indica adevăratul loc de şedere al oamenilor decedaţi, ştie ce înţelege teosofia rosicrucienilor prin Devachan.
Când ochiul văzătorului se dezvoltă, văzătorul are adesea o percepţie curioasă. Dacă stă în Soare, corpul său barează lumina. El aruncă o umbră. Dacă priveşte în această umbră, adeseori acesta este primul moment, în care el descoperă spiritul. Corpul opreşte lumina, dar nu spiritul, iar în umbra pe care corpul o aruncă se poate descoperi spiritul. De aceea popoarele primitive, care întotdeauna au avut o clarvedere, numesc de asemenea umbra, suflet. Ei spun: fără umbră – fără suflet. O nuvelă a lui Adalbert von Chamisso [ Nota 10 ] se bazează în mod inconştient pe această idee: Omul care şi‑a pierdut umbra, şi‑a pierdut şi sufletul, din care cauză el este aşa de trist.
Aşa arată deci munca oamenilor între moarte şi o nouă naştere în Devachan. În mod cert, nu este o odihnă inactivă; din Devachan ei lucrează la devenirea Pământului, şi astfel noi înţelegem cum se petrece devenirea lumilor. Nu este, aşa cum se spune adesea, ca şi când oamenii ar trăi într‑o tihnă fericită în somn; viaţa în Devachan este tot atât de activă ca şi aici pe Pământ.
Când omul a ajuns să‑şi convertească activităţile vieţii precedente în forţe spirituale, când a vieţuit toate experienţele din lumea exterioară devachanică, astfel încât ele au acţionat asupra lui, el este matur atunci să coboare din Devachan spre o nouă naştere în fizic. Sfera pământească îl atrage atunci din nou.
Primul lucru pe care omul îl întâlneşte la coborârea din Devachan este regiunea astrală, numită în teosofia rosicrucienilor lumea elementară. Aceasta îi dă un nou corp astral. Dacă se răspândeşte pilitură de fier pe o hârtie şi dedesubtul acesteia se deplasează un magnet, apar forme şi linii în pilitură, în funcţie de forţele magnetului; exact la fel substanţa astrală, care este distribuită neregulat, este atrasă şi ordonată conform forţelor, pe care sufletul le poartă în el şi care corespund la ceea ce sufletul a dobândit prin muncă în viaţa anterioară. Astfel, chiar omul este cel care‑şi regrupează corpul său astral. Pe aceşti oameni în curs de devenire, care nu au încă decât un corp astral, văzătorul îi vede ca pe nişte fiinţe având aspectul unui clopot evazat în jos. Ele străbat planul astral cu o viteză vertiginoasă. Viteza cu care ei zboară prin spaţiu şuierând este greu de imaginat.
Aceşti oameni în curs de devenire trebuie să primească acum un corp eteric şi un corp fizic. Ceea ce s‑a întâmplat mai înainte până la edificarea corpului astral, a depins de ei înşişi, în funcţie de forţele pe care ei înşişi le‑au dezvoltat. În schimb, maniera în care se constituie corpul eteric nu depinde numai de om în cursul actual al evoluţiei, ci omul este dependent în această privinţă de fiinţe exterioare. De aceea omul are de fapt întotdeauna un corp astral adecvat; însă nu întotdeauna se întâmplă ca acest corp astral să se potrivească perfect în corpul eteric şi în corpul fizic. De aci adesea dizarmonia şi nemulţumirea în viaţă. Faptul că aceşti oameni în devenire zboară şuierând cu această viteză, se explică prin aceea că ei sunt în căutarea unor părinţi, care le oferă cea mai bună ocazie de a primi o corporalitate eterică şi fizică în acord cu entitatea astrală. Dar întotdeauna cuplul de părinţi care le oferă aceasta, nu poate fi decât aproximativ cuplul cel mai bun şi mai potrivit. În această căutare acţionează entităţi, care ataşează corpul eteric de corpul astral şi care sunt asemănătoare cu ceea ce noi numim adesea Spirite ale popoarelor. Acestea nu sunt acea noţiune abstractă impalpabilă, pe care o înţelegem de obicei prin Spirit al poporului; ele sunt pentru observatorul spiritual al lumii tot atât de reale precum sufletul nostru, care este încorporat în corpul nostru. Astfel, un întreg popor nu are de fapt un corp fizic comun, ci un corp astral comun şi primele rudimente ale unui corp eteric. El trăieşte ca într‑un nor astral, şi acesta este corpul pentru Spiritul poporului. Acestea sunt conducătorii formaţiunilor eterice din jurul oamenilor, şi astfel omul nu se mai are singur pe sine în stăpânire.
Apoi vine un moment deosebit de important, tot atât de important ca momentul de după moarte, când vedem întreaga noastră viaţă trecută ca un tablou‑amintire. Când omul se strecoară în corpul său eteric şi nu are încă corpul fizic – acesta este doar un scurt moment, dar de o extremă importanţă –, atunci el are viziunea anticipată a vieţii care urmează; nu în toate detaliile, este doar o privire de ansamblu a ceea ce‑l aşteaptă în viaţa viitoare. El poate atunci să‑şi spună – o va uita din nou în momentul încorporării –, că este în faţa unei vieţi fericite sau nefericite. Ori se poate întâmpla, dacă omul a făcut în viaţa sa precedentă multe experienţe rele, ca el să încerce un şoc şi să nu vrea să intre în corpul fizic. Aceasta poate avea drept efect, ca realmente el să nu pătrundă complet în acesta şi astfel să nu fie realizată în întregime unirea între diferitele corporalităţi. Aceasta conduce la idioţenie în această viaţă. Nu este întotdeauna singurul motiv care conduce la idioţenie, dar este unul dintre cele mai frecvente. Sufletul se zbârleşte oarecum, de a se încorpora fizic. Un asemenea om nu‑şi poate folosi în mod corect creierul, deoarece el nu este conectat în mod corect la el. El îl poate folosi în mod corect, doar dacă admite să se nască în mod corect în instrumentul său fizic. În timp ce de obicei corpul eteric depăşeşte cu foarte puţin corpul fizic, adesea se pot vedea la idioţi părţi ale corpului eteric ridicându‑se mult deasupra capului, sub forma unei licăriri eterice. Avem aici un caz, în care ceva, pe care viaţa conform abordării ei fizice nu‑l poate explica, devine explicabil graţie ştiinţei spirituale.
