Există multe mituri și legende ale vechilor egipteni care înainte erau bine cunoscute și care își fac din nou apariția în concepția despre lume aparținând științei spiritului, care nu sunt însă cuprinse în tradiția istorică, exterioară care se ocupă de egipteni. Unele din aceste mituri ne-au fost păstrate în istorie în forma în care au devenit familiare în Grecia. Căci în cea mai mare parte legendele Greciei care nu se referă la Zeus și la familia sa au fost preluate din Misteriile egiptene. Ne vom ocupa azi de tot felul de aspecte legendare, de care avem nevoie chiar dacă o istorie culturală actuală afirmă că de fapt în mitologia greacă se găsesc puține lucruri utile omului.
De ce a trebuit să urmărim cealaltă parte a dezvoltării umane, adică partea spirituală? Tot ce vedem în plan fizic rămâne numai eveniment, fapt al planului fizic. Dar în cadrul științei spiritului nu ne interesează numai ce trăiește în plan fizic, ci și tot ce se întâmplă în lumile spirituale.
Din cele ce am auzit în conferințele de știința spiritului știm ce se petrece cu omul între moarte și o nouă naștere. Trebuie să ne amintim numai că prin moarte omul trece în starea de conștiență pe care o numim Kamaloka, în care omul, chiar dacă a devenit o ființă spirituală, este menținut prin corpul său astral. Este timpul în care omul încă mai cere ceva de la lumea fizică, în care el suferă, deoarece nu se mai află în lumea fizică. Apoi vine un timp în care el trebuie să se pregătească pentru o viață nouă: starea de conștiență a Devachanului, în care omul nu mai este legat direct de lumea fizică, de ceea ce sunt impresiile fizice. Ne putem imagina deosebirea dintre viața în Kamaloka și viața în Devachan urmărind două exemple.
Știm că omul nu-și pierde imediat după moarte dorințele și poftele. Să presupunem că omul a fost în viață un gurmand care a simțit o mare satisfacție în consumul delicatesclor. După moarte această dorință de plăceri, această dorință de a consuma delicatese nu dispare imediat. Omul nu are aceste dorințe în corpul fizic, ci în corpul astral. Din cauză că după moarte își păstrează corpul astral el păstrează și dorința, însă îi lipsește organul pentru satisfacerea acestor dorințe: corpul fizic. Dorința de a mânca nu depinde de corpul fizic, ci de corpul astral și acum, după moarte, apare pofta de ceea ce în viață îi dădea satisfacție maximă. Din această cauză după moarte omul suferă până se debarasează de toate dorințele pe care și le-a dezvoltat prin organele fizice. Atât durează prezența omului în Kamaloka. Apoi începe timpul în care omul nu mai are pretenții ce nu pot fi satisfăcute decât prin organe fizice. Atunci el pătrunde în Devachan.
În măsura în care omul încetează de a mai fi înlănțuit de lumea fizică, el începe să obțină o conștiență corespunzătoare lumii devachanice. Ea se aprinde din ce în ce mai mult. Numai că, în prezent, el nu are încă o conștiență a eului ca cea pe care o are în lumea aceasta. În viața devachanică omul se simte ca un membru, ca un organ al întregii lumi spirituale. Așa cum mâna s-ar simți, dacă ar simți, membru, organ al organismului fizic, omul, în conștiența sa devachanică, simte că este membru al lumii spirituale și membru al ființelor superioare. El se va ridica abia ulterior spre independența sa. Dar el conlucrează și acum asupra Cosmosului, el lucrează și acum asupra regnului vegetal din lumea spirituală. Omul colaborează la toate lucrurile, nu dintr-o hotărâre proprie, ci ca membru slujitor al lumii spirituale.
Când descriem în felul acesta ceea ce trăiește omul între moarte și o nouă naștere nu trebuie să ne închipuim că evenimentele lumii devachanice nu sunt și ele supuse unei modificări. În felul acesta, oamenii au în mod tainic conștiența că aici Pământul nostru este de fapt schimbător, dar că dincolo, după moarte, totul rămâne neschimbat. Lucrurile nu stau astfel. Când timpul petrecut în Devachan este descris, astăzi, în acest fel, înseamnă că aceasta este aproximativ starea actuală a Devachanului. Dar să ne amintim cum stăteau lucrurile în vremea când sufletele noastre erau încarnate în cadrul culturii egiptene. Atunci priveam spre piramidele gigantice și spre alte construcții mari. În timpuri vechi lucrurile stăteau cu totul altfel. Să ne gândim cât de mult s-a schimbat de atunci fața Părnântului. Este suficient să urmărim știința materialistă și vom afla, de pildă, cum cu puține milenii în urmă existau în Europa altfel de animale, cum întreaga Europă arăta cu totul altfel. Fața Pământului se modifică în continuu, ceea ce face ca omul să intre în noi relații de existență. Acest lucru îi apare oricui în mod foarte clar. Dar atunci când descrii condițiile lumii spirituale oamenii cred cu mare ușurință că ceea ce s-a întâmplat în lumea spirituală, dacă ei au murit eventual cu o mie de ani înainte de Hristos, că ceea ce a avut loc dincolo s-ar fi petrecut ca astăzi, dacă se nasc în prezent și mor acum din nou.
La fel cum se modifică planul fizic se modifică și condițiile din celelalte lumi. Sejurul în Devachan era cu totul altceva decât în prezent, când intrai în Devachan din viața egipteană sau din cea a vechii Grecii. Și aici are loc o evoluție. Este natural să descriem acum condițiile actuale ale Devachanului; condițiile însă s-au schimbat. Putem admite acest lucru dacă luăm în considerare ce ne-au adus ultimele conferințe și descrierile pe care le cuprind.
Am văzut, privind mult înapoi, până la epoca atlanteană, cum omul trăia mai mult în lumea spirituală, cum în timpul somnului el era activ în lumea spirituală. Apoi acest lucru se reduce din ce în ce mai mult. Dacă totuși ne întoarcem suficient de mult în timp, aflăm că omul trăiește de fapt în lumea spirituală. În timpuri vechi nici diferența dintre somn și moarte nu este atât de mare. Într-un trecut foarte îndepărtat oamenii au avut perioade lungi de somn. Acesta a coincis aproximativ cu un interval de timp care este parcurs în prezent de o încarnare și de viața de după moarte. Prin faptul că omul cobora în planul fizic el a fost și din ce în de mai mult implicat în acest plan. Am arătat cum indianul privea într-o lume superioară, cum omul din Persia încerca să cucerească planul fizic. Omul a coborât din ce în ce mai mult, iar în perioada greco-romană a avut loc o „căsnicie” între spirit și materie, între lumile spirituale și planul fizic. Cu cât omul se integra mai mult în miezul acestei epoci cu atât el învăța mai mult să iubească lumea fizică și să capete un interes pentru ea. O dată cu aceasta s-a schimbat însă și tot ce putem numi trăiri între moarte și o nouă naștere.
Dacă ne întoarcem la începutul epocii postatlanteene, găsim că oamenii aveau un slab interes pentru planul fizic. Inițiații acelui timp puteau fi răpiți în lumi înalte, în lumile devachanice; ei comunicau apoi celorlalți oameni trăirile lor. În omul care se simțea răpit cu toate gândurile, cu toate simțurile, în lumea adevărată, în patria lor, acest lucru determina o stare de interes scăzut pentru condițiile planului fizic. Când însă se ridica în Devachan după ce de-abia se legase cu planul fizic, atunci el avea o conștiență relativ luminoasă. Când un astfel de om se încarna apoi din nou în cultura persanâ, el se simțea deja concrescut cu materia fizică, încât pierdea din claritatea conștienței în Devachan. În perioada egipteano-caldeană, în care omul a început să iubeaseă lumea fizică exterioară, lucrurile erau de așa natură încât în Devachan el avea deja o conștientă foarte tulbure, încețoșată. Această conștiență era, prin natura ei, încă mai înaltă decât conștiența din lumea fizică, dar prin gradul său ea coboară tot mai mult și devine tot mai întunecată, până la perioada greco-romană. În această perioadă conștiența devachanică se întunecă progresiv și devine mai încețoșată. Nu era o conștiență de vis; ea nu a fost niciodată astfel. Era o conștiență de care omul era conștient. Așadar, o întunecare a acestei conștiente a avut loc în paralel cu desfășurarea evoluției.
În esență, Misteriile existau pentru a da omului posibilitatea de a nu avea în lumea spirituală numai o conștiență încețoșată, ci de a da din nou claritate conștienței. Să ne imaginăm că nu ar fi existat Misterii și nici inițiați. Atunci omul ar fi avut în lumile spirituale o conștiență tot mai crepusculară, tot mai încețoșată. Numai prin aceea că în paralel cu întunecarea conștienței în Devachan avea loc și inițierea în Misterii și o dată cu aceasta și însușirea anumitor capacități cu care oameni deja selectați priveau în lumile spirituale cu toată limpezimea, numai prin faptul că inițiații în mituri și legende puteau raporta despre acestea a pătruns în conștiența devachanică dintre moarte și o nouă naștere un plus de claritate, de luminozitate. Toți cei care se integraseră suficient în lumea fizică resimțiseră deja această întunecare a conștienței în lumea spirituală și nu este o poveste ci adevăr faptul că inițiatul în Misteriile eleusine a putut face o experiență foarte specială. Principiul inițierii este ca omul să poată urca în lumile spiritului încă din timpul vieții și să înțeleagă ce se întâmplă aici. Inițiatul din acea epocă a putut afla în mod nemijlocit despre umbra din lumea spirituală. Este în adevăr expresia unui inițiat [Nota 21] când se spune: Oh, mai bine cerșetor în lumea fizică decât rege în lumea umbrei. Această expresie a izvorât din experiențele inițiaților. Astlel de lucruri nu le putem aprofunda suficient și le înțelegem abia când cunoaștem faptele lumii spirituale.
Acum vom da o formă mai concretă lucrurilor amintite ieri în treacăt, într-o formă abstractă.
Dacă nu ar fi survenit nimic altceva decât coborârea omului în viața fizică, conștiența s-ar fi întunecat tot mai mult între moarte și o nouă viață. În final, oamenii ar fi pierdut cu totul legătura cu lumea spirituală. Oricât de ciudat i s-ar părea celui care este contaminat în interiorul său, chiar și numai în mică măsură, de vreo formă de materialism, ceea ce voi spune acum este totuși adevărat. Dacă în evoluția umanității nu ar fi intervenit nimic, din punct de vedere spiritual, aceasta ar fi căzut pradă morții. Dar există o posibilitate de luminare a conștienței între moarte și o nouă naștere și aceasta poate fi obținută fie prin inițiere sau, în prezent, prin aceea că omul participă în această viață la lumea spirituală, că el are deja unele trăiri care nu mor o dată cu corpurile sale, care rămân legate de el și în lumea spirituală, în nucleul său ființial veșnic. De acest lucru aveau grijă Misteriile, întreaga evoluție spirituală, aveau grijă marii inițiați dinainte de Hristos și în primul rând însăși entitatea pe care o cunoaștem sub numele de Hristos. Într-un anumit fel, toți ceilalți inițiați au fost precursori ai lui Hristos, erau soli care anunțau apariția lui Hristos.
Să descriem acum fenomenul apariției lui Hristos, să ne gândim la un om care n-ar fi auzit niciodată despre Hristos, care n-ar fi putut prelua în sine tainele Evangheliei lui Ioan, care nu ar fi putut spune niciodată: Vreau să-l imit pe Hristos care trăiește și acționează aici, vreau să preiau principiile sale în entitatea mea. Să ne imaginăm, așadar, că Hristos nu s-ar fi apropiat niciodată de un astfel de om, el nu ar fi putut lua cu sine în lumea spirituală acel tezaur care îi este necesar omului actual, dacă vrea să evite întunecarea conștienței. Ceea ce omul ia cu sine ca reprezentări ale lui Hristos constituie o forță care face, după moarte, conștiența clară, care salvează oamenii de destinul pe care l-ar fi avut, dacă Hristos nu ar fi apărut. Dacă nu ar fi apărut Hristos, ființa umană ar fi supraviețuit, dar, după moarte, conștiența nu s-ar fi putut lumina niciodată. Acest lucru este ceea ce conferă importanța apariției lui Hristos, și anume că nucleului ființial al omului îi este încorporat ceva important. Evenimentul de pe Golgota apără omul de moartea spirituală, atunci când îl identifică cu propria sa ființă.
Nu trebuie să credem că ceilalti mari conducători ai omenirii nu ar avea o importanță similară. Nu este vorba de faptul că trebuie să luăm în considerare o dogmă exclusiv în favoarea creștinismului. Aceasta ar fi o lezare a adevăratului creștinism, căci cel care cunoaște faptele știe că și în vechile Misterii se propovăduia creștinismul. Un gând ca cel exprimat de Augustinus [Nota 22] este profund adevărat: „Ceea ce, în prezent, se numește religia creștină a existat la cei vechi și nu era absentă la începuturile existenței neamului omenesc, până la apariția lui Hristos întrupat, după care religia adevărată care era deja prezentă a primit numele de religie creștină”. Nu este vorba de a numi-o astfel, ci de a înțelege corect importanța impulsului lui Hristos. Și cum Hristos a fost figura care a apărut în punctul cel mai coborât al evoluției, tot astfel au stat lucrurile și în cazul lui Buddha, Hermes și al celorlalte mari entități spirituale, ele având întru totul conștiența profetică a venirii viitoare a lui Hristos și a faptului că El trăia în ei înșiși.
Putem vedea acest lucru când studiem fenomenul apariției lui Buddha. Cine era de fapt Buddha? Trebuie să atingem aici un aspect care nu poate fi abordat decât între elevi ai științei spiritului. Oamenii, chiar și teosofii, își reprezintă de obicei tainele reîncarnării într-un mod mult prea simplist [Nota 23]. Nu trebuie să ne imaginăm că un suflet oarecare care azi este întrupat în cele trei învelișuri ale sale s-a încorporat pur și simplu într-o încarnare anterioară și apoi din nou într-una premergătoare, precedată de alta, mereu după aceeași schemă. Tainele sunt mult mai complicate. În ciuda faptului că H.P. Blavatsky [Nota 24] și-a dat multă osteneală să spună elevilor săi cei mai apropiați cât de complicate sunt aceste taine, în prezent, acest lucru nu este înțeles corect. Lumea își reprezintă simplist că un suflet se încarnează mereu într-un corp. Chiar așa de simple nu sunt lucrurile. Nu putem introduce o figură istorică într-o asemenea schemă, dacă vrem s-o înțelegem în mod corect. Trebuie să abordăm un astfel de caz într-un mod mult mai complex.
Încă din Atlantida întâlnim ființe care se aflau în jurul unui om, așa cum în prezent îi avem pe contemporanii noștri, pe care însă acesta le vedea și făcea cunoștință cu ele când se afla în afara trupului său, sus, în lumea spirituală. Am mai spus cum i-a cunoscut aici pe Thor, pe Zeus, pe Baldur ca pe niște tovarăși adevărați. Ziua el trăia în lumea fizică, dar în cealaltă stare de conștiență făcea cunoștință cu entități spirituale care parcurgeau un alt drum al evoluției decât el. În timpul străvechi al Pământului, omul nu poseda încă un corp atât de dens ca azi; despre un schelet nici nu putea fi vorba într-o anumită vreme. Corpul din perioada atlanteană nu putea fi văzut cu ochii fizici decât într-un anumit fel. Dar existau ființe care nu coborau decât până la încarnarea într-un corp eteric. Existau apoi ființe care pe vremea în care aerul era încă plin de aburi de apă se mai încorporau încă. Atunci, când omul trăia într-o atmosferă apoasă-cețoasă, aceste încorporări mai erau posibile. O astfel de figură a fost, de exemplu, cel care mai târziu va deveni Wotan. El spunea: Dacă omul se încorporează astfel în materia luminos-lichidă, atunci pot s-o fac și eu. O astfel de ființâ a luat formă de om și a circulat în lumea fizică. Dar când Pământul a devenit tot mai dens și omul a luat forme tot mai dense, Wotan spunea: Nu, în această materie densă eu nu voi intra. El a rămas în lumi invizibile, în lumi din afara Pământului. Așa au stat lucrurile, în general, cu ființele divin-spirituale.
Dar din acel moment ele puteau stabili un fel de legături cu oameni care le veneau în întâmpinare, care se dezvoltau de jos în sus. Mersul evoluției omului era de așa natură încât el ajungea la punctul cel mai de jos al evoluției. Până la acest punct zeii au mers în tandem cu omul. După aceea, ei au ales însă o altă ca1e, care era invizibilă pentru om în planul fizic. Dar când existau oameni care duceau o viață conformă cu regulile inițiaților și care prin aceasta își clarificau corpurile mai subtile ei veneau într-o anumită măsură în întâmpinarea zeilor, astfel încât omul care, era încorporat în trup de carne, când se limpezea, putea face aceasta în așa fel încât era capabil să fie umbrit de o astfel de ființă care nu putea coborî până la corpul fizic. Unui astfel de om i s-a întâmplat ca atât corpul astral cât și cel eteric să-i fie pătrunse de o astfel de ființă superioară care, altfel, nu avea o formă umană proprie, dar care a pătruns într-o altă ființă și s-a vestit prin intermediul unei alte ființe.
Când vom cunoaște acest fenomen, nu ne vom mai reprezenta încarnarea ca fiind atât de simplă. Este întru totul posibil să existe un om care să fie reîncarnarea unuia care a evoluat, care și-a clarificat atât de mult cele trei corpuri ale sale încât poate să devină acum lăcașul unei entități mai înalte. În acest fel Buddha a devenit un lăcaș pentru Wotan. Aceeași entitate care a fost numită Wotan în miturile germanice a reapărut ca Buddha. Buddha și Wotan sunt înrudiți chiar și verbal.
Putem spune că multe lucruri care aparțin tainelor epocii atlanteene au trecut în ceea ce putea vesti Buddha. Aceasta se află în consonanță cu faptul că ceea ce a trăit Buddha este ceva ce zeii trăiseră în sferele spirituale pe care le trăiseră și oamenii când se mai aflau ei înșiși in acele sfere. Învățătura lui Wotan acorda o atenție redusă planului fizic, ea doar menționa că planul fizic este un loc al suferinței și că eliberarea de acesta are o mare importanță – căci prin Buddha vorbea entitatea lui Wotan. Din această cauză, cei care erau rămășițe ale locuitorilor Atlantidei au arătat o profundă înțelegere pentru învățăturile lui Buddha. În cadrul populației asiatice rămăseseră în urmă unele segmente care se menținuseră ca rase pe treapta atlanteană de dezvoltare. Bineînțeles, ei trebuiau să progreseze în mod exterior o dată cu evoluția Pământului. La populațiile mongole se găsesc multe astfel de remanențe din Atlantida; sunt rămășițe ale vechii populații a Atlantidei, iar caracterul stationar al acestora este o moștenire din acea vreme. Din această cauză învățăturile lui Buddha servesc cu predilecție unor astfel de populații și budismul a făcut mari progrese la aceste popoare.
Lumea progresează, își continuă evoluția. Apartenența unui popor la o religie anume este o problemă a necesitătilor spirituale. Datorită faptului că populația europeană s-a implicat în lumea fizică, îi este imposibil să se adâncească afectiv în budism, să se identifice cu partea cea mai intimă a învățăturii lui Buddha. Budismul nu a putut niciodată să devină o religie a umanității. Nu este vorba de o simpatie sau de o antipatie, ci doar o judecată potrivit faptelor. Dacă dorința de a răspândi creștinismul dintr-un centru al Asiei, unde mai există și alte populații, ar fi greșită, tot atât de greșit este și a impune budismul pentru populația europeană. Nici o concepție religioasă nu este valabilă dacă nu este creată pentru necesitățile cele mai interioare ale timpului; o astfel de concepție nu poate da niciodată un impuls cultural. Acestea sunt lucruri care trebuie înțelese, dacă se dorește cunoasterea adevărată a contextului, cu toate conexiunile sale.
Nu trebuie însă să se creadă că personajul istoric al lui Buddha ar fi fost conștient de toate evenimentele care erau prezente în apariția sa. Dacă ar trebui să pun în discuție toate aceste aspecte, aș avea nevoie de mai multe ore. Nu am epuizat nici pe departe întreaga complexitate a persoanei istorice Buddha. În Buddha mai trăia ceva. Nu este vorba doar de o entitate venită din vremea Atlantidei și care s-a încorporat în cel care era Buddha uman; în afară de acesta mai exista în el încă ceva despre care putea afirma: Nu pot încă să cuprind acest lucru, este ceva care mă însuflețește, dar eu nu fac decât să particip la el. Este vorba de entitatea hristică. Ea îl însuflețea pe marele profet. Era o entitate bine cunoscută în Misteriile mai vechi, și în toate se făcea referire la cel ce va veni.
Și El a venit! Momentul venirii sale corespundea necesităților istorice care stau la baza evoluției. Era încă posibil ca el să se poată încorpora în Buddha, într-un fel de subconștient al acestuia. Dar pentru a se putea deplasa pe Pământ, el nu se putea încorpora decât dacă fuseseră pregătite special în această perspectivă un corp fizic, unul eteric și unul astral. Hristos avea cea mai mare forță de acțiune, dar nu se putea încorpora decât dacă un corp fizic, un corp eteric și un corp astral fuseseră pe deplin purificate și clarificate de către o altă entitate. Astfel, încorporarea lui Hristos nu putea avea loc decât dacă apărea o entitate care să fi atins nivelul înalt necesar acestui scop. Acesta a fost Iisus din Nazareth. El ajunsese atât de departe în evoluția sa, încât era în situația de a-și purifica atât de mult în cursul vieții sale corpul fizic, corpul eteric și corpul astral, încât putea să părăsească la vârsta de treizeci de ani aceste corpuri care mai erau apte de viață, mai erau utilizabile pentru o entitate superioară lui.
Adeseori, după ce am arătat că era necesar un nivel înalt de evoluție pentru ca Iisus să-și poată sacrifica corpurile, oamenii au adus o obiecție ciudată: Acesta nu este un sacrificiu, căci ce ți-ai putea imagina mai frumos? Nu s-ar putea vorbi de o mare jertfă atunci când este vorba să-ți predai corpurile unei entități atât de înalte. Desigur, este frumos și nu este o mare jertfă dacă se prezintă lucrurile atât de abstract. Dar îți vine să răspunzi: Făceți o dată acest lucru; oricine ar vrea să facă sacrificiul, dar încercați să-l faceți o dată. Este necesară o forță imensă pentru a-ți purifica corpurile în așa fel încât să le poți părăsi lăsându-le capabile de viață. Pentru a obține această forță sunt necesare sacrificiile. Iisus din Nazareth trebuia să fie o individualitate de o altitudine neobișnuit de mare pentru a putea face acest lucru. Evanghelia lui Ioan face aluzie la momentul în care Iisus și-a părăsit cele trei corpuri, intrând în lumea spirituală, iar ființa lui Hristos a pătruns în corporalitatea triplă. Aceasta a avut loc la Botezul lui Iisus în Iordan. Atunci s-a întâmplat ceva deosebit de important în corporalitatea lui Iisus din Nazareth. Ceea ce spun acum trebuie să pară o grozăvie pentru o mentalitate materialistă. Ceva cu totul deosebit s-a întâmplat în corpul fizic al lui Iisus din Nazareth. Dacă vrem să înțelegem ce s-a petrecut în timpul Botezului, când Hristos a pătruns în Iisus, trebuie să aducem în fața ochilor interiori ceea ce este cu totul deosebit și totuși adevărat.
În cursul evoluției umanității diferitele organe s-au format treptat, au evoluat din ce în ce mai mult. Am văzut cum atunci când organele ajunseseră la mijlocul șoldurilor în om s-au instalat anumite structuri și funcții. În această individualizare crescândă a omului s-a produs și o întărire a sistemului osos. Cu cât omul devenea mai independent se solidifica și sistemul său osos, dar în același timp creștea și caracterul constrângător al morții. Trebuie să reținem acest lucru, dacă vrem să înțelegem în mod corect ceea ce urmează. De ce omul trebuie să moară, trupul trebuie să se descompună? Aceasta ține de faptul că în corpul omului ceva poate fi ars: oasele. Focul poate stăpâni și substanța osoasă umană. Omul nu are o stăpânire, cel puțin o stăpânire conștientă asupra oaselor. Această stăpânire se află încă în afara dominației conștiente a omului. În clipa în care Hristos a pătruns, în timpul Botezului în Iordan, în corpul lui Iisus din Nazareth, în acea clipă sistemul osos al acelei entități a devenit cu totul diferit de ce există la alți oameni. Acesta este un lucru care nu s-a mai întâmplat niciodată înainte și nici după aceea până în ziua de azi. O dată cu entitatea Hristos a pătruns în entitatea Iisus ceva care avea putere asupra forțelor care ard oasele. În prezent încă nu a fost lăsat la latitudinea omului să poată construi oasele. Această forță a ajuns însă până în oase. Forța conștientă a entității Hristos a pătruns până în oase; acesta este sensul Botezului oficiat de Ioan. Prin aceasta s-a inoculat Pământului ceva ce putem numi stăpânirea asupra morții, căci moartea a venit pe lume o dată cu oasele. Prin faptul că stăpânirea asupra oaselor a pătruns în corpul uman, a devenit posibilă și înfrângerea morții. Prin aceasta se exprimă una din cele mai profunde taine, prin aceasta prin Hristos a pătruns în sistemul osos al lui Iisus ceva sfânt în cel mai înalt grad. Din această cauză acesta nu trebuia să fie atins. Din această cauză trebuia să se împlinească Scriptura: Nu vă este îngăduit să-i zdrobiți vreun membru, căci violența sau forța umană ar interveni în forțele divinității. Privim aici într-o taină foarte adâncă a evoluției umane.
Cu aceasta ajungem totodată la o accepțiune foarte semnificativă a creștinismului esoteric, care ne arată cum acesta este saturat cu adevăruri dintre cele mai înalte. Ajungem la ceea ce ne mai întâmpină, în afară de aceasta, în timpul Botezului în Iordan. Prin faptul că entitatea Hristos a luat în stăpânire cele trei corpuri, ceea ce mai devreme se afla în legătură cu entitatea lui Iisus acum se legase de Pământ o entitate care mai înainte avea un sălaș în Soare. Mai devreme ea fusese legată de Pământ, până în momentul în care Soarele s-a desprins de masa Pământului. Atunci, Hristos a plecat din Pământ și putea exercita o influență asupra acestuia numai din afară. În momentul Botezului înaltul spirit al lui Hristos s-a unit din nou cu Pământul. Mai înainte el acționa din afară, făcea profeții și acționa în Misterii. Acum El era încorporat într-un corp uman, pe Pământ. Dacă o ființă ar fi privit dintr-un punct îndepărtat al Cosmosului, prin milenii, atunci o astfel de ființă nu ar fi văzut numai Pământul fizic, ci și curenții lui spirituali, corpul său eterie și corpul său astral, ar fi observat procese semnificative în momentul Botezului primit de la Ioan și în momentul în care sângele a curs asupra Golgotei din rănile lui Hristos. Prin aceasta corpul astral al Pământului a fost complet schimbat. În acel moment el a preluat altceva, a prezentat alte culori. Pământului îi fusese încorporată o forță nouă. Ceea ce mai înainte acționase din afară a fost legat din nou cu Pământul și datorită acestui lucru forța de atracție dintre Soare și Pământ va deveni atât de puternică încât Soarele se va uni din nou cu Pământul și omul cu spiritele solare. Hristos a fost cel care a făcut posibil ca Pământul să se poată uni din nou cu Soarele și să fie în sânul Divinității.
Acesta este procesul care s-a împlinit și importanța sa. A trebuit să spunem din capul locului acest lucru pentru a face posibil să se înțeleagă ce lucru important a pătruns în Pământ o dată cu Hristos. Prin aceasta putem înțelege cum, prin unirea cu Hristos, se poate prelua un lucru prin care după moarte conștiența omului poate fi din nou limpezită. Dacă focalizâm acest aspect, vom putea înțelege și cum are loc o evoluție în intervalul dintre moarte și o nouă nastere. Să ne întrebăm acum în beneficiul cui s-au întâmplat de fapt toate acestea?
Mai întâi omul a trăit în sânul Divinității. Apoi el a coborât în planul fizic. Dacă ar fi rămas sus el nu ar fi atins niciodată conștiența de sine actuală, nu ar fi obținut niciodată un eu. El și-a putut obține conștiența de sine în luminozitatea ei clară numai în corpul fizic. Trebuia să-l întâmpine obiecte exterioare, trebuia să se poată deosebi de obiecte, trebuia să coboare în lumea fizică. Din punctul de vedere al eului său omul este descendent al zeilor. El a coborât din lumea spirituală; eul a fost unit cu corpul fizic ca să poată deveni luminos și clar. Ceea ce a apărut ca materia durificată a corpului uman, i-a dat omului eul său conștient de sine, i-a făcut posibilă obținerea cunoașterii. Dar l-a unit și cu masa pământească, cu masa rocilor.
Înainte de a-și obtine eul, omul obținuse corpul fizic, corpul eteric și corpul astral. Când în aceste trei corpuri s-a dezvoltat treptat eul, acesta le-a remodelat. Trebuie să vă fie limpede că asupra corpului fizic lucrează toate cele trei mădulare superioare. Corpul fizic este așa cum este datorită faptului că asupra lui lucrează corpul eteric, corpul astral și eul. Toate organele corpului fizic depind într-un anumit sens de faptul că și mădularele superioare au fost transformate. Entitățile rămase în urmă au devenit diferite forme animale, de exemplu, păsări, prin predominarea corpului astral. Prin faptul că eul a devenit tot mai conștient de sine el a transformat și corpul astral. Am spus deja că oamenii s-au separat. Ceea ce se desemnează drept animale apocaliptice sunt tipuri la care unul sau altul dintre mădularele superioare au devenit dominante. Eul și-a păstrat dominația la oamenii-om. În consecință, toate organele sunt adaptate mădularelor superioare ale omului. În timp ce eul a pătruns în corpul astral, pe care l-a impregnat, în oameni și în animalele care s-au separat mai târziu s-au format anumite organe. Astfel, de exemplu, un anumit organ își are originea în faptul că un eu s-a încorporat pe Pământ. Pe vechea Lună nici un eu nu era legat de ființele evoluției umane. Anumite organe sunt legate de această evoluție: fierea și ficatul. Fierea este expresia fizică a corpului astral. Ea nu este legată de eu, dar eul acționează asupra corpului astral, iar din corpul astral forțele acționează asupra fierii.
Acum să rezumăm întregul tablou pe care inițiatul îl explica egipteanului astfel: Omul conștient de eul său a fost înlănțuit de corpul său pământesc. Reprezintă-ți omul înlănțuit de stâncile Pământului: în evoluție s-a întâmplat ceva care atentează la nemurirea sa! Imaginează-ți funcțiile care au dat naștere ficatului: ele au luat naștere prin aceea că trupul a fost înlănțuit de stâncile Pământului. Pe acesta îl roade corpul astral.
Aceasta este imaginea care era oferită în Egipt elevului și care a migrat în Grecia ca legendă a lui Prometeu. Un astfel de mit nu trebuie înhățat cu mâini grosolane. O asemenea imagine nu trebuie în nici un caz să fie înlăturată ca praful de pe aripile fluturelui. Să lăsăm praful pe aripile fluturelui, să lăsăm roua pe floare. Aceste imagini nu se lasă smulse și chinuite. Nu ne este îngăduit să spunem: Prometeu înseamnă cutare sau cutare lucru; trebuie să stabilim și apoi să înțelegem imaginile care au luat naștere din faptele oculte și care au trecut în conștiența omului.
Inițiatul egiptean își conducea elevul până la treapta la care putea înțelege evoluția eului uman. O asemenea imagine trebuia să-i formeze spiritul. Dar faptele nu trebuiau să fie interpretate în mod grosolan, ci era necesar ca imaginea să rămână luminoasă și vie, iar initiatul egiptean nu vroia să înghesuie în adevăruri noțiuni banale, uscate, ci să prezinte în imagini ceva ce el putea da. Poezia a contribuit mult la legenda lui Prometeu, a înfrumusețat-o și a împodobit-o și nu ne este persmis să introducem în ea mai mult decât fapte oculte și să lăsăm în seama activității artistice forțele ei fine de zămislire.
Dorim să atragem atenția și asupra unui alt aspect. Când omul a ajuns pe Pământ el încă nu era înzestrat cu un eu. Înainte ca eul să fi fost integrat în corpul astral alte forțe aveau în stăpânire acest corp. Apoi corpul astral fluid-luminos a fost străbătut de eu. Înainte ca eul să pătrundă în el, forțele astrale fuseseră trimise în om de ființe divin-spirituale. Se afla aici și corpul astral, dar străbătut de incandescență prin ființe divin-spirituale. Corpul astral era curat și luminos și învăluia ceea ce era prezent sub forma de corp fizic și eteric. El scălda și străbătea aceste formațiuni; fluidul luminos al corpului astral era pur. O dată cu pătrunderea eului și-a făcut loc însă și egoismul și corpul astral s-a întunecat, s-a pierdut tot mai mult curgerea pur aurie a corpului astral, până când omul a coborât la punctul cel mai de jos al planului fizic din perioada greco-romană.
Atunci, oamenii au trebuit să se gândească la recâștigarea caracterului pur al corpului astral și a luat naștere în Misteriile eleusine ceea ce s-a numit căutarea purității originare a corpului astral. A restabili corpul astral în curgerea sa de aur pur primordial, aceasta o voiau Misteriile eleusine, aceasta o voiau și egiptenii. Căutarea fluviului de aur era una din probele inițierilor egiptene și aceasta ne-a fost păstrată în minunata legendă a căutării Lânii de aur de către Iason și argonauți.
Corpul astral mai avea încă, în Pământul de apă, o transparență de culoarea aurului. Căutarea acestui corp astral este reprezentată de expediția argonauților. Căutarea Lânii de aur trebuie s-o asociem într-un mod subtil cu mitul egiptean.
Faptele istorice exterioare sunt legate de fapte spirituale. Nu trebuie să se creadă că acesta este un simbol. Expediția argonauților a avut loc cu adevărat, așa cum a avut loc și războiul troian. Fenomenele exterioare sunt fizionomii pentru fenomene interioare; toate acestea sunt fapte istorice. În cazul candidaților greci la inițiere, a avut loc, în trăire interioară, faptul istoric al expediției pentru obținerea Lânii de aur, amintirea corpului astral pur.
Aceasta este ceea ce am vrut să evocăm în sufletele noastre: lucruri de la care, dacă vom pleca, vom afla câte ceva despre Misterii și despre felul cum se leagă Misteriile egiptene cu viața actuală.
