Astăzi ne rămâne să examinăm, în ce fel va evolua omenirea în timpurile viitoare şi să discutăm unele lucruri despre ceea ce se numeşte iniţiere, prin care omul parcurge în prezent, anticipativ, trepte ale vieţii, pe care omenirea le va parcurge de fapt abia în viitor.
În ceea ce priveşte primul punct, vi se va părea poate temerar să vrei să vorbeşti despre viitor, sau chiar imposibil de a lămuri ceva în legătură cu viitorul omului. Şi totuşi, dacă reflectaţi puţin la aceasta, veţi constata, că părerea conform căreia este posibilă o cunoaştere a viitorului, nu este cu totul neîntemeiată. Este suficient ca dumneavoastră să comparaţi aceste lucruri cu ceea ce poate cunoaşte despre viitor cercetătorul obişnuit, de exemplu naturalistul. El vă poate spune cu exactitate, că dacă amestecă în anumite condiţii oxigen, hidrogen şi sulf, întotdeauna va obţine acid sulfuric. Se poate spune cu precizie ce se întâmplă, dacă printr‑o oglindă se captează raze. Şi asta merge chiar mult mai departe în ceea ce priveşte lucrurile vieţii exterioare; se pot prezice eclipsele de Soare şi de Lună pentru intervale de timp nedefinit de lungi.
De ce se poate aceasta? Deoarece se cunosc, atât cât se cunosc, legile vieţii fizice. Dacă apoi cineva cunoaşte legile spirituale ale vieţii, el poate la fel spune, pornind de la aceste legi, ce anume trebuie să intervină în viitor. De obicei, pe om îl urmăreşte aici o întrebare. Se crede atât de uşor, că dacă se poate prezice ceea ce se va întâmpla, aceasta vine în contrazicere cu libertatea, cu acţiunea voită, voluntară a omului. Şi acesta este de asemenea un simţământ nejust. Dacă luaţi sulf, hidrogen şi oxigen şi le amestecaţi în anumite condiţii, obţineţi acid sulfuric; această transformare este condiţionată de legitatea apropierii, a aducerii împreună. Dacă însă o şi faceţi, aceasta depinde de voinţa dumneavoastră. La fel este în ceea ce priveşte cursul spiritual al evoluţiei omeneşti. Ceea ce se va întâmpla, omul o va face din voinţă absolut liberă, şi cu cât omul este mai evoluat, cu atât mai liber va fi el. De asemenea, nici nu trebuie să ne imaginăm, că ceea ce el va face în viitor este hotărât deja de pe acum, fiindcă a putut‑o prevedea. Doar că majoritatea oamenilor nu au pentru această problemă o înţelegere justă, ea fiind într‑adevăr una dintre cele mai grele. Din timpuri străvechi filosofii s‑au ostenit să găsească un răspuns la problema libertăţii omeneşti şi a legii predestinării evenimentelor. Aproape tot ceea ce s‑a scris în acest domeniu este extrem de inconsistent, deoarece oamenii, de obicei, nu pot să facă deosebirea între previziune şi predestinare. În ceea ce priveşte prevederea, lucrurile nu stau diferit, faţă de ceea ce facem atunci când privim nişte puncte îndepărtate din spaţiu. Dacă dumneavoastră priviţi în spaţiu spre un punct îndepărtat, să zicem spre colţul străzii de vizavi, şi acolo vedeţi că un om îi dă altuia zece pfenigi, sunteţi dumneavoastră cel care aţi cauzat această acţiune? Pentru că dumneavoastră vedeţi acţiunea, înseamnă că pentru aceasta a existat o cauză? Nu; dumneavoastră doar vedeţi că el o face, iar aceasta nu exercită nicio constrângere asupra faptului, că el acţionează astfel. Ori la fel se întâmplă sub un anumit aspect în cazul timpului, doar că oamenii nu o pot observa. Presupuneţi că în aproximativ două mii de ani dumneavoastră vă încorporaţi din nou. Dumneavoastră faceţi apoi ceva din liberă voinţă; aceasta este la fel ca în exemplul cu cei zece pfenigi dăruiţi. Văzătorul vede în anumite împrejurări, ceea ce se face în viitor, iar această acţiune viitoare este la fel de puţin determinată de momentul prezent, ca şi dăruirea celor zece pfenigi prin punctul spaţial. Se spune adesea: Dacă vedem că ceva se va întâmpla, atunci acest lucru este de fapt dinainte determinat, este predestinat. – Dar atunci se confundă viitorul cu prezentul. Dacă prevederea ar fi deja determinată, ea n‑ar fi atunci o prevedere în viitor. Dumneavoastră nu vedeţi ceva ce deja există acolo, ci ceva ce abia urmează să vină. Dumneavoastră trebuie să înţelegeţi exact ce înseamnă noţiunea de a „vedea în viitor”. Acest lucru trebuie exersat şi cultivat cu răbdare prin meditaţie; doar atunci găsim posibilitatea de a cuprinde în mod corect aceste lucruri.
După acest preambul, vom discuta puţin despre ceea ce se poate spune despre evoluţia omenirii în viitor. Noi am ajuns în punctul, în care omenirea a coborât cel mai jos în materie, când ea îşi utilizează forţele ei spirituale pentru a construi şi fabrica unelte şi maşini, care servesc vieţii personale. Legat de aceasta, progresiv, s‑a petrecut o densificare a omenirii şi a Pământului în general. Noi am văzut, că ceea ce noi spunem astăzi că este elementul cel mai dens, regnul mineral, a apărut abia la un anumit moment al evoluţiei noastre. Prin aceasta omul a păşit pentru prima dată în actuala sa evoluţie pământească. Mână în mână cu aceasta au mers bisexualitatea şi alte fenomene. Pe atunci, când omul nu a păşit încă în această evoluţie fizică, pe care o are un regn mineral, pe atunci el avea încă o natură mult mai fină, mai moale. Doar pentru a vă suscita o reprezentare a acestor lucruri fie spus, cum se producea în aceea epocă veche, în care nu exista încă o bisexualitate, reproducerea neamului omenesc. Pe atunci omul, încă bisexual, cu o corporalitate mai maleabilă, mai fină, dădea naştere unei alte fiinţe din el însuşi. Acest lucru nu se întâmpla ca în ziua de azi, ci aşa cum apare corpul eteric al unei alte fiinţe dintr‑un medium la şedinţele de spiritism. Aceasta vă dă aproximativ o imagine a acestei materializări din tine însuţi, de cum se perpetua omenirea în timpurile vechi: ca o expulzare/emanaţie de oameni, care erau copţi să‑şi continue evoluţia lor proprie.
După cum vedeţi, de densificarea omului în Cosmos este strâns legată coborârea sa în lumea materială. Şi legată de aceasta este şi evoluţia unei alte forţe, care fără această coborâre nu s‑ar fi putut absolut deloc dezvolta: aceasta este egoismul. El are atât o latură bună, cât şi una rea. El este baza independenţei şi libertăţii omeneşti, dar în reversul său este şi fundamentul pentru tot ceea ce este imperfect şi rău. Însă pentru ca omul să se înveţe să facă binele din liberă voinţă, a trebuit să treacă prin această forţă a egoismului. Prin forţele care l‑au condus anterior, el trebuia mereu să fie impulsionat spre bine; însă lui trebuia să i se ofere posibilitatea, de a‑şi urma singur calea sa. După cum a coborât din spiritualitate, la fel el trebuie să urce din nou, şi după cum această coborâre este legată de o creştere excesivă a egoismului, tot aşa urcarea depinde de altruismul omului, de sentimentul de simpatie al oamenilor unul faţă de altul, de cât de puternic reuşeşte el să dezvolte acest sentiment. Omenirea s‑a dezvoltat trecând prin diferite epoci, întâi prin epoca veche indiană, apoi prin cea persană, prin cea egipto‑caldeo‑babiloniană şi prin cea greco‑latină până în epoca actuală, a cincea , care va fi înlocuită de o a şasea. Şi în timp ce evoluţia omenirii lucrează să ajungă acolo, ea caută/lucrează în acelaşi timp să învingă acel principiu, care a prevalat începând din momentul când corpul eteric şi‑a găsit articularea în acel punct al creierului, despre care v‑am vorbit ieri. Acesta a fost momentul căderii în egoismul cel mai profund.
În epocile anterioare omul era de asemenea egoist, dar aceasta era într‑un mod diferit. Acel egoism, care intră atât de profund în suflet, ca în epoca noastră actuală, este în foarte strânsă legătură cu reliefarea atitudinii materialiste, iar o epocă spirituală va însemna învingerea acestui egoism. De aceea Creştinismul, ca şi toate acele direcţii care au avut într‑adevăr o viaţă religioasă, au lucrat în mod conştient la ruperea vechilor legături de sânge; iar Creştinismul a exprimat‑o în mod radical în fraza: „Cine nu‑şi părăseşte tată, mamă, soţie, copil, frate, soră, acela nu poate fi discipolul meu.” Aceasta nu vrea să spună altceva, decât că locul vechilor legături de sânge trebuie să fie luat de o legătură spirituală de la suflet la suflet, de la om la om. Mai trebuie răspuns acum la întrebarea: Care sunt mijloacele şi căile prin care omenirea poate dobândi spiritualitatea, adică învingerea materialismului, şi în acelaşi timp reliefarea iubirii generale pentru toţi omenii, ceea ce s‑ar putea numi fraternitate? Te‑ai putea deda iluziei, că este suficient să proclami sus şi tare iubirea pentru toţi oamenii pentru ca această iubire de oameni să şi vină, sau că ar trebui să se întemeieze asociaţii, care să‑şi fixeze drept ţel iubirea pentru toţi oamenii. Ocultismul nu este nicidecum de această părere. Din contră! Cu cât omul vorbeşte mai mult de iubirea aproapelui şi omenie, în sensul că se îmbată de aceasta, cu atât mai egoişti devin oamenii. Căci după cum există o voluptate senzorială, la fel există o voluptate a sufletului; şi este chiar o voluptate rafinată să spui: Eu vreau să devin din punct de vedere moral mai perfect şi tot mai perfect! În fond, acesta este un gând care nu produce egoismul obişnuit, de toate zilele, ci un egoism rafinat, care izvorăşte dintr‑o astfel de voluptate.
Nu proclamând sus şi tare iubirea şi compasiunea ele se vor realiza în cursul evoluţiei omenirii. Omenirea va fi condusă spre acea fraternitate mai degrabă prin altceva, iar aceasta este însăşi cunoaşterea spirituală. Nu există un alt mijloc de a favoriza înfrăţirea generală a oamenilor, decât răspândirea cunoştinţelor oculte în lume. Poţi să vorbeşti întruna de iubire şi înfrăţire a oamenilor, poţi să întemeiezi mii de asociaţii, ele nu vor conduce la ţelul spre care ar trebui să conducă, oricât de bune le‑ar fi intenţiile. Ceea ce contează, este să faci ceea ce trebuie, să ştii cum se fondează această fraternitate. Se vor întruni într‑unul adevăr doar acei oameni, care trăiesc în adevărul ocult comun, valabil pentru toţi oamenii. După cum Soarele unifică plantele care tind spre el, şi totuşi fiecare dintre acestea este o individualitate, tot astfel şi adevărul trebuie să fie unul unitar, spre care tind toţi oamenii; atunci toţi oamenii se vor întâlni şi regăsi. Însă oamenii trebuie să muncească energic în direcţia adevărului; abia atunci ei vor putea convieţui într‑un mod armonios.
S‑ar putea replica: Toată lumea tinde totuşi către adevăr, însă există diferite puncte de vedere, şi de aceea apar din nou cearta şi disputele. – Aceasta este o cunoaştere încă insuficient de temeinică a adevărului. Nu este permis să invoci faptul, că în ce priveşte adevărul pot exista diferite puncte de vedere; trebuie mai întâi să afli, că adevărul nu poate fi decât unul singur. El nu depinde de ce spune un referendum popular, el este adevărat prin el însuşi. Aţi supune la vot, dacă cele trei unghiuri ale unui triunghi fac 180 de grade? Că milioane de oameni admit acest lucru sau niciunul, dacă dumneavoastră l‑aţi recunoscut, atunci el este adevărat pentru dumneavoastră. În problema adevărului nu există democraţie. Iar cei care nu pot armoniza părerile, nu au avansat suficient de mult în pătrunderea adevărului. De aici provine toată sfada în privinţa adevărului. Se poate spune: Da, dar unul afirmă asta iar altul aia în problemele oculte! Nu acesta este cazul în adevăratul ocultism. Se procedează şi aici ca în chestiunile materiale: unul afirmă una, altul afirmă alta, însă atunci una dintre afirmaţii este falsă. La fel este şi în ocultismul adevărat; doar că adesea există prostul obicei, de a judeca lucrurile oculte înainte să le fi înţeles.
Ţelul spre care tinde epoca a şasea a omenirii, este de a populariza la o scară cât mai mare adevărul ocult. Aceasta este misiunea acestei epoci. Iar acea societate, care se reuneşte spiritual, are sarcina să transpună acest adevăr ocult peste tot în viaţă şi să‑l pună nemijlocit în practică acolo. Este exact ceea ce lipseşte epocii noastre. Uitaţi‑vă numai câte căutări sunt în epoca noastră, şi nimeni nu poate găsi ceea ce este just. Există nenumărate probleme, problema educaţiei, problema feminină, medicina, problema socială, problema alimentaţiei. Şi se caută băbeşte soluţii la aceste probleme, se scriu numeroase articole şi cărţi, şi fiecare vorbeşte din punctul lui de vedere, fără să vrea să studieze ceea ce este cel mai important, adevărul ocult. Nu este vorba de a şti în mod abstract ceva despre nişte adevăruri spiritual‑ştiinţifice, ci de a le transpune nemijlocit în viaţă, de a studia problemele sociale, problemele de educaţie, chiar întreaga viaţă omenească din punctul de vedere al adevăratei înţelepciuni oculte. – Dar atunci, s‑ar putea replica, trebuie să cunoşti înţelepciunea cea mai înaltă! Se face aici greşeala, ca şi cum întotdeauna ar trebui să cunoşti cu adevărat ceea ce se aplică în viaţă. Dar acest lucru nu este necesar; cunoaşterea celor mai înalte principii vine adesea mult mai târziu, atunci când le aplici. Dacă omenirea ar fi vrut să aştepte cu digestia până ar fi cunoscut legile digestiei, evoluţia omenirii n‑ar mai fi fost posibilă. La fel nu trebuie să cunoşti nici toate legile spirituale, pentru a lăsa ştiinţa spirituală să curgă în viaţa cotidiană. Este exact felul în care metoda rosicruciană vrea să trateze spiritualul: mai puţină abstracţiune, în schimb o tratare a problemelor vieţii de toate zilele. Important nu este să spui: Ştiinţa spirituală este ştiinţa spirituală –, ci să o luaţi în serios în viaţa nemijlocită. Credeţi dumneavoastră, că copilul cunoaşte toate regulile gramaticale ale limbii, dacă a învăţat să vorbească? Mai întâi el învaţă să vorbească, şi gramatica vine după aceea. De aceea este important ca omul, ajutat de învăţăturile spirituale, să se ocupe în primul rând cu ceea ce este nemijlocit în jurul lui, înainte de a trece la ceea ce se găseşte în lumile cele mai înalte, la cunoaşterea planului astral sau a planului devachanic. Căci doar prin aceasta înţelegem ceea ce există în mediul nostru înconjurător, în care noi înşine trebuie să intervenim. De aceea sarcina concretă este de a uni, prin înţelepciunea spirituală ocultă unitară, omenirea dezbinată, care s‑a rupt de vechile legături de sânge şi tribale.
Astfel, pe măsură ce noi vom evolua de la epoca a cincea la epoca a şasea şi apoi la epoca a şaptea, vechea legătură de sânge şi tribală va dispărea tot mai mult. Omenirea se amestecă, pentru a se regrupa după puncte de vedere spirituale. În teosofie a existat un prost obicei, de a se vorbi despre rase, ca şi cum ele vor dăinui mereu. Noţiunea de rasă îşi pierde sensul, chiar pentru viitorul imediat, ceea ce oricum înseamnă mii de ani [ Nota 30 ]. Să tot vorbeşti la nesfârşit de faptul că în lume s‑ar dezvolta mereu şapte şi iar şapte rase, înseamnă o extrapolare speculativă a unei noţiuni, care nu este valabilă decât pentru epoca noastră, înainte şi înapoi; profeţii, ocultismul, nu au susţinut niciodată aceasta. După cum totul pe lumea asta se naşte, tot aşa s‑au născut şi rasele, şi după cum totul pe lumea asta piere, tot aşa vor pieri şi rasele, iar aceia care au vorbit mereu doar despre rase, vor trebui să se obişnuiască de a‑şi fluidiza noţiunile lor. Aceasta este doar o comoditate! Dacă priveşti doar puţin în viitor, noţiunile folosite de noi în trecut şi în prezent nu mai sunt valabile. Esenţial este ca o noţiune, pe care omul a exprimat‑o odată într‑o formă frumoasă, să nu o considere acum drept o înţelepciune veşnică. Va trebui să ne obişnuim să facem noţiunile fluide, să recunoaştem că noţiunile se schimbă, iar aceasta va fi un progres. Această posibilitate, de a trece de la noţiunile rigide, dogmatice, la noţiunile fluide, este ceea ce trebuie dezvoltat în acei oameni, care vor să fie purtătorii viitorului. Căci după cum timpurile se schimbă, trebuie ca şi noţiunile noastre să se schimbe, dacă vrem să înţelegem aceste timpuri.
Actualmente sufletele trăiesc într‑un corp omenesc, pe care dumneavoastră îl percepeţi clar prin simţuri. Cum a luat el naştere? Când sufletul a coborât odinioară, corpul era foarte diferit de cel de astăzi, chiar grotesc pentru privirea noastră materială de astăzi. Sufletul s‑a instalat în el. Prin ce s‑a dezvoltat omul până la forma actuală? Prin aceea că sufletul însuşi a lucrat în corp, în timpul tuturor încorporărilor sale. Vă puteţi face o idee despre cum a lucrat sufletul asupra corpului, dacă vă gândiţi la ceea ce i‑a mai rămas omului astăzi, în epoca noastră materialistă, din posibilitatea de a lucra la corpul său. Ceea ce omul poate lucra la corpul său fizic dens, este relativ foarte puţin. Uitaţi‑vă, de exemplu, cum lucraţi dumneavoastră în mod pasager astăzi la corp şi la fizionomia lui. Ceva vă provoacă de exemplu spaimă, teamă. Impresiile de teamă şi spaimă vă fac să păliţi. De asemenea, dumneavoastră vă înroşiţi la faţă datorită sentimentului de ruşine. Aceasta este ceva trecător, însă dumneavoastră vedeţi cum se produce aceasta: ceva acţionează asupra sufletului, astfel încât efectul se transmite asupra sângelui şi, pe această cale ocolită, asupra corpului fizic, a fizionomiei dumneavoastră momentane. Efectul poate fi şi mai intens. După cum ştiţi, oamenilor care duc o viaţă spirituală le stă la îndemână să creeze în fizionomia lor exterioară o copie a activităţii lor spirituale. Se poate recunoaşte, dacă un om a trăit gândind mult sau deloc. Astfel, omul lucrează încă mereu la expresia sa exterioară, iar la un om care are o simţire nobilă, aceasta se exprimă în mişcări nobile. Acestea nu sunt decât nişte infime resturi ale felului, în care omenirea a lucrat timp de mii de ani [ Nota 31 ] asupra sa.
Dacă astăzi dumneavoastră puteţi împinge sângele doar în obraji şi apoi să‑l retrageţi de acolo, în timpurile de demult omul era în întregime sub influenţa unei lumi de imagini, care era expresia unei lumi spirituale. Acest lucru a făcut ca omul să poată acţiona transformator într‑o măsură mult mai mare asupra organismului său. Pe lângă aceasta, corpul fizic era şi mult mai moale decât astăzi. A fost un timp, în care nu doar puteai întinde mâna/palma şi arăta cu degetul, ci în care dumneavoastră vă puteaţi trimite voinţa în lăuntrul mâinii dumneavoastră şi vă puteaţi forma mâna în aşa fel, încât vă puteaţi întinde aceste degete în afară ca nişte apendice. A fost un timp, în care picioarele/tălpile nu erau încă permanente, stabile, ci în care omul le scotea din el afară ca un apendice, după nevoie. Aşa şi‑a format omul propriul lui corp, prin imaginile pe care le primea din mediul înconjurător. Astăzi, în epoca noastră materială, această transformare este una dintre cele mai lente care se pot imagina, însă ea se va petrece iarăşi mai repede. În viitor omul va dobândi din nou o influenţă mai mare asupra corporalităţii lui fizice. Când vom vorbi despre iniţiere, vom vedea prin ce mijloace va obţine el această influenţă. Chiar dacă într‑o viaţă el nu poate atinge aceasta, va putea face totuşi mult pentru următoarea încorporare.
Aşadar, omul însuşi va fi cel care va da forma viitoare a corpului său. Omul se îndreaptă spre viitorul său devenind din ce în ce mai moale, adică pe măsură ce se va debarasa de părţile tari. Va veni o epocă în care omul, precum în timpurile de demult, va trăi deasupra părţii sale terestre. Această stare, care se compară cu somnul dumneavoastră actual, va fi înlocuită apoi de o alta, în care omul îşi va putea extrage după propria‑i voinţă corpul eteric din corpul său fizic. Partea mai densă a omului va fi cumva aici jos pe Pământ, iar omul se va servi de ea din afară, ca de un instrument. Omul nu va mai purta cu el corpul său fizic, astfel încât să locuiască în el, ci va pluti deasupra lui; corpul în sine va fi devenit mai fin şi mai zvelt. Aceasta apare astăzi ca ceva fantezist, însă din legile spirituale se poate şti cu precizie acesta, la fel cum din legile astronomiei se pot calcula eclipsele de Soare şi de Lună din viitor. Şi înainte de toate omul va acţiona transformator asupra forţei de procreaţie. Mulţi nu‑şi pot imagina, cum odată va exista o altă forţă de reproducere decât astăzi. Însă ea va exista, felul de reproducere se va schimba. Tot ceea ce este astăzi reproducere şi stă în legătură cu acest instinct, va fi transferat unui alt organ. Acel organ, care se pregăteşte deja astăzi să devină viitorul organ de reproducere, este laringele omenesc. Astăzi el nu poate da naştere decât unor vibraţii ale aerului, el nu poate decât să comunice aerului ceea ce se află într‑un cuvânt, astfel încât vibraţiile corespund cuvântului. În viitor, din acest laringe nu va răzbate afară doar cuvântul în ritmul lui, ci acest cuvânt va fi străluminat de către om, va fi străbătut de materia însăşi. După cum astăzi cuvântul devine doar o undă de aer, în viitor din laringe va ieşi fiinţa interioară a omului, propriul lui chip, aşa cum astăzi el este în cuvânt. Omul va lua naştere din om, omul îl va pronunţa, îl va rosti pe om. Iar în viitor naşterea unui nou om se va produce în acest fel, el va fi rostit prin cuvânt de un alt om.
Aceste lucruri aruncă o anumită lumină asupra fenomenelor care se petrec în jurul nostru, pe care dumneavoastră nu vi le poate explica nicio ştiinţă a naturii. Acea transformare a instinctului de reproducere, care va fi din nou una asexuată, va prelua atunci funcţiile vechii reproduceri. De aceea şi apare în organismul bărbătesc în perioada pubertăţii o anumită transformare a laringelui. Vocea devine mai gravă. Aceasta vă indică nemijlocit, cum se leagă între ele aceste două lucruri. Astfel, ocultismul luminează întotdeauna realităţile vieţii şi aruncă o lumină asupra fenomenelor, despre care ştiinţa materialistă nu vă poate oferi nicio explicaţie.
Şi în acelaşi mod, în care va fi transformat acest organ al laringelui, va fi transformată şi inima omenească. Inima este organul ce stă într‑o strânsă legătură cu circuitul sanguin. Ştiinţa crede, că inima este un fel de pompă. Aceasta este o reprezentare fantezistă grotescă. O astfel de afirmaţie fantasmagorică, precum cea a materialismului actual, ocultismul nu a făcut‑o niciodată. Această forţă a sângelui, care pune în mişcare, sunt sentimentele sufletului. Sufletul antrenează sângele, iar inima se mişcă fiindcă este antrenată de către sânge. Aşadar, este adevărat exact inversul a ceea ce ne spune ştiinţa materialistă. Doar că în zilele noastre omul nu‑şi poate comanda încă după bunul plac inima sa; dacă el se teme, inima lui bate mai repede, deoarece sentimentul acţionează asupra sângelui, iar acesta accelerează mişcarea inimii. Însă ceea ce astăzi omul suferă involuntar, în viitor, pe o treaptă mai înaltă a evoluţiei, va sta în puterea lui. În viitor el va împinge în mod voit sângele său şi va mişca inima sa, aşa cum mişcă astăzi muşchii de la mână. Inima, cu construcţia ei aparte, este pentru ştiinţa actuală o „crux”, o cruce. Ea are [ Nota 32 ] fibrele musculare dispuse transversal, cum se întâmplă de obicei doar la muşchii voluntari. De ce? Deoarece inima nu a ajuns încă la sfârşitul evoluţiei sale, ci este un organ de viitor, deoarece ea va deveni un muşchi voluntar. De aceea ea arată deja astăzi, prin construcţia sa, această predispoziţie.
Astfel, tot ceea ce trăieşte în sufletul omului modifică organismul omenesc. Şi dacă acum dumneavoastră vă imaginaţi omul, care este în stare prin cuvântul rostit să creeze un semen al său, a cărui inimă a devenit un muşchi voluntar, care îşi va mai modifica şi alte organe, aveţi o reprezentare a viitorului neam omenesc de pe viitoarele încorporări planetare ale Pământului nostru. Pe Pământul nostru omenirea va ajunge atât de departe, cât poate ajunge ea sub influenţa unui regn mineral. Acest regn mineral, deşi a apărut la urmă, va dispărea cel dintâi în forma sa actuală. Omul nu‑şi va mai construi atunci corpul său din substanţe minerale, ca astăzi; corpul omenesc viitor îşi va încorpora cu precădere doar ceea ce este substanţă vegetală. Tot ceea ce acţionează astăzi mineral în om, va dispărea. Şi ca să vă dau un exemplu grotesc spre ilustrare: Astăzi omul îşi scuipă saliva sa obişnuită. Saliva este un produs mineral, căci corpul fizic al omului este o interacţiune, o îmbinare de procese minerale. Când omul îşi va fi încheiat evoluţia sa minerală, el nu va mai scuipa un scuipat mineral, ci acest scuipat va fi de natură vegetală, iar omul va scuipa, să zicem aşa, flori. Nicio glandă nu va mai secreta substanţe minerale, ci doar substanţe vegetale. Prin faptul că omul revine din nou la o existenţă vegetală, regnul mineral este învins.
Odată cu eliminarea elementului mineral şi cu trecerea la o activitate vegetală, omul îşi va duce mai departe viaţa pe Jupiter. Iar mai târziu, când va trece la o activitate animală – animalele vor fi altfel decât astăzi –, când inima sa va fi într‑atât de departe încât va acţiona creator, atunci omul va lucra în lumea animală, după cum astăzi lucrează în regnul mineral; atunci va interveni starea‑Venus. Şi apoi, când el va crea semeni de‑ai săi, când va rosti/pronunţa chipul său, atunci sensul evoluţiei noastre s‑a săvârşit, atunci cuvântul: „Să facem om...” [ Nota 33 ] se va fi împlinit.
Omul va reuşi realmente să transforme spiţa omenească, doar dacă observă acest amănunt, că trupul este metamorfozat pornind de la suflet. Aceste lucruri care au fost descrise, metamorfozarea inimii şi a laringelui, vor interveni doar printr‑o gândire condusă în sens ocult, în sens spiritual. Omenirea va fi în viitor ceea ce gândeşte ea azi. O omenire care gândeşte materialist, va produce în viitor fiinţe înspăimântătoare, iar o omenire care gândeşte gânduri spirituale, acţionează transformator asupra organismului viitor, în aşa fel încât prin aceasta vor ieşi corpuri omeneşti frumoase.
Efectele pe care le pricinuieşte gândirea materialistă nu s‑au încheiat încă. Astăzi avem două curente, un curent mare materialist, care umple întregul Pământ, şi curentul mic spiritual, limitat la puţini oameni. Faceţi o deosebire între evoluţia sufletelor şi evoluţia raselor. Să nu credeţi, că dacă rasele se îndreaptă spre o formă grotescă, atunci şi sufletele fac acelaşi lucru. Toate sufletele care gândesc materialist lucrează la crearea raselor rele, iar ceea ce este lucrat spiritual are ca urmare crearea unei rase bune. După cum omenirea a dat naştere la ceea ce a degenerat ca animale, plante şi minerale, tot aşa o parte se va scinda şi va reprezenta partea rea a omenirii, iar în corpul, devenit moale între timp, se va exprima exterior răutatea interioară a sufletului. După cum stările mai vechi, care au decăzut la nivelul familiei maimuţelor, ne apar astăzi groteşti, tot aşa rasele materialiste vor rămâne pe poziţia răului şi vor popula Pământul ca rase rele. Stă exclusiv în puterea omenirii, ca un suflet să vrea rămână la rasa rea sau să vrea să urce, printr‑o cultură spirituală, la o rasă bună.
Acestea sunt lucruri pe care noi trebuie să le ştim, dacă vrem să trăim în viitor în cunoştinţă de cauză. Altfel mergem cu ochii legaţi prin lume, căci în omenire lucrează forţe, pe care trebuie să le cunoşti şi de care trebuie să ţii seama, iar cel care nu vrea să ia cunoştinţă de forţele, care merg într‑o parte sau alta, îşi neglijează datoria pe care o are faţă de omenire. Cunoaşterea de dragul cunoaşterii ar fi egoism. Cel care vrea să cunoască, pentru a putea privi în lăuntrul lumilor superioare, acţionează egoist. Cel care vrea însă să introducă nemijlocit această cunoaştere în viaţa practică nemijlocită de zi cu zi, lucrează pentru ducerea mai departe a evoluţiei viitoare a omenirii. Este extraordinar de important să învăţăm mereu mai mult şi mai mult să transpunem în practică, ceea ce există drept concepţie spiritual‑ştiinţifică.
După cum vedeţi, mişcarea spirituală are un ţel foarte precis, şi anume să formeze anticipat omenirea viitoare. Acest ţel nu poate fi atins, decât prin asimilarea înţelepciunii spirituale oculte. Aşa gândeşte cel care concepe ştiinţa spirituală ca pe marea sarcină a omenirii. El o gândeşte în legătură cu evoluţia, şi nu consideră a fi o lăcomie, ci o datorie preocuparea cu aceasta, pe care a recunoscut‑o. Şi cu cât noi recunoaştem mai mult aceasta, cu atât mai repede ne îndreptăm spre configuraţia viitoare a omenirii din epoca a şasea. După cum odinioară, în vechea Atlantidă, aflată în apropierea Irlandei de azi, oamenii evoluaţi au migrat spre Est pentru a întemeia noua cultură, tot astfel şi noi avem acum sarcina, să lucrăm pentru pregătirea marelui moment din epoca a şasea, în care omenirea va face un salt spiritual enorm.
Noi trebuie să încercăm să ieşim iarăşi din materialism, iar societăţile spirituale trebuie să se gândească să joace un astfel de rol conducător în omenire, nu din lipsă de modestie sau din orgoliu, ci din datorie. Astfel, trebuie ca un grup de oameni să se unească în vederea pregătirii viitorului. Însă această asociere nu trebuie concepută local. Noţiunile de loc/localizare îşi pierd atunci sensul, pentru că nu se mai pune problema de înrudiri de neam sau clanuri, ci ca oamenii de pe întreg Pământul să se întâlnească spiritual, pentru a plăsmui în mod pozitiv viitorul. De aceea, când epoca noastră a cârmit‑o cel mai hotărât înspre materie, a fost întemeiată de către Frăţia rosicrucienilor, acum patru sute de ani, acea ştiinţă spirituală practică, care vrea să dea un răspuns la toate problemele vieţii cotidiene. Aici dumneavoastră aveţi dezvoltarea ascendentă în locul celei descendente.
După cum vechea cunoaştere acţionează distructiv, aşa cum se arată în „Critica limbii” a lui Mauthner, direcţia spirituală caută legătura unificatoare a înţelepciunii spirituale. Aceasta şi face noua disciplină a iniţierii, care ia în calcul conducerea omenirii spre un nou ciclu temporal/noi epoci. Astfel, principiul evoluţiei omenirii se uneşte cu noţiunea de iniţiere.
