Am făcut cunoștință până acum cu procese evolutive importante ale organismului omenesc. Am urmărit acest organism de la apariția sa până în momentul în care Luna s-a depărtat de Pământ. Desigur, expresia „moment” are un sens imprecis, căci aceste procese se întind pe perioade de timp îndelungate. Din primul moment în care Luna a început să dea semne că începe să se desprindă, până la ultimul, în care s-a desprins cu totul, s-au scurs perioade lungi în care timp s-au mai petrecut unele lucruri în procesul evoluției. Noi am luat însă în considerare omul aproximativ până la desprinderea Lunii. Am înțeles această formă a omului, care în partea de jos, aproximativ de la jumătatea corpului, prezenta o conformație care nu era cu totul deosebită de cea actuală. Pentru ochii actuali, oricum, acest corp ar fi putut fi văzut, chiar dacă era alcătuit numai din părți moi, în timp ce părțile superioare ar fi putut fi percepute numai de o conștiență clarvăzătoare. Am făcut referire la faptul cum legenda, religia și arta au reținut ceva din natura umană din acea perioadă în figura Centaurului. Și în părțile corpului luate izolat am făcut cunoștință cu mădulare sau membre ale omului care s-au dezvoltat treptat în ceea ce numim picioare, gambe, genunchi, coapse, care atunci reprezentau formele animale ale Pământului nostru, forme animale care însă se opriseră pe anumite trepte de evoluție pe care omul le depășise. Să ne înțelegern acum mai bine în această privință.
În timpurile străvechi, când Soarele începea să se desprindă, încă nu luaseră naștere formele animale. După ce Soarele ieșise din formațiunea comună, formele animale cele mai evoluate de atunci erau animale ce se aflau pe treapta peștilor actuali. Când se spune că picioarele umane corespundeau acestei forme de pește, ce înseamnă de fapt aceasta? Înseamnă că atunci au rămas în urmă asemenea forme care înotau ca peștii în Pământul de apă, că, în acel timp, fizic nu era nimic perceptibil din om decât labele picioarelor. Restul era prezent numai în formă eterică, fină. Ceea ce a fost descris ca formă de cupă sau de floare, organul luminos, era complet eteric, o formă de aer străluminată și numai partea cea mai de jos străbătea Pământul de apă ca peștii. Apoi au apărut animale mai evoluate care sunt fixate prin aceea că în imagine se vorbește de omul de apă (Vărsător) care a obținut corpul vizibil, incluzând și gamba. Omul a evoluat astfel încât pe fiecare treaptă a existenței sale a lăsat în urmă anumite forme animale, pe care le-a depășit încetul cu încetul.
Când Luna a început să se depărteze, omul avansase atât de mult încât își încheiase constituirea fizică a jumătății sale inferioare, natura superioară însă își păstrase cu totul capacitatea modelatoare. Apoi am văzut cum din afară intervine, dinspre Lună, ceea ce am numit a fi acțiunea luminii lunare asupra formei, ceea ce egiptenii au numit Osiris, care poate influența omul prin diferitele forme ale Lunii, și cum se încorporează prin Lună ceea ce este formațiunea cea mai importantă a corpului superior, nervii, care sunt modelatorii corpului superior actual. Nervii care pleacă din măduva spinării au modelat corpul superior. Acum, prin acele sunete pe care le cântă Osiris-Apolo pe lira umană, se ajunge mai întâi la formarea mijlocului omului, mijlocul șoldurilor. Tot ce a trebuit să rămână pe loc la acest punct pe care omul îl depășește a rămas fixat, în evoluția ulterioară, în forma de amfibian.
Atât timp cât Luna a rămas legată de Pământ, evoluția omului a fost mai mult sau mai puțin împinsă în jos. Forma peștilor se mai afla încă într-o anumită legătură cu Soarele, de unde și senzațiile pe care le are omul sănătos față de pești. Gândiți-vă ce bucurie îi poate face unui om când vede un corp frumos, lucitor de pește, când vede animale de apă frumoase, luminoase și gândiți-vă că omul are un sentiment de antipatie când vede ceea ce de fapt este superior peștelui, ce se târăște ca amfibian, broască, broască râioasă, șarpe. De fapt, amfibienele actuale sunt forme ale acelor timpuri ajunse cu totul în decadență, dar astfel de forme omul le-a avut cândva în corporalitatea sa inferioară. Cât timp omul nu a avut decât corporalitatea sa inferioară, până la șold el era un fel de dragon; abia mai târziu, când corpul superior a devenit solid, omul și-a transformat, plecând de la corpul superior, partea sa inferioară. Putem spune că forma de pește redă forma pe care a atins-o prin forțele pe care le mai primea când Soarele mai era unit cu Pământul; până la plecarea Soarelui omul a rămas la nivelul peștilor.
Marile ființe, conducătorii evoluției, au plecat în timp ce-și modelau Soarele, pentru a se uni din nou cu Pământul într-o epocă mult mai târzie. Unul din spiritele care a plecat o dată cu Soarele, cel mai înalt dintre spiritele solare conducătoare, este Hristos. Ne aflăm înaintea unui eveniment față de care resimțim un profund sentiment de venerație, când aflăm că până atunci omul a fost unit cu entitatea care, fiind spiritul cel mai nobil, a plecat cândva cu Soarele din Pământ. Pe de o parte, am putut caracteriza timpul ieșirii Soarelui din Pământ prin forma de pește și, pe de altă parte, modelarea prin însusi Hristos. Înainte omul era unit în cadrul Pământului cu Soarele, și când acesta a plecat el a văzut forma pe care o datora spiritelor solare, păstrată în forma de pește: În evoluția sa ulterioară, spiritele solare nu mai erau cu el. Hristos a plecat din Pământ în vremea când omul avea forma de pește. Această formă a fost menținută de către inițiații primei dezvoltări a creștinismului. În catacombele romane acest simbol al peștelui era prezent ca simbol al lui Hristos și trebuia să amintească de marele eveniment al evoluției din vremea în care Hristos era încă unit cu ei în cadrul Pământului. Omul progresase până la forma de pește când Soarele s-a separat: primii creștini resimțeau referirea la forma umană a lui Hristos în simbolul peștelui ca un lucru foarte adânc. Cât de departe de comentariile exterioare care se fac adeseori este un semn atât de important pe care-l privim ca pe simbolul unei epoci a evoluției! Adevăratele simboluri erau cele care se refereau la realități spirituale mai înalte. Pentru primii creștini ele nu se limitau la a „însemna” ceva. Un astfel de simbol este o imagine a unui lucru care poate fi cu adevărat văzut în lumea spirituală și nici un simbol nu este corect interpretat înainte de a putea face o trimitere la ceea ce poate fi văzut corespunzător lui, în lumea spirituală. Orice speculație are cel mult un scop pregătitor; expresia „el înseamnă” nu este adevărată, simbolul este cunoscut cu adevărat numai când se arată că în el este reprodus, copiat un fapt spiritual.
Să urmărim mai departe evoluția omenirii. Omul a preluat cele mai diferite forme și după ce s-a dezvoltat în plan fizic până la nivelul soldurilor el a fost cel mai urât în forma sa. Accastă formă pe care omul a avut-o atunci a fost păstrată într-un mod degradat în șarpe. Timpul în care omul a dus evoluția până la forma de amfibian, când Luna era încă inclusă în Pământ, este timpul rușinii, al corupției din evoluția omenirii. Dacă Luna nu ar fi ieșit atunci din Pământ, neamul omenese ar fi devenit prada unui destin îngrozitor, el ar fi căzut tot mai mult în forma răului, a atrocelui. Din această cauză, sentimentul care are dispoziția naivă, nealterată față de șarpele care păstrează forma pe care a avut-o omul când s-a aflat cel mai jos, acest sentiment de antipatie este ceva ce-și are deplina sa justificare. Tocmai dispoziția sufletească nealterată care nu spune că în ceea ce este natural nu există nimic urât resimte repulsie față de șarpe, pentru că acesta este documentul rușinii umane. Acest lucru nu este spus în sensul moral, ci face trimitere la cel mai jos punct atins de evoluția umanității.
Atunci însă omul trebuie să depășească acest nivel inferior atins prin regresare. Acest lucru îl putea realiza numai prin părăsirea formei animale și prin începerea densificării și a părții sale spirituale, superioare. Am văzut că toate părțile mai nobile s-au putut dezvolta numai prin activitatea forțelor lui Osiris și Isis. Pentru ca forțele lui Osiris să acționeze în el în vederea dezvoltării părților mai nobile partea superioară a omului trebuia să găsească posibilitatea de a aduce măduva spinării din poziția orizontală în cea verticală. Toate acestea s-au întâmplat prin influențele lui Osiris și ale lui Isis. Omul a fost condus din treaptă în treaptă de Soare și de Lună, care se echilibrau reciproc; din această cauză mijlocul dintre șolduri este desemnat ca fiind Balanța. În același timp, Soarele se afla atunci în semnul Balanței.
Trebuie să spunem răspicat că nu trebuie totuși să ne închipuim că după ce Soarele a stat în semnul Scorpionului și după aceea în semnul Balantei șoldul s-ar fi dezvoltat imediat. În acest fel ne-am închipui mersul evoluției ca fiind mult prea rapid. Soarele parcurge întregul Zodiac într-o perioadă de 25 920 de ani. Cândva Soarele răsărea primăvara în semnul Berbecului, iar mai înainte în semnul Taurului. Punctul vernal se deplasa mai departe; Soarele a parcurs cu punctul lui vernal semnul Taurului etc. Aproximativ cu 747 de ani înainte de nașterea lui Hristos, Soarele a pătruns din nou în Berbec. În timpul nostru el răsare primăvara în constelația Peștilor. Timpul în care Soarele parcurge o constelație înseamnă ceva, dar o asemenea perioadă nu ar fi suficientă pentru acea modificare care trebuia să se producă pentru ca de la sexualitatea ce are loc sub semnul Scorpionului să se ajungă, sub semnul Balanței, până la dezvoltarea șoldurilor.
Ar avea o reprezentare greșită cel care ar gândi că printr-o singură trecere a Soarelui s-ar petrece acest lucru. Soarele trece o dată complet prin întregul Zodiac și abia după acest întreg circuit are loc progresul. În timpurile și mai vechi el trebuia să parcurgă de mai multe ori acest circuit până să apară un progres. Din acest motiv nu este permis să se aplice calculele valabile pentru epoca postatlanteană la epoci mai vechi. Soarele trebuia mai întâi să facă întregul înconjur, în timpuri mai vechi chiar de mai multe ori, înainte de a se produce o înaintare în sensul progresului ascendent. Pentru acele segmente care necesitau o modelare mai complexă, timpul era mai lung. Omul urcă tot mai sus prin această evoluție. Treapta următoare, acolo unde a fost modelat ceea ce numim organele inferioare ale trupului uman, o desemnăm cu semnul Fecioarei.
Vom înțelege cel mai bine evoluția dacă ne va fi clar că în timp ce omul devine tot mai asemănător omului, pe anumite trepte rămân pe loc entități animale. S-a spus odată că omul a dezvoltat și plămâni și inimă și laringe prin acțiunea forțelor lunare. Am arătat și în ce măsură sunt implicați în aceasta Osiris și Isis. Trebuie să ne fie clar că organele superioare ale omului, ca inima, plămânul, laringele etc., toate aceste organe s-au putut forma numai datorită faptului că mădularele superioare, corpul eteric, corpul astral precum și eul, mădularele spirituale propriu-zise ale omului, coacționau deja într-un anumit mod. Aceste mădulare au coacționat mult mai mult decât în epocile premergătoare după ce a fost atins punctul caracteristic Balanței. Din această cauză au putut să ia naștere cele mai variate forme. Corpul eteric, de exemplu, sau corpul astral, ba chiar și eul au putut acționa cu deosebită forță. Se putea întâmpla să apară o suprapondere a corpului fizic față de celelalte mădulare. Prin aceasta s-au format patru tipuri umane. Au apărut oameni care aveau corpul fizic format. Apoi existau oameni care-și aveau caracteristicile impregnate de corpul eteric și oameni la care predomina amprenta naturii astrale. Au existat și oameni-eu, cu caracteristici clar exprimate. În fiecare om era reprezentat ceea ce precumpănea în el.
În timpurile vechi, când au luat naștere aceste patru forme, se întâlneau siluete grotești și clarvăzătorul descoperă ce era caracteristic în diferitele tipuri. Există reprezentări care, în orice caz, sunt mai puțin cunoscute, în care s-a păstrat amintirea acestor lucruri.
De exemplu, la omul la care natura fizică devenise deosebit de puternică și care acționase și asupra părților superioare acest lucru era exprimat prin amprenta clară imprimată părții sale superioare. Se formase atunci ceva care era adaptat formațiunii sale inferioare și prin ceea ce acționa aici a rezultat forma pe care o vedem menținută în imaginea apocaliptică a Taurului; nu a unui taur actual, care este o formă decadentă. Ceea ce într-un anumit moment era determinat în mod predominant de corpul fizic a rămas fixat pe treapta de taur. Acest lucru își are, așadar, reprezentantul în taur și în tot ce aparține acestei stirpe: bovine etc.
Grupa de oameni la care nu corpul fizic era atât de puternic exprimat, ci corpul eteric, la care a devenit puternic mai cu seamă ceea ce am numi părțile corpului ce înclină mai mult spre inimă, această treaptă pe care omul a depășit-o a fost conservată, în animalitate, în Leu. Leul păstrează în el tipul care s-a format din grupa oamenilor la care corpul eteric a fost foarte activ.
Treapta umană pe care corpul astral a dominat corpul eteric și corpul fizic s-a păstrat, desigur degenerat, în stirpea mișcătoare a păsărilor și este reprezentat în Apocalipsă în imaginea vulturului. Astralitatea dominantă este respinsă în acest caz; ea s-a ridicat de la sol ca existență de pasăre.
Acolo unde a devenit puternic eul, s-a dezvoltat o ființă care în fapt poate fi numită o reuniune a celorlalte trei naturi, pentru că eul a armonizat toate trei mădularele. La această grupă, clarvăzătorul are, de fapt, înaintea sa ceea ce s-a păstrat în Sfinx, mai ales corpul leului, apoi aripile vulturului, dar și ceva din tipul taurului – la reprezentările mai vechi ale Sfinxului era prezentă și coada de reptilă, care face trimitere la vechea formă reptiliană, iar spre partea anterioară avem forma umană care armonizează celelalte părți.
Acestea sunt cele patru tipuri în care în perioada atlanteană predomina umanul, în timp ce forma umană s-a îndreptat spre o unitate din ce în ce mai accentuată, plecând de la caracteristicile vulturului, leului și ale bovinelor, forma umană armonizând în sine aceste naturi. Ele s-au transformat, contopindu-se în una singură, în forma umană deplină, iar aceasta s-a transformat treptat în forma pe care o găsim prezentă spre mijlocul existenței Atlantidei.
Prin aceste procese s-a mai întâmplat ceva. Noi gândim că cele patru elemente diferite, patru forme, s-au contopit în mod armonios în om. Unul din ele este aici, în corpul fizic, în natura taurului: sunt forțele predominante care s-au format până la epoca de evoluție a Balanței; apoi în corpul eteric avem de-a face cu natura leului; în corpul astral, în forțele predominante ale astralului, cu natura vulturului, a acvilei și, în sfârșit, cu forțele dominante ale eului, natura propriu-zis umană. În ființele individuale, unul din aceste patru mădulare căpătase rolul dominant. Prin aceasta au luat naștere cele patru tipuri. Dar se mai puteau întâlni și alte combinații. Astfel, de exemplu, era posibil să domine în mod egal corpul fizic, corpul astral și eul, iar peste ele să aibă predominanță corpul eteric. Acesta este un tip special al umanității. Apoi au existat ființe la care erau predominante corpul eteric, corpul astral și eul, în timp ce corpul fizic era mai puțin format, astfel că avem de-a face cu oameni la care rolul principal îl au mădularele superioare care se impun corpului fizic. Acei oameni la care dominația aparținea corpului fizic, corpului astral și eului sunt precursorii fizici ai bărbaților actuali, în timp ce oamenii la care rolul dominant îl aveau corpul eteric, corpul astral și eul sunt precursorii fizici ai femeilor actuale. Celelalte tipuri au dispărut încetul cu încetul și nu au rămas decât acestea două, desăvârșindu-se ca forme bărbătești și femeiești.
Datorită cărui fapt a fost posibil ca, treptat, să se desăvârșească tocmai aceste două forme? Aceasta s-a întâmplat datorită acțiunii forțelor lui Isis și Osiris.
Am văzut că fazele de lună nouă, când Luna este întunecată, caracterizează principiul Isis, iar Osiris este caracterizat de fazele luminoase de Lună plină. Isis și Osiris sunt ființe spirituale de pe Lună, dar faptele lor le întâlnim pe Pământ. Prin aceste fapte neamul omenesc s-a împărtit în două sexe. Strămoșii feminini ai omului au fost formați prin actiunea lui Osiris, iar strămoșii bărbaților au fost formați prin acțiunile lui Isis. Acțiunile lui Isis și Osiris asupra omenirii se realizează prin intermediul fasciculelor de nervi, prin influența cărora omenirea se împarte într-o parte mnsculină și una feminină. Acest lucru este reprezentat în legendă prin aceea că Isis îl caută pe Osiris; masculinitatea și feminitatea se caută pe Pământ. În aceste legende sunt încifrate procese minunate ale evoluției cosmice.
Abia după ce a fost depășită Balanța s-au format treptat, în mădularele superioare ale omului, diferențierile pe care le numim bărbătești și femeiești. Oamenii au rămas bisexuați mult mai mult timp decât animalele. Ceea ce la celelalte animale avusese loc cu mult înainte, la om se întâmpla abia acum. A existat un timp în care a existat o formă umană unitară la care nu exista nimic din modul de reproducere care s-a dezvoltat mai târziu; natura omului mai prezenta încă ambele sexe într-o singură unitate. „Și Dumnezeu a creat omul masculin-feminin”, așa scrie în Biblie, nu „un bărbățel și o domnișoară” (cum apare într-o traducere germană a Bibliei din secolul al XIX-lea, n.tr.). El i-a creat pe amândoi într-unul singur. „Un bărbățel și o domnișoară” este cea mai proastă traducere posibilă, căci este lipsită de sens prin comparație cu faptele adevărate.
Noi ne referim la un timp în care natura umană era încâ o unitate, în care fiecare om năștea în mod feciorelnic. Această treaptă a evoluției umanității ne este reprezentată de tradiția egipteană prin clarvederea inițiaților. Am putut face referiniă la faptul că reprezentările mai vechi ale lui Isis sunt următoarele: Isis îl hrănește pe Horus, însă în spatele ei se află o a doua Isis, cu aripi de acvilă, o Isis care îi întinde lui Horus crucea cu toartă, făcând trimitere la faptul că omul își are obârșia într-un timp când aceste tipuri erau încă separate, astfel încât mai târziu în om a fost înglobată și cealaltă entitate astrală. Cea de a doua Isis ne arată cum odinioară predomina elementul astral. Ceea ce este unit mai târziu cu forma umană ne este prezentat aici, în spatele mamei, ca formă astrală care ar fi avut aripi de acvilă dacă ar fi ascultat numai de domeniul astral. Vremea în care a predominat corpul eteric este reprezentată printr-o a treia Isis, cu cap de leu. Această triplă Isis ne este astfel adusă în reprezentare prin clarviziunea profundă.
Vom înțelege însă încă ceva din acest punct de vedere: că trebuie să fi existat o perioadă de tranziție de la unitatea sexuală la separarea sexelor, că în fapt a putut să se manifeste o stare intermediară între acea reproducere feciorelnică, când fecundarea avea loc ca urmare a forțelor ce trăiau în Pământ, care erau concomitent substanțe fecundante, și celălalt mod, cel al reproducerii bisexuate. Acest din urmă mod de reproducere a apărut pe deplin abia la mijlocul epocii atlanteene. Mai devreme a existat o treaptă intermediară. În cursul acestei trepte intermediare a avut loc, într-o anumită epocă, o modificare a stării de conștiență. Atunci, schimbarea stării de conștiență a omului necesita perioade mult mai lungi decât în prezent. Era o vreme în care în timp ce se afla în tovărășia entităților spirituale era deosebit de intensă acea stare de conștiență în care omul se trăia pe sine ca ființă spirituală în timpul nopții. Dimpotrivă, starea de conștiență de zi era slabă. Această situație s-a schimbat într-o altă perioadă, în care a devenit intensă acea stare de conștiență pe care o are omul când se afla în corpul fizic, și în care viața sufletească din timpul nopții, când omul părăsea planul fizic a devenit mai slabă. Au existat și perioade ale evoluției omului în care trebuie să recunoaștem o treaptă a tranziției în care conștiența despre lumea fizică era încă atenuată. În această stare atenuată a conștienței avea loc fecundarea. În perioadele de conștiență atenuată, când omul ieșea din lumea fizică în cea spirituală, avea loc fecundarea, iar omul o observa numai printr-un act de vis simbolic. El percepea că fecundarea a avut loc în somn, și conștiența omului era un vis delicat, minunat, ca și cum, de exemplu, el ar fi aruncat o piatră, iar aceasta ar fi căzut în pământ și apoi din pământ apărea o floare.
Pentru această perioadă trebuie să ne intereseze în special că se luau în considerare și aceia care atinseseră mai devreme o treaptă ulterioară de evoluție. Ce înseamnă că anumite ființe au rămas pe loc pe treapta taurului, altele pe treapta leului și altele pe treapta vulturului etc.? Înseamnă că dacă ființele ar fi putut aștepta și ar fi vrut să-și dezvolte iubirea pentru lumea fizică mai târziu, ele ar fi devenit oameni. Dacă leul nu ar fi vrut să pătrundă prea devreme în sfera terestră, el ar fi devenit om; la fel și celelalte animale desprinse până atunci. Să mai spunem o dată: tot ceea ce era om când s-a format leul a gândit fie: Nu, nu vreau să preiau încă substanțele inferioare, nu vreau să cobor în umanitatea fizică sau: Vreau să cobor în această umanitate.
Ne imaginăm, așadar, două entități: una rămâne încă sus în domeniul etericului și ajunge pe Pământ numai în părțile pământești, cealaltă se străduie să coboare în întregime pe Pământ. Aceasta din urmă a devenit poate leu, prima a devenit om.
Așa cum animalele s-au oprit din evoluție, așa s-au oprit și unii oameni. Cei care au devenit prea devreme oameni nu erau oamenii cei mai buni. Cei mai buni au rămas mult timp la situația de a nu coborî pe Pământ, pentru a înfăptui aici în stare de conștiență actul fecundării; ei rămaseră în starea de cunoaștere în care actul fecundării era un vis. Acești oameni locuiau, cum se spune, în Rai. Oamenii care au coborât mai devreme pe Pământ au o corporalitate deosebit de puternic dezvoltată, o expresie brutală, grosolană, în timp ce oamenii care au vrut să modeleze mai întâi părțile mai nobile au o formă mult mai umană.
Ceea ce am descris acum s-a păstrat într-o legendă și un ritual minunate. Este cunoscut ritualul menționat de Tacitus [Nota 18], legenda zeiței Nerthus sau Hertha, care în fiecare an coboară în apele mării într-un car. Cei care o trag trebuie însă să fie omorâți. Nerthus a fost concepută așa cum se concepe o fantomă oarecare, modelată din fantezie, ca o zeiță căreia trebuia să i se închine un cult pe o insulă oarecare. Se credea că s-a recunoscut locul de cult al lui Nerthus ca fiind în lacul Hertha de pe Rugen. Acolo, se credea a se fi găsit locul unde se afunda carul. O fantezie uimitoare, căci numele Lacul Hertha este o invenție cu totul recentă. Înainte se numea Lacul Negru, din cauza culorii sale, și nici unui om nu i-ar fi trecut prin cap să-l numească Lacul Hertha și să-l raporteze la zeiță. În realitate, în această legendă se află lucruri mult mai profunde. Nerthus este treapta de tranziție a fecundației feciorelnice la reproducerea umană ulterioară. Nerthus, care se afundă într-o stare de conștiență crepusculară, percepe acest lucru numai ca pe o acțiune delicată, simbolică, în momentul în care este coborâtă în marea pasiunii; ea nu percepe decât o reflectare a acesteia. Însă cei care, în timpul în care omenirea superioară mai percepea astfel lucrurile, coborâseră, își pierduseră naivitatea originară; ei percepeau deja acest fapt și erau pierduți pentru starea de conștiență umană superioară, ei meritau să moară.
Amintirea acestui eveniment din vremea străveche a fost păstrată în ritual în numeroase ținuturi ale Europei. În anumite momente ale anului se desfășura, în cadrul unor sărbători comemorative, o ceremonie. Carul din imaginea lui Nerthus cobora în marea pasiunii. Cei cărora li se permitea să servească, care erau puși să tragă trebuiau să fie sclavi și erau omorâți în timpul ritualului, ca semn că cei ce vedeau această faptă reprezentau omenirea muritoare. Numai preoții inițiați puteau participa la ceremonie nevătămați. Vedem, așadar, că în anumite ținuturi exista cultul lui Nerthus. Aici exista o stare de conștiență care a dat naștere acestei legende și ritualului.
În acest fel omenirea a evoluat, trecând prin cele mai variate forme, și astfel sunt reprezentate în imagini fapte reale. S-a spus deja că astfel de imagini nu sunt alegorii, ci din punct de vedere al conținutului ele se află într-o anumită relație cu faptele reale. Aceste imagini au apărut ca imagini de vis. Așa a fost visată și legenda lui Osiris, înainte ca elevul să fi văzut cu adevărat faptul evoluției umanității. Și numai ceea ce se pregătește pentru vederea reală are în ocultism valoare de simbol. Un simbol este o descriere a unor procese reale în imagini. Despre influența acestor simboluri vom vorbi în conferința următoare.
