Astăzi urmează să mai vorbim despre principiul iniţierii sau al instruirii esoterice. Mai precis, vom vorbi despre cele două metode de instruire, care iau în considerare în primul rând ceea ce a fost expus aici referitor la evoluţia omenirii; căci trebuie să spunem clar, că, într‑un fel, adevărul se găseşte dacă ne transpunem în stările anterioare ale omenirii.
S‑a spus, că omenirea vechii Atlantide putea percepe înţelepciune în tot ceea ce îl înconjura. Cu cât ne întoarcem mai mult în urmă în trecuturi străvechi, cu atât mai mult găsim stări de conştienţă, prin care oamenii erau în stare să perceapă forţele creatoare care străbat lumea, entităţile spirituale din jurul nostru. Tot cea ce ne înconjoară a luat naştere prin intermediul acestor entităţi creatoare, şi a le vedea înseamnă a le cunoaşte.
Când omenirea, în cursul evoluţiei sale, a ajuns la stadiul nostru de conştienţă actual, propriu‑zis abia în cursul epocii noastre a cincea postatlanteene, a început să resimtă în suflet dorul de a pătrunde din nou în împărăţia spirituală. Şi eu vă spuneam, că în poporul vechi indian trăia acea dorinţă fierbinte, de a cunoaşte spiritualul propriu‑zis din spatele tuturor lucrurilor care ne înconjoară în lume, că în acel popor a luat fiinţă concepţia, că tot ceea ce ne înconjoară este un vis, o iluzie, singura noastră sarcină fiind aceea de a ne dezvolta, spre a urca din nou la vechea înţelepciune, care a lucrat şi a acţionat în vechile timpuri. – Discipolii vechilor Rishi se străduiau să meargă pe drumul, care prin Yoga îi ducea până acolo, încât să privească în lăuntrul înaltelor regiuni, din care ei înşişi au coborât. Fugind de Maya, ei se străduiau să se ridice în aceste regiuni spirituale.
Aceasta este una din căile pe care omul o poate lua. Calea cea mai recentă prin care se poate urca la înţelepciune, este calea rosicruciană. Aceasta nu îl trimite pe om în trecut, ci în viitor, în acele stări, pe care omul le va trăi la rândul său. Prin anumite metode eşti învăţat să dezvolţi din tine însuţi înţelepciunea, care este depusă în om. Aceasta este calea, care a fost dată de întemeietorul mişcării esoterice rosicruciene, cunoscut în exterior sub cu numele de Christian Rosenkreutz. Aceasta nu este o cale necreştină; este o cale creştină, doar că este adaptată la condiţiile vieţii moderne. Ea se află la mijloc, între calea propriu‑zis creştină şi calea Yoga.
Această cale s‑a pregătit, într‑o anumită măsură, deja cu mult înainte de apariţia Creştinismului. Ea a căpătat o anumită formă prin acel mare iniţiat, Dionisie Areopagitul, care în şcoala esoterică a lui Pavel din Atena a întemeiat acea disciplină, din care a provenit întreaga înţelepciune şi instruire esoterică de mai târziu.
Acestea sunt cele două căi de instruire esoterică, accesibile în special occidentalilor. Tot ceea ce are legătură cu cultura şi cu viaţa noastră, pe care noi le urmăm şi pe care trebuie să le urmăm, toate acestea sunt ridicate la nivel de principiu de iniţiere prin disciplina creştină şi prin disciplina rosicruciană. Calea pur creştină este pentru omul actual greu de urmat; din acest motiv, pentru omul care trăieşte în prezent s‑a introdus calea rosicruciană. Cel care vrea, în mijlocul vieţii moderne, să meargă pe vechea cale pur creştină, trebuie să aibă posibilitatea de a se desprinde pentru un timp de viaţa exterioară, pentru a reintra după aceea cu atât mai intens în această viaţă. Pe calea rosicruciană însă poate merge oricine, el putând să‑şi exercite în continuare profesia şi să rămână în sfera lui de viaţă.
Să caracterizăm întâi calea pur creştină. Ea este prescrisă ca metodă în cartea creştină cea mai profundă şi mai puţin înţeleasă de către teologii creştini, în Evanghelia lui Ioan, şi drept conţinut în Apocalipsă sau Revelaţia ocultă.
Evanghelia lui Ioan este o carte minunată; trebuie nu numai s‑o citeşti, trebuie s‑o şi trăieşti. Iar pentru a o trăi trebuie să‑ţi dai seama, că în ceea ce stă scris acolo sunt date instrucţiuni pentru viaţa interioară, şi că ele trebuie observate în mod corect. Calea creştină pretinde de la învăţăcel să privească Evanghelia lui Ioan ca o carte de meditaţie. O ipoteză fundamentală în calea creştină este credinţa strictă în personalitatea lui Christos Iisus, la care în instruirea rosicruciană se renunţă, mai mult sau mai puţin. Trebuie cel puţin să porţi în tine credinţa în posibilitatea, că individualitatea cea mai înaltă, acest conducător al Spiritelor focului din perioada solară, a fost încorporată fizic ca Iisus din Nazaret; că acesta nu a fost doar „omul simplu din Nazaret”, o individualitate, precum Socrate, Platon sau Pitagora. Trebuie să înţelegem/recunoaştem deosebirea de principiu dintre El şi toţi ceilalţi. În El trebuie să reţinem natura unică de Om‑Dumnezeu, dacă se vrea parcurgerea unei instrucţiuni pur creştine, altfel nu deţii adevăratul sentiment fundamental, care apare trezitor în suflet. De aceea trebuie să crezi realmente în cuvintele de la începutul Evangheliei lui Ioan: „La început era Logosul, şi Logosul era la Dumnezeu, şi un Dumnezeu era Logosul”, până la cuvintele: „Şi Logosul s‑a făcut carne şi a locuit printre noi.” Aşadar, acel Spirit, care a fost stăpânul Spiritelor Focului, care era legat de transformarea Pământului, pe care noi îl numim şi Spiritul Pământului, acel Spirit a locuit realmente printre noi într‑un înveliş de carne, a trăit realmente într‑un corp fizic. Lucrul acesta trebuie recunoscut. Dacă nu poţi face aceasta, mai bine faci o altă instrucţie. Însă cel care în fiecare dimineaţă, săptămâni şi luni la rând, având această predispoziţie fundamentală, supune meditativ sufletului cuvintele Evangheliei lui Ioan până la pasajul: „plin de dăruire* şi adevăr”, şi anume nu numai cu intelectul, ci trăind în ele, pentru acela aceste cuvinte vor avea o forţă trezitoare pentru suflet; căci acestea nu sunt cuvinte obişnuite, ci forţe deşteptătoare, care trezesc în suflet alte forţe. Doar că discipolul trebuie să aibă răbdarea, să le cheme în fiecare zi, mereu şi mereu, în faţa sufletului. Atunci forţele, care au nevoie de instruirea creştină, sunt trezite prin deşteptarea unor sentimente foarte precise. Calea creştină este una mai mult interioară, în timp ce prin instrucţia rosicruciană simţămintele se aprind în contact cu lumea exterioară.
* în traducerea clasică = har.
Calea creştină este o cale de deşteptare a sentimentelor. Există şapte trepte de sentimente, care trebuie deşteptate. La ele se adaugă alte exerciţii, care sunt date doar de la om la om şi sunt croite în funcţie de caracterul fiecăruia. Este însă obligatorie vieţuirea capitolului al 13‑lea din Evanghelia lui Ioan, aşa cum o voi descrie eu acum. Învăţătorul îi spune elevului: Tu trebuie să dezvolţi în tine nişte sentimente foarte precise. Imaginează‑ţi cum creşte o plantă din pământ. Ea este pe o treaptă mai înaltă decât solul mineral, din care ea creşte, însă ea are nevoie de el. Ea, elementul superior, n‑ar putea exista fără elementul inferior. Iar dacă planta ar putea gândi, ea ar trebui să‑i spună pământului: E drept că îţi sunt superioară ţie, însă fără tine eu nu pot exista – şi ar trebui să se încline recunoscătoare către el. Tot aşa ar trebui să facă şi animalul faţă de plantă, căci fără plantă el nu ar putea exista, şi la fel omul faţă de animal. Iar dacă omul va fi urcat şi mai mult, va trebui să‑şi spună: Niciodată eu nu aş putea sta pe treapta mea, fără cea de mai jos. El trebuie să se încline recunoscător în faţa ei, căci ea i‑a dat posibilitatea ca el să existe. Nicio fiinţă de pe lumea asta nu ar putea exista, fără fiinţa inferioară, căreia ea trebuie să‑i fie recunoscătoare. Tot astfel şi Christos, Fiinţa supremă, nu putea exista fără cei doisprezece, iar sentimentul de înclinare recunoscătoare, prezentat în capitolul al 13‑lea al Evangheliei lui Ioan, este grandios: El, Supremul, spală ucenicilor săi picioarele.
Dacă îţi imaginezi aceasta trezindu‑se în sufletul omenesc ca un sentiment fundamental, dacă discipolul trăieşte săptămâni şi luni la rând în consideraţii şi contemplări, care îi adâncesc în suflet acest sentiment fundamental, de aplecare recunoscătoare a superiorului faţă de inferior, care îi face posibilă viaţa, atunci se deşteaptă un prim sentiment fundamental; şi se poate spune că ai ajuns să vieţuieşti suficient acest sentiment, în momentul în care apar anumite simptome: un simptom exterior şi o viziune interioară. Simptomul exterior este acela, că omul îşi simte picioarele scăldate parcă de apă; într‑o viziune interioară el se vede pe sine însuşi drept Christos spălând celor doisprezece picioarele. Aceasta este prima treaptă, cea a spălării picioarelor. Acesta nu este doar un eveniment istoric; fiecare poate retrăi evenimentul din capitolul al 13‑lea al Evangheliei lui Ioan. El este expresia simptomatică exterioară a faptului, că omul a urcat în lumea sentimentelor lui într‑atât, încât să poată vieţui aceasta, şi el nu poate urca atât de mult în lumea sentimentelor lui, fără ca să apară acest simptom.
A doua treaptă, flagelarea, se parcurge efectuând adâncirea în modul următor: Cum este ca din toate părţile să se năpustească asupra ta durerile şi loviturile de bici ale vieţii? Tu trebuie să stai drept, trebuie să fii tare, să faci faţă la toate suferinţele pe care ţi le aduce viaţa şi să le înduri. – Acesta este al doilea sentiment fundamental, prin care trebuie să treci. Senzaţia exterioară pentru aceasta este o mâncărime şi o furnicătură la exterior pe tot corpul, iar viziunea este o expresie mai mult interioară, în care te vezi tu însuţi biciuit, mai întâi în vis, apoi în mod vizionar.
Urmează apoi a treia treaptă, încoronarea cu spini. Aici trebuie ca săptămâni şi luni la rând să trăieşti simţământul: Cum ar fi ca tu să cunoşti nu numai suferinţele şi durerile vieţii, ci ca lucrul cel mai sfânt, fiinţa ta spirituală, să fie acoperită de batjocură şi dispreţ? – Şi din nou nu trebuie să te plângi, ci discipolului trebuie să‑i fie clar, că cu toate acestea el trebuie să stea drept. Tăria interioară pe care a dezvoltat‑o trebuie să‑l ajute să stea drept, în ciuda dispreţului şi batjocurii. Faţă de orice încearcă să distrugă sufletul său, el stă drept! Apoi, într‑o viziune astrală interioară, el se vede pe sine cu coroana de spini şi are senzaţia unei dureri exterioare la cap. Acesta este simptomul, că a progresat destul de mult în lumea sa de sentimente, pentru a i se permite să facă aceste experienţe.
A patra treaptă este crucificarea. Aici discipolul trebuie de asemenea să dezvolte în sine un sentiment foarte precis. Astăzi omul îşi identifică Eul cu corpul său. Cel care vrea să parcurgă iniţierea creştină, trebuie să se obişnuiască să‑şi poarte corpul său prin lume ca pe un obiect străin, să zicem o masă. Corpul său trebuie să‑i devină străin. Ca pe un străin el îl poartă pe uşă înăuntru, pe uşă afară. Când omul a avansat suficient de mult în acest sentiment fundamental, lui i se arată ceea ce se numeşte proba sângelui. În anumite locuri de pe piele apar nişte pete roşiatice, în aşa fel încât omul poate produce stigmatele lui Christos la mâini, la picioare şi pe partea dreaptă a pieptului. Dacă omul reuşeşte, prin căldura sentimentului, să dezvolte în el proba sângelui, care este simptomul exterior, atunci intervine şi interiorul, astralul, omul văzându‑se pe sine crucificat.
A cincea treaptă este moartea mistică. Omul se avântă tot mai mult şi mai mult spre simţământul: Eu sunt o parte componentă a întregii lumi. Sunt la fel de puţin o fiinţă independentă, precum degetul de la mâna mea. – El se simte înglobat în tot restul lumii, ca unul care îi aparţine. El vieţuieşte apoi, ca şi cum totul în jurul lui se întunecă, ca şi cum este învăluit de un întuneric negru, ca o cortină care se strânge în jurul lui. În acest timp, învăţăcelul în iniţierea creştină face cunoştinţă cu întreaga suferinţă şi întreaga durere, cu tot răul şi toată nenorocirea, care se agaţă de creatură. Aceasta este coborârea în infern; aceasta trebuie s‑o trăiască fiecare om. Intervine apoi ceva, ca şi cum cortina s‑ar rupe, şi omul priveşte atunci în lumile spirituale. Aceasta se numeşte sfâşierea cortinei.
A şasea treaptă este punerea în mormânt şi învierea. Dacă omul a ajuns atât de departe, el trebuie să‑şi spună: Eu m‑am obişnuit deja să‑mi privesc corpul ca pe ceva străin, însă acum eu privesc tot ceea ce există pe lumea asta ca fiindu‑mi la fel de apropiat, ca propriul meu corp, care este făcut doar din aceste substanţe. Fiecare floare, fiecare piatră îmi este la fel de aproape, ca şi corpul meu. – Atunci omul este îngropat în planeta‑Pământ. Această treaptă este în mod necesar legată de o nouă viaţă, de a te simţi unit cu sufletul cel mai profund al planetei, cu sufletul lui Christos, care spune: Cei care mănâncă pâinea mea, mă calcă cu picioarele.
A şaptea treaptă, înălţarea la cer, este imposibil de descris. Trebuie să ai un suflet, care să nu mai depindă de instrumentul creierului pentru a gândi. Pentru a simţi ceea ce trăieşte respectivul om ca experienţă în ceea ce noi numim înălţarea la cer, trebuie să ai un suflet care să poată vieţui acest sentiment.
Trecerea prin stările de smerenie şi devoţiune reprezintă esenţa iniţierii creştine. Cel care le parcurge atât de serios, vieţuieşte învierea sa în lumile spirituale. Nu oricine poate face aşa ceva în ziua de azi. De aceea este necesar să existe o altă metodă, care să conducă în lumile superioare. Aceasta este metoda rosicruciană.
Din aceasta aş menţiona de asemenea şapte elemente, care urmează să dea o imagine despre ceea ce există în această instrucţie. Unele lucruri le‑am descris deja în revista „Lucifer‑Gnosis” [ Nota 34 ], altele nu pot fi date decât în cadrul instrucţiei însăşi de la om la om, totuşi este bine să‑ţi faci o idee despre ce oferă această instrucţie omului. Ea are de asemenea şapte trepte, însă nu una după alta; depinde aici de individualitatea discipolului. Învăţătorul indică ceea ce este potrivit pentru discipolul său, la care se adaugă multe alte lucruri, care nu suportă o examinare exterioară. Cele şapte trepte sunt următoarele:
* germ = Gottseligkeit.
Studiul în sens rosicrucian comportă putinţa de a te adânci într‑un conţinut de gânduri, care nu este luat din realitatea fizică, ci din lumile superioare; este ceea ce se cheamă viaţa în gândirea pură. Ea este contestată în cea mai mare parte chiar de filosofii actuali; aceştia susţin, că orice gândire conţine în mod necesar un minim de reprezentări senzoriale. Nu aşa stau însă lucrurile, căci niciun om nu poate vedea un cerc real, de exemplu. Un cerc trebuie văzut în spirit; pe tablă el nu este decât o grămadă de mici particule de cretă. La un cerc real, poţi ajunge doar dacă faci abstracţie de toate exemplele din realitatea exterioară. În matematică gândirea este una suprasensibilă. Dar şi în alte lucruri ale lumii trebuie învăţat să gândeşti suprasensibil, iar un astfel de mod de gândire l‑au avut întotdeauna iniţiaţii privitor la fiinţa omului. Teosofia rosicruciană este o astfel de cunoaştere suprasensibilă, iar studiul ei, aşa cum l‑am practicat noi acum, este chiar prima treaptă pentru instruirea rosicruciană. Nu dintr‑un motiv exterior conferenţiez eu despre teosofia rosicruciană, ci pentru că aceasta este prima treaptă a iniţierii rosicruciene.
Oamenii socotesc adesea, că ar fi nefolositor să vorbeşti despre mădularele naturii omeneşti sau despre evoluţia omenirii sau despre diferitele evoluţii planetare. Ei îşi doresc mai degrabă să‑şi însuşească nişte sentimente frumoase, însă să studieze serios ei nu vor. Totuşi oricât de multe sentimente frumoase îţi însuşeşti în suflet, este imposibil doar prin acestea să ajungi în lumile superioare. Teosofia rosicruciană nu vrea să stârnească sentimente, ci să lase sentimentele să răsune, prin însăşi faptele puternice ale lumilor spirituale. Rosicrucianul resimte ca o lipsă de pudoare, dacă se năpusteşte asupra oamenilor cu sentimente. El îi conduce în procesul de devenire al omenirii, în ipoteza că sentimentele se nasc apoi de la sine. El face să învie în faţa lor planeta care cutreieră prin spaţiul cosmic, iar dacă sufletul vieţuieşte aceste fapte, el va fi cuprins atunci cu putere de sentimentele sale. Este doar o vorbărie goală atunci când se spune, că ar trebui să te adresezi direct sentimentelor. Aceasta nu este decât o comoditate. Teosofia rosicruciană lasă să vorbească faptele, iar dacă apoi aceste gânduri curg în sentiment, dacă îl stăpânesc, atunci acesta este drumul drept. Pe om îl poate face fericit doar ceea ce el simte prin el însuşi. Rosicrucianul lasă să vorbească faptele care se petrec în Cosmos, căci acesta este modul cel mai impersonal de a instrui. Este absolut indiferent cine stă în faţa dumneavoastră, căci nu printr‑o personalitate trebuie să fiţi captivaţi, ci prin ceea ce ea vă spune despre faptele devenirii cosmice. De aceea, în instrucţia rosicruciană este exclusă orice venerare directă pentru învăţător. El nu o solicită şi nu are nevoie de ea. El vrea să vorbească discipolului despre ceea ce există fără el.
Cel care apoi vrea să pătrundă în lumile superioare, trebuie să se obişnuiască cu acea gândire, care lasă ca un gând să decurgă din celălalt. O astfel de gândire este dezvoltată în lucrările mele Filosofia libertăţii [ Nota 35 ] şi Adevăr şi Ştiinţă [ Nota 36 ]. Aceste cărţi sunt scrise în aşa fel, încât nu poţi să iei un gând şi să‑l aşezi în alt loc; dimpotrivă, ele sunt scrise în modul în care ia naştere un organism; la fel un gând creşte din celălalt. Aceste cărţi nu au nimic de‑a face cu cel care le‑a scris. El s‑a lăsat în voia a ceea ce gândurile înseşi au realizat în el, prin înlănţuirea lor.
Astfel, studiul este, pentru cel care vrea să‑l absolve într‑un anumit mod elementar, o luare la cunoştinţă cu înseşi realităţile elementare ale ştiinţei spirituale, în timp ce pentru cel care vrea să urce mai sus, este o adâncire într‑un edificiu de gânduri, în care un gând izvorăşte din celălalt, din el însuşi.
A doua treaptă este cunoaşterea imaginativă, cunoaşterea care se cuplează la ceea ce i‑a fost transmis omului prin gândirea în cadrul studiului. Aceasta este baza; ea trebuie dezvoltată în continuare prin cunoaşterea imaginativă proprie. Dacă dumneavoastră vă limpeziţi puţin cele ce vi le‑am indicat în ultimele conferinţe, veţi simţi de exemplu în ecou, reverberaţii ale proceselor care pe Saturn erau curente. Există o posibilitate, ca tot ceea ce este în jurul nostru să îl privim drept o fizionomie pentru o spiritualitate interioară. Oamenii merg pe Pământ; Pământul este pentru ei un conglomerat de pietre şi stânci; însă omul trebuie să înveţe să înţeleagă, că totul din jurul lui este expresia fizică adevărată pentru spiritul Pământului. După cum corpul este străbătut de un suflet, tot aşa planeta‑Pământ este expresia exterioară pentru un spirit ce locuieşte în ea. Dacă oamenii privesc Pământul ca pe un om, cu trup şi suflet, abia atunci ei au o noţiune despre lucrul la care se referea Goethe atunci când spunea: „Tot ce‑i vremelnic este doar un simbol.” [ Nota 37 ] Dacă dumneavoastră vedeţi nişte lacrimi curgând pe obrazul unui om, nu veţi măsura cu legile fizicii cât de încet sau de repede cade picătura de lacrimă, ci ea va fi pentru dumneavoastră o expresie a tristeţii interioare a sufletului, după cum un obraz care surâde este expresia seninătăţii interioare a sufletului. Discipolul trebuie să se ridice la înţelegerea, că el, atunci când merge pe o pajişte, în fiecare floare vede expresia exterioară a unei vieţuitoare, expresia unui spirit pământesc interior. Unele flori i se vor părea ca nişte picături de lacrimi; altele vor fi pentru el expresia bucuriei spiritului Pământului. Fiecare piatră, fiecare plantă, fiecare floare, toate sunt pentru el expresia exterioară a spiritului interior al Pământului, fizionomia lui, care îi vorbeşte. Şi tot ceea ce este trecător devine pentru el un simbol pentru ceva veşnic, care se exprimă în el.
Aşa trebuia să simtă discipolul Graalului şi rosicrucianul. Lui i se spunea: Observă potirul de floare, care primeşte raza de soare. Ea trezeşte forţele productive pure, care dormitează în plantă. De aceea raza de soare este numită „lancea sfântă a iubirii”. Priveşte‑l apoi pe om. El este superior plantei. El are în el aceleaşi organe, însă ceea ce planta ascunde absolut cast şi pur în ea, este pătruns la el de dorinţă şi poftă impură. – Viitorul evoluţiei omenirii constă în aceea, că omul îşi va pronunţa/rosti de asemenea cast şi pur chipul său în lume printr‑un alt organ, care va fi organul lui reproductiv transformat. Organul reproductiv al omului va fi cast şi pur, fără instinct, fără dorinţă, precum potirul de plantă, care se îndreaptă cast către lancea sfântă a iubirii. El se va îndrepta către raza spirituală a înţelepciunii, iar aceasta îl va fecunda, spre a da naştere unei fiinţe cu acelaşi chip. Acest organ va fi laringele. Discipolului Graalului i se arăta: Planta, pe treapta ei inferioară, are acest potir cast, omul l‑a pierdut. El a căzut în evoluţie în pofta impură. El va trebui să‑l recreeze din raza spiritualizată a Soarelui. El trebuie să dezvolte în deplină castitate, ceea ce constituie sfântul Graal al viitorului.
Spre acest mare ideal îşi ridică discipolul privirea. Ceea ce se întâmplă într‑o evoluţie lentă a întregii omeniri, iniţiatul vieţuieşte deja anticipat. El ne arată evoluţia omenirii în imagini, iar aceste imagini acţionează cu totul altfel decât noţiunile abstracte, fabricate de actuala epocă materialistă. Dacă dumneavoastră vă reprezentaţi această evoluţie prin astfel de imagini sublime şi impunătoare, precum aceea a Graalului, efectul este un altul decât acela al cunoaşterii obişnuite, care nu poate exercita efecte profunde asupra organismului dumneavoastră. Cunoaşterea imaginativă lucrează înspre în jos, asupra corpului eteric, iar de acolo acţionează asupra sângelui, iar acesta este mijlocitorul, care acţionează transformator asupra organismului. Prin corpul său eteric omul devine tot mai capabil să lucreze asupra organismului său. Orice cunoaştere imaginativă care porneşte de la adevăr, este în acelaşi timp vindecătoare şi salutară; ea face sângele în circulaţia lui sănătos. Educatorul cel mai bun este cunoaşterea imaginativă, aceasta în cazul în care omul este suficient de puternic şi plin de devotament, pentru a lăsa ca ea să lucreze asupra lui.
A treia treaptă este citirea scrierii oculte, aceasta însemnând nu doar să vezi nişte imagini disparate, ci să laşi să acţioneze asupra ta raportul dintre aceste imagini diferite. Aceasta devine ceea ce se cheamă citire a scrierii oculte. Prin imaginaţie începi să ordonezi liniile de forţă, care merg creator prin lume, în anumite figuri şi combinaţii de culori. Înveţi să sesizezi legătura interioară, care este exprimată în acele figuri: aceasta acţionează precum sunetul spiritual, precum armonia sferelor, căci acele figuri sunt copiate după raporturile cosmice reale. Scrierea noastră este un ultim rest decadent al acestei vechi scrieri oculte şi o imitaţie a ei.
La cea de a patra treaptă, „pregătirea pietrei înţelepţilor”, omul ajunge prin exerciţiile de respiraţie. Dacă omul respiră, aşa cum i‑a fost prescris de procesul natural, atunci el are nevoie pentru respiraţie de plantă. Dacă planta n‑ar fi aici, el nu ar putea trăi, căci planta îi dă oxigenul şi asimilează carbonul, pe care el îl expiră. Din acesta planta îşi construieşte propriul organism şi eliberează oxigenul, astfel încât prin regnul vegetal omului i se furnizează mereu oxigen nou. Omenirea n‑ar putea subzista prin ea însăşi; ştergeţi de pe suprafaţa Pământului regnul vegetal, şi omenirea ar dispărea în scurt timp. Vedeţi astfel următorul circuit: Dumneavoastră inspiraţi oxigenul, pe care planta îl expiră. Dumneavoastră expiraţi carbon, pe care planta îl inspiră şi din el îşi construieşte propria corporalitate. Astfel planta face parte din mine; ea este instrumentul care îmi întreţine viaţa. Cum îşi construieşte planta corpul din carbon, dumneavoastră o vedeţi în zăcămintele de huilă, căci ele nu sunt altceva decât cadavre de plante.
Disciplina rosicruciană conduce omul, printr‑o respiraţie precis reglată, spre dezvoltarea acelui organ, care poate duce la transformarea carbonului în oxigen în el însuşi. Ceea ce face planta astăzi afară, va fi făcut în viitor de către un organ, pe care omul îl dezvoltă deja acum prin instruire. Aceasta se pregăteşte încet. Prin respiraţia reglată, omul va purta chiar în el însuşi instrumentul de preparare a oxigenului. El va fi devenit de o fiinţă cu planta, în timp ce acum el este mineral. El păstrează carbonul în sine, şi cu acesta îşi construieşte propriul său corp. De aceea, în viitor corpul lui va fi unul, care se va asemăna mai mult cu o plantă; concomitent se va întâmpla, ca el să fie atins de sfânta lance a iubirii. Întreaga omenire va avea atunci în ea o conştienţă, aşa cum şi‑o dobândeşte astăzi iniţiatul atunci când se ridică în lumile superioare. Aceasta se numeşte transformarea substanţei omeneşti în acea substanţă, a cărei bază este însăşi carbonul. Aceasta este alchimia, care conduce la aceea, că omul îşi va construi propriul său corp precum o face planta astăzi. Aceasta se numeşte pregătirea „pietrei înţelepţilor”, iar cărbunele este simbolul exterior pentru aceasta. Însă ea este „piatra înţelepţilor”, abia atunci când omul o va putea produce el însuşi prin reglarea procesului său respirator. Învăţătura nu poate fi comunicată decât de la om la om; ea este învăluită într‑un adânc mister, iar discipolul poate primi acest mister doar după ce este complet limpezit şi purificat. Dacă ea s‑ar face publică astăzi, atunci oamenii, în egoismul lor, îşi vor satisface cu acest cel mai înalt secret necesităţile cele mai inferioare.
Treapta a cincea este corespondenţa dintre Macrocosmos şi microcosmos. O privire de ansamblu asupra evolutei omenirii ne va permite să vedem, că ceea ce este astăzi în lăuntrul omului s‑a format încetul cu încetul din afară, că glandele, de exemplu, pe Soare creşteau afară precum bureţii/ciupercile. Tot ceea ce astăzi este încorporat în pielea umană, a fost odinioară afară. Corpul omenesc este parcă înnădit/cârpit din ceea ce era răspândit afară. Fiecare componentă a corpului dumneavoastră fizic, a corpului eteric şi a corpului astral erau undeva afară în lume. Acesta este Macrocosmosul în microcosmos. Însăşi sufletul dumneavoastră era atunci afară în Divinitate. Ceea ce este în noi, corespunde unui lucru care este afară, iar noi trebuie să aflăm în noi aceste corespondenţe juste.
Dumneavoastră cunoaşteţi punctul de dinaintea frunţii, deasupra rădăcinii nasului; acel loc exprimă faptul, că ceva anume, care înainte era afară, a intrat în om. Dacă pătrundeţi meditativ în acest organ, dacă vă adânciţi în el, aceasta înseamnă mai mult decât o simplă clocire/meditare în acel punct; atunci puteţi cunoaşte partea din lumea exterioară care îi corespunde. La fel puteţi cunoaşte laringele şi forţele care l‑au construit. Astfel, prin adâncire în propriul dumneavoastră corp ajungeţi să cunoaşteţi Macrocosmosul.
Aceasta nu este o clocire (meditativă n.t.) în sine. Dumneavoastră nu trebuie să vă spuneţi: Înăuntru este Dumnezeu, pe El vreau să‑l caut! – Nu‑l veţi găsi decât pe omul mic, pe care dumneavoastră înşivă îl umflaţi. Cel care nu vorbeşte decât despre această clocire, nu ajunge niciodată la cunoaşterea adevărată. Ca să ajungi la această cunoaştere pe calea teosofiei rosicruciene, este mai incomod şi pretinde o muncă concretă. Lumea este plină de minunăţii şi măreţii. Trebuie să te adânceşti în ea; trebuie să‑l cunoşti pe Dumnezeu în toate detaliile sale, atunci îl poţi găsi în tine însuţi, şi abia atunci ajungi să‑l cunoşti pe Dumnezeu în totalitate. Lumea este precum o mare carte. În creaţii, noi avem literele; pe ele noi trebuie să le citim de la început până la sfârşit: atunci învăţăm să citim cartea‑microcosmos şi cartea‑Macrocosmos de la început până la sfârşit. Şi atunci aceasta nu mai este o simplă înţelegere; ea se exprimă în sentimente, îl contopeşte pe om cu întregul Cosmos, iar el simte toate lucrurile ca fiind expresia spiritului divin al Pământului. Dacă omul a ajuns până aici, el va acţiona de la sine, absolut firesc, din voinţa întregului Cosmos, iar aceasta este cucernicia/evlavia.
Dacă suntem în stare să gândim astfel, mergem pe calea rosicrucienilor. Instrucţia creştină clădeşte mai mult pe baza sentimentului, care se dezvoltă în interior; instrucţia rosicruciană lasă să acţioneze asupra noastră natura divină a Pământului răspândită în realitatea fizică, şi o lasă să se piardă/să reverbereze în simţire. Acestea sunt două căi, pe care oricine le poate urma. Dacă dumneavoastră gândiţi aşa cum se gândeşte în prezent, puteţi urma calea rosicrucienilor, oricât de ştiinţifică vă este gândirea. Ştiinţa modernă este chiar un ajutor, dacă dumneavoastră urmăriţi evoluţia lumilor nu doar prin litere, ci şi prin ceea ce stă ascuns în spatele lor, aşa cum într‑o carte nu contempli literele, ci descifrezi sensul. Dumneavoastră trebuie ca în spatele ştiinţei să căutaţi spiritul; atunci ştiinţa este pentru dumneavoastră doar litera pentru spirit.
Toate acestea vor să fie o descriere completă a instrucţiei rosicruciene; ele se vor a fi doar nişte indicaţii, care să ofere o sugestie pentru ceea ce poate fi găsit în ea. Este o cale pentru omul prezentului, care îl face pe om apt să acţioneze în viitor. Acestea sunt doar treptele elementare, pentru a caracteriza calea. În felul acesta căpătăm o noţiune, despre cum putem pătrunde singuri prin metoda rosicruciană în tainele mai înalte.
Ştiinţa spirituală este necesară omenirii pentru progresul ei viitor. Ceea ce urmează să se întâmple pentru ca omenirea să se transforme, trebuie să fie realizat de către oamenii înseşi. Cel care primeşte în actuala încarnare adevărul, îşi va configura singur în încarnările viitoare forma exterioară pentru adevărurile mai profunde.
Astfel, ceea ce noi am dezbătut în cadrul acestui curs, se structurează într‑un întreg. Este instrumentul, care urmează să lucreze pentru cultura viitorului. El este făcut cunoscut astăzi, deoarece omul viitorului are nevoie de aceste învăţături, deoarece ele trebuie introduse în cursul evoluţiei omenirii. Oricine refuză să primească acest adevăr al viitorului, trăieşte pe seama altora. Însă cel care îl primeşte, trăieşte pentru alţii, chiar dacă iniţial el este împins spre lumile superioare de un dor egoist. Dacă calea este cea justă, atunci ea anulează de la sine dorul şi rămâne cel mai bun generator al altruismului.
Omenirea are nevoie acum de dezvoltarea ocultă, şi ea trebuie să‑i fie inoculată. O năzuinţă serioasă, sinceră spre adevăr, mergând din treaptă în treaptă, doar ea conduce la adevărata fraternitate, ea este cel mai mare magician al înţelegerii şi al unirii omenirii. Aceasta trebuie să servească drept mijloc pentru atingerea ţelului final al omenirii, unitatea, iar acest ţel noi îl vom atinge, dacă vom dezvolta în noi mijloacele pentru aceasta, dacă vom căuta în modul cel mai nobil şi mai frumos să ne dobândim aceste mijloace, căci prin aceste mijloace se ajunge la vindecarea omenirii.
Astfel, ştiinţa spirituală ne apare nu numai ca un mare ideal, ci şi ca o forţă, cu care noi ne pătrundem, iar din această forţă ne izvorăşte cunoaşterea. Ştiinţa spirituală va deveni tot mai mult o chestiune populară, ea va îmbiba tot mai mult toate laturile vieţii religioase şi practice, după cum marea lege a existenţei pătrunde toate fiinţele; ea este un factor în evoluţia omenirii.
În acest sens a fost susţinută în aceste conferinţe teosofia rosicruciană. Dacă ea a fost înţeleasă nu doar în abstract, ci astfel încât prin sentimente a facilitat cunoştinţe, ea poate acţiona atunci nemijlocit în viaţă. Dacă aceste cunoştinţe se scurg în toate mădularele noastre, din cap în inimă şi de aici în mână, în tot ceea ce noi facem şi creăm, atunci am sesizat baza ştiinţei spirituale. Atunci am înţeles marea sarcină culturală care a fost pusă în mâinile noastre, iar apoi, din aceste cunoştinţe, se vor dezvolta şi sentimentele, pe care un om mai comod ar prefera să le dezvolte direct.
Teosofia rosicrucienilor nu vrea să se dedea cu voluptate sentimentelor, ea vrea să vă pună în faţă realităţile spiritului. Omul trebuie să colaboreze, el trebuie, prin realităţile care i‑au fost zugrăvite, să se lase însufleţit, el trebuie prin acestea să declanşeze în sine sentimente şi simţăminte. În acest sens teosofia rosicruciană trebuie să devină un impuls puternic pentru lumea sentimentelor, în acelaşi timp însă să fie un factor, care ne introduce nemijlocit în realităţile percepţiilor suprasensibile, fapt pe care ea îl face să se nască iniţial prin gândire, iar apoi îl conduce pe căutător în lumile superioare.
Acesta ar vrea să fie sensul acestor conferinţe.
