În ultimele noastre expuneri am lăsat să ne treacă prin fața sufletului un număr de fapte ale evoluției umanității luate separat. Am arătat cum s-a dezvoltat omul în acel interval de timp al evoluției Pământului, care se întinde din momentul în care Soarele a ieșit din Pământ până la vremea în care și Luna a părăsit Pământul. Va trebui să mai adăugăm câte ceva acestor aspecte, pe care le numim fapte ale anatomiei și fiziologiei oculte. Dar pentru ca să cuprindem totul în mod corect, trebuie să aruncăm o anumită lumină asupra câtorva alte fapte ale vieții spirituale; trebuie să arătăm, de fapt, relația ce există între miturile și Misteriile egiptene, mai ales ale întregii perioade egiptene și vremea noastră. Din această cauză este necesar să lămurim pe deplin modul în care evoluția progresează prin diferitele epoci.
Să mai focalizăm o dată cele prezentate ca fiind acțiunea spiritelor solare și lunare, mai cu seamă forțele lui Osiris și ale lui Isis, prin ale căror activități a luat naștere și s-a construit corpul uman. Să ținem seama că aceste lucruri s-au întâmplat într-un timp extrem de îndepărtat, că Pământul nostru abia se cristalizase în detalii din Pământul de apă și că o mare parte a celor descrise s-a desfășurat în acest Pământ de apă. Atunci era prezentă o stare a omului care ar trebui să ni se înfățișeze o dată cu toată limpezimea în fața sufletului, pentru ca noi să putem avea o imagine clară despre modul cum arăta și pentru vederea umană înaintarea progresivă a omului în cadrul evoluției Pământului.el
Am prezentat modul în care elemente inferioare ale entității umane, picioarele, gambele, genunchii etc. au luat naștere ca formă fizică, încă din momentul în care Soarele prezenta semne că ar vrea să iasă din masa Pământului. Trebuie însă să ne amintim, ceea ce s-a spus întotdeauna, că toate aceste lucruri ar fi putut fi văzute astfel dacă un ochi uman ar fi fost prezent. Însă atunci omul nu se putea încă vedea pe sine. El a obținut capacitatea de a-și privi ființa abia în momentul în care corpul sau ce se forma de jos în sus a depășit mijlocul șoldurilor sale. Ochiul uman s-a deschis abia când el a ajuns până la semnul Balanței; atunci a început să se vadă ca prin ceață. Abia atunci s-a dezvoltat vederea obiectelor. În felul acesta, până la dezvoltarea mijlocului șoldurilor orice percepție umană, orice vedere era o vedere clarvăzătoare, astral-eterică. Lucrurile fizice omul nu le putea încă percepe, căci conștiența umană era încă o conștiență crepusculară, încețoșată, dar totodată clarvăzătoare, clarvăzătoare cu caracter de vis.
Apoi omul a trecut la starea de conștiență, care a alternat cu starea de veghe. În această a doua stare, omul vedea în mod încețoșat, ca învăluit în ceață și înconjurat cu o aură luminoasă ceea ce era fizic. În starea de somn însă el se înălța în lumile spirituale și la entitățile divin-spirituale. Starea sa de conștiență alterna între o conștientă clarvăzătoare care slăbea progresiv și conștiența obiectelor, care devenea din ce în ce mai clară și care este conștienta principală de azi. Capacitatea percepției clarvizionare s-a pierdut tot mai mult, la fel și capacitatea de a-i vedea pe zei în somn. Și în aceeași măsură s-a instalat claritatea conștienței diurne și concomitent s-a întărit progresiv conștiența de sine, sentimentul eului, percepția eului.
Dacă privim înapoi la timpul lemurian, la vremea dinaintea, din timpul și de după ieșirea Lunii din masa Pământului, ne referim la o conștiență clarvăzătoare a omului, când acesta încă nu bănuia nimie despre ceea ce numim azi moarte. Când omul ieșea din corpul său fizic, indiferent dacă prin somn sau prin moarte, dacă se deplasa în afară conștiența sa nu se pierdea, ci se obținea chiar o înălțare a ei, o conștiență într-un anumit sens mai spirituală decât atunci când era în corpul său fizic. Omul nu spunea niciodată: Eu mor acum; sau: Intru în inconștiență. El încă nu clădea pe sentimentul sinei proprii, dar se simțea nemuritor în sânul dumnezeirii, și toate lucrurile pe care le descriem azi el le cunoștea ca pe niște fapte de la sine înțelese.
Să ne imaginăm că ne-am culca pentru a dormi, corpul astral ar ieși din corpul fizic și toate acestea s-ar întâmpla pe Lună plină. Așadar, în pat se află corpul fizic și cel eteric, corpul astral plutește deasupra, și aceasta în timpul Lunii pline. Problema nu este că un nor astral devine pur și simplu vizibil pentru clarvăzător, ci el vede în realitate curenți care ies din corpul astral și pătrund în corpul fizic; acești curenți sunt forța care în timpul nopții elimină oboseala și aduc corpului fizic echilibrarea pentru uzura din timpul zilei, astfel încât el se simte înviorat și împrospătat. Dar în același timp se pot vedea curenți spirituali ce pleacă din Lună și care pătrund forțele astrale. S-ar vedea cum în realitate din Lună ies activități spirituale care străbat și întăresc corpul astral și îi influențează acțiunea asupra corpului fizic.
Să admitem că am fi fost viețuitori ai vechiului timp lemurian. Atunci corpul astral ar fi perceput acești curenți de forțe spirituale, ar fi privit în sus și ar fi spus: Osiris este cel care mă fortifică, care lucrează asupra mea, eu văd cum acțiunea sa trece prin mine. Și ne-am fi simțit ascunși în timpul noptii în Osiris, am fi trăit cu eul nostru în Osiris. Am fi simțit că noi și Osiris suntem una. Dacă am fi putut îmbrăca, atunci, în cuvinte, după ce ne-am fi întors în corpul fizic, ceea ce am simțit, am fi spus cam așa: Acum trebuie să cobor din nou în corpul fizic, care mă așteaptă acolo jos; este o perioadă când mă afund în natura mea inferioară – și ne-am fi bucurat de timpul în care am fi putut părăsi din nou corpul fizic și ne-am fi putut urca și odihni în sânul lui Osiris sau al lui Isis, unde ne-am fi unit din nou eul cu Osiris.
Cu cât corpul fizic se dezvolta mai mult și cu cât mai mult, după dezvoltarea mădularelor superioare, omul putea vedea și fizic, cu cât putea percepe mai mult obiectele lumii fizice din jurul său cu atât mai lung devenea timpul pe care trebuia să-l petreacă când cobora în corpul său fizic, cu atât mai mult creștea interesul său pentru lumea fizică, cu atât se întuneca mai mult conștientizarea lumii spirituale; cu cât devenea mai clară conștiența în corpul fizic, cu atât mai mult se dezobișnuia de lumea spirituată. Astfel evolua viața omului în lumea fizică, iar în stările care se desfășurau între moarte și o nouă nagtere, conștiența se întuneca din ce în ce mai mult. Acel sentiment de patrie aflată în lumea zeilor omul l-a pierdut progresiv în perioada atlanteană și după ce marea catastrofă a trecut. O mare parte din oameni au pierdut capacitatea naturală să privească în timpul nopții în lumea spirituală, în schimb au obținut facultatea de a vedea, în timpul zilei, în exterior cu o acuitate crescută, astfel că obiectele din jurul lor apăreau cu contururi din ce în ce mai clare. Am atras deja atenția că la oamenii care rămăseseră înapoiați darul clarvederii se menținuse, în timp ce se dezvoltau culturile postatlanteene. Până în vremea când a apărut creștinismul, au mai existat întârziați ai acestei clarvederi și mai există și în prezent, chiar dacă foarte risipiți, oameni care și-au păstrat această clarvedere, care însă este o clarvedere cu totul diferită de cea obținută prin educația esoterică.
În Atlantida, noaptea a devenit, așadar, pentru om treptat întunecată, în timp ce conștiența de zi a început să se lumineze. Pentru oamenii primei culturi postatlanteene, pe care am încercat s-o descriem în toată măreția ei, în spiritualitatea care a fost introdusă de sfinții Rishi, noaptea a devenit inconștientă. Această epocă culturală trebuie s-o mai descriem acum privind și dintr-o altă perspectivă decât am făcut-o în conferințele anterioare.
Să ne transpunem în sufletele elevilor sfinților Rishi, în sufletele oamenilor culturii indiene, imediat după urmele marii catastrofe acvatice atlanteene. În suflete mai trăia încă un fel de amintire a vechii lumi, a acelei lumi în care omul trăia cu zeii care lucrau la corpul său, și care văzuse cum asupra lui acționau Osiris și Isis. Acum, el ieșise din această lume, din sânul zeilor. Mai înainte toate acestea erau aici pentru el, așa cum în prezent este lumea fizică. Prin mintea indianului ce aparținea primei culturi postatlanteene, a indianului căruia Rishi îi mai puteau spune cum a fost cu adevărat, trecea ca o amintire, căci el știa că Rishi și elevii lor puteau vedea în lumea spirituală. Dar el mai știa și că pentru omul normal, pentru cei ce aparțineau culturii indiene, timpurile în care el putea privi în lumea spirituală trecuseră.
O amintire dureroasă a adevăratei patrii trecea prin sufletul vechiului indian în timp ce se vedea transpus în lumea fizică, care nu este totuși decât partea exterioară a lumii spirituale, și dorul îl ducea în afara acestei lumi. Și el spunea: Neadevărați sunt munții, văile, neadevărate masele norilor, neadevărat este chiar și cerul înstelat, totul nu este decât un înveliș, o fizionomie a ființei. Adevărul care se află dincolo de acestea, zeii și adevărata formă a omului, noi nu-l putem vedea. Ceea ce vedem este Maia, este neadevărat; ceea ce este adevărat este învăluit, ascuns. A devenit tot mai viu faptul că omul lăstărit din adevăr își are patria în spiritual, că ceea ce este sensibil este neadevărat, este Maia, că lumea fizică a simțurilor îl întunecă, îl cufundă în noapte.
Pe cel care simte cu atâta forță opoziția dintre spiritual și fizicul neadevărat, înclinația religioasă îl va conduce la slăbirea interesului pentru lumea fizică și-l va face să-și îndrepte tot mai mult spiritul spre ceea ce văd inițiații și despre care ne informează sfinții Rishi. Indianul dorea să renunțe la acest adevăr dur, care pentru el nu era nimic altceva decât iluzie. Adevărul nu este ceea ce percep simțurile, el îl simțea abia dincolo de aceasta. Și prima epocă de cultură postatlaneană a acordat puțină atenție lucrurilor ce se petreceau în plan fizic.
Altfel au stat lucrurile încă în timpul celei de a doua epoci culturale, la perși, din care a apărut apoi Zarathustra, marele elev al lui Manu. Dacă am vrea să caracterizăm prin câteva trăsături în ce a constat trecerea de la cultura indiană la cea persană, putem spune: Cel ce aparținea culturii persane nu simțea lumea fizică doar ca pe un adaos, ca pe o anexă, ci o simțea ca pe o sarcină. În realitate, mai privea încă și el în sus spre regiunile luminii, spre lumile spirituale, dar își întorcea din nou privirea spre lumea fizică, iar în fața sufletului său vedea cum totul se împărțea în forțe ale luminii și forțe ale întunericului. Lumea fizică i-a devenit un câmp de lucru. Își spunea: Există plinătatea bună a luminii, zeitatea Ahura Mazda sau Ormuzd, și există forțele întunecate conduse de Angra-Mainyu (în textul german figurează forma grecească Angramainyush, n.tr.) sau Ahriman. De la Ahura Mazda vine mântuirea oamenilor, de la Ahriman lumea fizică. Noi trebuie să transformăm ceea ce vine de la Ahriman, trebuie să ne legăm de zeii buni și să învingem pe Ahriman, zeul cel rău prin aceea că devenim astfel de ființe, încât putem prelucra Pământul. În timp ce-l învingem astfel pe Ahriman facem din Pământ o unealtă a Binelui. Primul pas pentru mântuirea planetei l-au făcut aparținătorii culturii persane, și ei aveau speranța că și Pământul va deveni o dată o planetă bună, că va fi mântuit și că se va produce o glorificare a lui Ahura Mazda, a Ființei supreme.
Așa simțea cel care nu mai privea în înalturile sublime ca indianul, dar care a pus un picior sigur în această lume fizică. Nu astfel gândea cel care aparținea culturii indiene, care a pierdut pământul solid de sub picioare.
Cucerirea planului fizic a continuat pe a treia treaptă culturală, în epoca egipteano-babiloneano-asiro-caldeană. Acum de-abia mai subsistă ceva din repulsia cu care lumea fizică era resimțită ca Maia. Caldeenii priveau în sus, la cerul înstelat, iar strălucirea stelelor nu era pentru ei numai iluzie, ci ele erau considerate semne ale scrierii pe care zeii o imprimaseră planului fizic. Iar înțeleptul preot caldean urmărea pe drumurile stelelor calea de întoarcere în lumile spirituale, iar atunci când devenea inițiat, când cunoștea toate ființele care locuiau pe planete, în constelații, el spunea: Ceea ce văd cu ochii când ridic privirea spre cerul înstelat este expresia exterioară a ceea ce-mi oferă vederea clarvăzătoare, inițierea. Când preotul ce mă inițiază îmi prilejuiește privilegiul vederii lui Dumnezeu eu îl văd pe Dumnezeu. Dar orice lucru exterior pe care îl văd nu este numai iluzie; în el văd scrierea zeilor.
Un astfel de inițiat se simțea așa cum ne simțim noi când, după un timp îndelungat, primim o scrisoare de la un prieten și vedem semnele trimise de el din locuri îndepărtate. Vedem că mâna sa a format literele, conștientizăm sentimentele inimii sale care sunt exprimate prin litere. Cam aceasta era ceea ce simțea inițiatul caldean, dar și cel egiptean, care pătrundea în sfintele Misterii, cel care, în timp ce se afla în templul inițierii vedea cu ochiul său spiritual entitățile spirituale care erau legate de Pământul nostru. Iar când vedea acestea și apoi ieșea sub cerul liber și când privea lumea stelelor, aceasta îi apărea ca o scrisoare a zeilor. El percepea o scriere a zeilor când luminau fulgerele, când se rostogoleau tunetele; în vântul furtunii el percepea o revelație a zeilor. Zeii se manifestau pentru el în tot ce vedea în mod exterior. Așa cum percepem noi scrisoarea prietenului, el simțea lumea exterioară, când vedea lumea elementelor, lumea plantelor, a animalelor, munții, lumea norilor, lumea aștrilor. Toate acestea erau descifrate ca o scriere a zeilor.
În timpul în care egiptenii aveau încredere în legile pe care omul le putea afla în lumea fizică, prin care el domina materia, au luat naștere geometria, matematica. Cu ajutorul lor omul putea stăpâni elementele, pentru că avea încredere în ceea ce putea găsi spiritul său, pentru că el credea că spiritul poate fi impregnat materiei. Astfel el putea construi piramidele, templul și sfincșii. Acesta era un pas hotărâtor pentru cucerirea planului fizic, care a fost făcut în cea de a patra epocă de cultură. Cu aceasta, omul ajunsese atât de departe încât putea să perceapă în mod corect planul fizic; abia acum planul fizic căpăta o valoare pentru el. Dar de ce profesori a avut el nevoie, înainte?
Mai înainte oamenii au avut nevoie de profesori; și inițiații au avut nevoie de profesori, în vechiul timp indian. De ce fel de profesori au avut nevoie inițiații? Era necesar ca inițiatul să fie condus pentru a vedea ce a putut vedea omul în starea sa de conștiență clarvăzătoare încețoșată. Apoi candidatul la inițiere trebuia condus în lumea spirituală, în patria spirituală anterioară, pentru ca ceea ce afla prin trăirile sale să poată împărtăși celorlalți. Pentru aceasta avea nevoie de profesori. Astfel, elevii Rishilor aveau nevoie de profesori care să le dezvăluie ce se întâmpla în vechea Lemurie, ce se întâmpla în vechea Atlantidă, în vremea în care omul mai dispunea de clarvedere. Tot astfel stăteau lucrurile și la perși.
Alta era situația la caldeeni și mai ales la egipteni. Desigur și aici au existat profesori care aduceau elevii până la stadiul dezvoltării forțelor proprii, în așa fel încât ei priveau prin clarvedere în lumea spirituală la ce se află dincolo de lumea fizică. Aceștia erau cei care arătau ce se află dincolo de tot ce este fizic. Dar în Egipt devenea necesar un nou învățământ, o metodă cu totul nouă. În vechea Indie nu existase un interes deosebit pentru felul în care se înscrie în planul fizic ceea ce se întâmplă în lumea spirituală, în ceea ce privește corespondența dintre zei și oameni; au existat slabe preocupări pentru acest aspect. În Egipt însă era necesar altceva: nu numai că elevul vedea prin inițiere zeii, dar el vedea și felul în care aceștia își mișcau mâinile pentru a realiza scrierea stelară, modul în care se realizează toate formele fizice. Vechii egipteni aveau școli organizate întru totul după modelul indian, dar învățau suplimentar și cum corespund forțele spirituale cu lumea fizică. Acum ei dispuneau de un material didactic nou. În India se indicau elevului forțele spirituale prin clarvedere; în Egipt, la aceasta se mai adăuga și faptul că se indica ce corespunde în planul fizic forțelor spirituale. Se arăta, în legătură cu fiecare organ al corpului fizic, cărei lucrări spirituale îi corespunde; se învăța, de exemplu, cum corespunde inima unei lucrări spirituale. Întemeietorul școlii care, prezenta nu numai spiritualul, ci și lucrarea acestuia în lumea fizică a fost marele Hermes Trismegistos [Nota 19]. Trebuie să vedem în această figură pe Toth cel de trei ori mare, primul care a arătat oamenilor că întreaga lume fizică este o scriere a zeilor. Vedem astfel cum, una după alta, culturile postatlanteene își încorporează impulsurile în evoluția umanității. Egiptenilor, Hermes le-a apărut ca un mesager al zeilor. El le-a indicat ceea ce trebuia descifrat ca faptă a zeilor în lumea fizică.
Cu aceasta am caracterizat în mod sumar cele trei epoei culturale ale perioadei postatlanteene. Oamenii învățaseră să prețuiască planul fizic.
Cea de a patra epocă culturală, cea greco-romană, este perioada în care omul vine și mai mult în atingere cu planul fizic. În acest răstimp omul ajunge atât de departe încât nu vede numai scrierea zeilor în lumea fizică, ci își așază în lumea obiectivă sinea sa proprie, individualitatea sa spirituală. Creații artistice ca cele produse de Grecia nu existaseră mai înainte. Ceea ce s-a atins în cea de a patra epocă de cultură a fost faptul că omul și-a transpus în afară, în sculptură, sinea sa, în operele imagistice, că a creat prin acestea ceva ca o sine fizică a sa.
În acest timp interioritatea, spiritualul din om coboară din acesta în afară, în planul fizic, și se revarsă în materie. În modul cel mai pur vedem această încheiere a unei căsătorii între spiritual și materie în templul grecesc. Acest templu este, pentru oricine îl poate vedea retrospectiv, o operă minunată. Arhitectura greacă este arhitectură primordială. Orice artă își are undeva vârful ei. Aici și-a atins arhitectura apogeul său. Sculptura, pictura și-au atins și ele o dată momentul suprem. În ciuda piramidei gigantice, arhitectura a atins cea mai minunată realizare în templul grecesc. Ce s-a realizat în acesta?
Cine are un sentiment artistic al spatiului, adică cel care simte care este diferența dintre o linie orizontală față de una verticală, poate resimți un ecou slab. Iar celui care poate simți cum susține coloana ceea ce se află deasupra ei, i se va trezi în suflet o sumă de adevăruri cosmice. Trebuie să simți că toate aceste linii se găsesc încă dinainte, în mod invizibil, în spațiu. Artistul grec vedea parcă în mod clarvăzător coloana și doar umplea cu materie ceea ce vedea. El vedea spațiul ca pe ceva viu, străbătut de forțe vii. Cum ar putea omul actual să simtă ce vitalitate avea acest sentiment al spațiului?
Un ecou slab îl putem afla la pictorii vechi. În unele reprezentări, de exemplu, se văd plutind îngeri în spațiu și avem sentimentul că ei se susțin reciproc. Foarte puțin mai persistă în prezent din acest sentiment al spațiului. Nu vreau să ridic nici un fel de obiecții împotriva artei culorilor a lui Böcklin, dar îi lipsește orice sentiment ocult al spațiului. O făptură ca cea care se găsește deasupra grupului din lucrarea sa Pieta – nu se știe dacă este un înger sau o altfel de ființă – trezește, neapărat, privitorului, sentimentul că în orice clipă ea va cădea peste grupul de sub el. Trebuie să subliniem aceasta, dacă dorim să atragem atenția asupra unui fapt cu privire la care, în prezent, abia poate fi suscitată o reprezentare: sentimentul spațiului la greci este de natură ocultă. Un templu grecesc arată ca și cum spațiul l-ar fi născut el însuși din liniile sale. Urmarea acestui lucru a fost faptul că entități divine pe care grecul le cunoștea prin clarvedere și pentru care a fost ridicat templul coborau cu adevărat în el, și se simțeau realmente bine în el. Este adevărat: Pallas Athena, Zeus ete. se aflau cu sdevărat în temple; își aveau trupurile, corpurile lor materiale în aceste temple. Întrucât asemenea entități se puteau încarna numai până în corpurile lor eterice, ele își găseau în aceste temple o locuință adevărată în lumea fizică. Un astfel de templu putea deveni corpul lor fizic, în care corpul lor eteric se simțea bine.
Cine întelege templul grecesc știe că el se deosebește fundamental de un dom gotic. În această afirmație nu trebuie văzută o critică a arhitecturii gotice, pentru că și domul gotic este o operă de artă grandioasă. Cel care privește în interiorul lucrurilor își poate imagina însă că și atunci când este în singurătatea sa, când în jurul său nu se află pe o mare distanță nici un om, templul grecesc este un tot. Un templu grecesc este un întreg chiar și atunci când nici un om nu se roagă în interiorul său. El nu este lipsit de suflet, nu este gol, căci zeul este în el, el este locuit de zeu.
Un dom gotic nu este însă un întreg, ci reprezintă ceva fragmentar, dacă în el nu se află credincioși, dacă nu există oameni care se roagă. Cel care înțelege acest lucru nu-și poate imagina domul gotic izolat, fără mulțimea de credincioși care se mișcă în el cu gândurile lor. De domul gotic nu este legată nici o divinitate, nici o ființă spirituală când în el nu se desfășoară rugăciunile credincioșilor. Doar după ce se adună comunitatea celor ce se roagă el se umple cu divinitate. Acest lucru se exprimă chiar în cuvântul „dom”, înrudit eu terminația din cuvintele germane Deutschtum, Volkstum etc., care conferă întotdeauna un sens de adunare; chiar și cuvântul Duma este înrudit cu el. Templul grecesc nu este o casă a credincioșilor. Are forma unei case în care locuiește însuși zeul; el poate exista singur. În domul gotic, în schimb, te simți acasă doar când îl umple mulțimea credincioasă, când este adunată colectivitatea cucernică, când prin geamurile colorate pătrunde lumina iar culorile se transformă în particule fine de praf; atunci, așa cum se întâmpla adeseori, predicatorul spunea din amvon: Așa cum lumina se descompune în multe culori, tot astfel și lumina spirituală, forța dumnezeiască se transmite în mulțimea sufletelor și în numeroasele forțe ale planului fizic. Predicatorul spunea adesea asemenea lucruri. Când concepția și trăirea sufletească confluau astfel, atunci domul era un lucru încheiat.
Romanul însă a mai făcut un pas în direcția învingerii planului fizic. Grecul avea facultatea de a crea în operele sale de artă spiritual-sufletescul, dar se simțea membru al unui întreg, al polisului, al statului-oraș; nu se simțea încă o personalitate. La fel stăteau lucrurile și în culturile anterioare: egipteunul nu simțea că este izolat, ci, ca egiptean, se considera a fi parte a unui popor. La fel, în Grecia, se punea preț nu pe faptul de a te simți om; mândria cea mai mare era de a fi spartan, atenian. A fi o personalitate, a fi tu însuți ceva în lume a fost simțit pentru prima oară în cadrul societății romane.
A fi ca personalitate ceva în sine a devenit adevăr abia pentru roman. Romanul a inventat noțiunea de „cetățean”, care a determinat apoi dezvoltarea jurisprudeniei, a dreptului, pe drept cuvânt numit o invenție romană. Numai juriști actuali care nu au habar despre aceste lucruri au avut lipsa de gust de a spune că ar fi existat mai de mult un drept în acest sens. Se spun lucruri aberante de către cei care vorbesc de creatori de drept orientali, ca de exmeplu Hammurabi [Nota 20]. Înainte nu au existat interdicții de drept, nu au existat decât porunci divine. Ar trebui spuse cuvinte tari, dacă vrem să vorbim obiectiv despre această știință; dacă dorim să fim drepți, ar trebui să facem afirmații dure. Notiunea de cetățean a fost percepută cu adevărat abia în Roma veche. Aici, omul a adus spiritualul în lumea fizică, până la individualitatea sa proprie. În vechea Romă a fost inventat pentru prima oară testamentul; voința fiecărei personalități a devenit aici atât de puternică, încât ea putea dispune chiar și dincolo de moarte ce trebuia să se întâmple cu posesiunea, cu proprietatea sa. Acum hotărâtor devenea omul personal, izolat. Prin aceasta, omul a coborât, în individualitatea sa proprie, spiritualul până în planul fizic. Acesta a fost punctul cel mai coborât al evoluției.
Omul s-a aflat la nivelul cel mai înalt în cultura indiană. Indianul mai plutea încă în înalturi spirituale. În cea de a doua cultură, cea protopersană sau protoiraniană, omul a coborât. În cea de a treia cultură, cea egipteană, a coborât și mai mult. În cea de a patra eultură, omul a coborât cu totul până jos, în planul fizic, în materie. A existat atunci un punct în care omul a stat la răspântie: fie cobora din ce în ce mai jos, fie trebuia, fiind la nivelul cel mai coborât, să găsească posibilitatea de a se pregăti pe sine pentru un nou urcuș, pentru o reîntoarcere în lumea spirituală. Pentru aceasta însă trebuia să apară un impuls spiritual în planul fizic, o zguduitură puternică, care-l putea conduce în lumea spirituală. Acest impuls a fost dat prin apariția lui Iisus Hristos pe Pământ. Hristosul divin-spiritual trebuia să vină către oameni într-un corp uman fizic, trebuia să parcurgă trăirea fizică în lumea fizică. Acum, când omul era în întregime în lumea fizică, Dumnezeu a trebuit să coboare la el, pentru ca acesta să regăsească drumul spre lumea spirituală, Calea. Mai devreme acest lucru nu ar fi fost posibil.
Am urmărit azi evoluția culturilor epocii postatlanteene până la punctul ei cel mai coborât; am văzut, în mod schematic, cum s-a produs impulsul spiritual al lui Hristos, în punctul cel mai coborât al evoluției. Acum, omul trebuie să urce din nou, spiritualizat și pătruns de principiul hristic. Vom vedea astfel cum, de exemplu, cultura egipteană reapare în epoca noastră, dar străbătută de principiul hristic.
