În legătură cu lumea fizică exterioară noi vorbim de o „istorie”. Noi privim în urmă, pe baza documentelor și informațiilor exterioare, în timpurile trecute ale istoriei popoarelor, a omenirii. După cum știți, pe această cale, prin deschiderea atâtor documente noi, se poate merge înapoi până în timpuri străvechi, de dinainte de nașterea lui Christos. Din conferințele pe care le-ați auzit pe teme de Știință spirituală, dumneavoastră ați putut conchide că noi, pe baza documentelor oculte, putem privi în trecut cu mult mai departe, la depărtări infinite. Noi recunoaștem așadar o istorie exterioară a lumii fizice exterioare. Știm deci că dacă vorbim despre obiceiuri de viață, despre cunoștințe, în special despre viețuirile popoarelor care au trăit în secolele imediat anterioare nouă, dacă vrem să vorbim despre descoperirile și invențiile, trebuie să o facem în alt mod decât atunci când mergem cu un mileniu sau două înapoi și ne referim la moravurile și obiceiurile, la cunoștințele și cunoașterile unor popoare care au trăit cu mult timp în urmă. Și cu totul alta devine istoria dacă mergem și mai mult înapoi în timp. Se cuvine eventual să ne punem și întrebarea, dacă cuvântul „istorie”, „evoluție istorică” are o însemnătate doar pentru această lume fizică exterioară, dacă doar aici evenimentele și fizionomia faptelor se schimbă în cursul timpurilor, sau dacă nu cumva cuvântul istorie are o însemnătate și pentru cealaltă latură a existenței, acea latură pe care noi o descriem tocmai prin Știința spirituală, latură pe care omul trebuie să o parcurgă între moarte și o nouă naștere.
Privit mai întâi doar din punct de vedere exterior, noi trebuie să ne spunem că, în urma a ceea ce știm, viața omului în aceste lumi, considerate prin prisma omului de azi ca fiind suprasensibile, este chiar una mai lungă decât cea în lumea fizică. Cuvântul „istorie” are importanță și pentru această lume, pentru această cealaltă latură a existenței? Sau trebuie să ne rezumăm la concepția că în ținuturile pe care omul le străbate în perioada dintre moarte și o nouă naștere totul rămâne neschimbat, sau că totul este la fel dacă, de exemplu, mergem cu un secol, două, zece în urmă, din secolele al XVIII-lea, al XVII-lea până în secolele al VIII-lea, al VII-lea, al VI-lea după apariția lui Christos Iisus pe Pământ, și chiar mai mult, în secolele precreștine? Oamenii care pășesc în existența terestră prin naștere, întâlnesc la fiecare nouă naștere alte condiții pe Pământ. Să ne transpunem în sufletul unui om – și vorbim aici de propriile noastre suflete –, care a apărut într-o încorporare în vechiul Egipt sau în vechea Persie. Să ne reprezentăm cât mai viu condițiile în care cobora în încarnare un om în vechiul Egipt, care avea în față piramidele și obeliscurile gigantice și toate celelalte condiții de viață pe care le-a avut în vechiul Egipt. Să ne imaginăm ce fel de condiții de viață sunt cele valabile pentru viața dintre naștere și moarte. Să zicem că acel om moare, că parcurge o perioadă între moarte și o nouă naștere și se naște după aceea într-o epocă a secolelor VII, VIII după Christos. Să comparăm cele două perioade: Ce diferență în felul cum se prezintă în exterior sufletului lumea aici pe planul fizic, în existența pământească în epoca de dinaintea apariției lui Christos, și cea de după Christos! Și să ne întrebăm mai departe: Ce viețuiește sufletul care a apărut, să zicem, în primele secole după Christos și care coboară acum din nou pe planul fizic? – El găsește aici instituțiile statale mai noi, despre care pe vremea aceea nici nu se pomenea. El viețuiește ceea ce au adus mediile noastre culturale, pe scurt, unui astfel de suflet i se înfățișează o cu totul altă imagine decât aceea care i s-a oferit în încarnările anterioare. Și noi suntem conștienți, dacă comparăm aceste două încarnări, cât de diferite sunt una de alta. Nu este îndreptățit să punem acum întrebarea: Cum stă treaba cu condițiile de viață ale unui om între moarte și o nouă naștere, deci între două încarnări? Dacă un om a trăit înainte în Egiptul antic și după moarte a mers în lumea spirituală, acolo a găsit anumite realități și anumite ființe. Dacă apoi el a intrat din nou în existența fizică în primele secole creștine, dacă apoi a murit și s-a ridicat din nou în cealaltă lume și așa mai departe – nu este oare îndreptățit să ne întrebăm dacă și acolo de partea cealaltă a existenței, cu toate viețuirile pe care omul le cunoaște acolo, nu există o „istorie” sau dacă nu cumva și acolo lucrurile se modifică în decursul timpului?
Dumneavoastră știți, desigur, că dacă descriem viața omului între moarte și o nouă naștere, noi dăm o imagine generală despre această viață. Noi zugrăvim, pornind de la momentul morții, cum omul, după ce prin fața sufletului său s-a desfășurat acel tablou grandios al amintirii, intră într-o perioadă în care se derulează impulsurile, poftele și pasiunile din corpul său astral, pe scurt, tot ceea ce încă îl mai leagă de lumea fizică, tot ceea ce mai există încă în el, perioadă care s-a obișnuit a fi numită Kamaloka; cum mai departe omul, după ce s-a debarasat de această legătură, intră în Devachan, într-o lume pur spirituală. Și noi zugrăvim în continuare tot ceea ce se întâmplă între moarte și naștere pentru om în această existență pur spirituală, până la revenirea sa în lumea fizică. Dumneavoastră ați văzut cum întotdeauna, tot ceea ce noi descriem aici a fost discutat în primul rând ținând seama, să zicem așa, că acestea se referă la prezent, la viața noastră nemijlocită. Și așa și este. Trebuie, bineînțeles, să pornești de la ceva, să te postezi undeva atunci când vrei să zugrăvești ceva. După cum în cazul descrierilor despre prezent trebuie să pornești de la observațiile și experiențele din prezent, tot astfel este necesar și în cazul descrierilor despre lumea spirituală să descrii tabloul ce se înfățișează privirii clarvăzătoare pentru viața dintre moarte și o nouă naștere, când omul moare și se îndreaptă spre o nouă existență în lumea spirituală, ca și cum el se derulează, în medie vorbind, în prezent. Însă pentru o observație ocultă cuprinzătoare se adeverește faptul că și pentru această lume, pe care omul o străbate între moarte și o nouă naștere, cuvântul „istorie” are un bun temei. Și acolo se întâmplă exact la fel ca aici, în lumea fizică. Și după cum noi relatăm tot felul de evenimente care s-au succedat începând din secolul al IV-lea înainte de Christos și până în epoca noastră, tot așa suntem nevoiți să constatăm că există o „istorie” pentru o altă perioadă a existenței, să conștientizăm că viața între moarte și o nouă naștere în perioada de cultură egipteană, persană veche sau indiană veche nu era exact la fel cu cea din epoca noastră, de exemplu. Dacă ne-am făcut deci o primă reprezentare despre viața în Kamaloka și viața în Devachan în prezent, este momentul să ne extindem aceste descrieri și să avansăm spre o cercetare istorică a acestor lumi. Și pentru ca aceste lucruri să ne devină clare atunci când expunem anumite fapte despre capitolul „istorie ocultă”, trebuie să ne rezumăm la niște evenimente spirituale absolut precise. Pentru a ne putea înțelege va trebui, desigur, să apelăm la evenimente demult apuse, aproximativ din era atlanteeană. Astăzi am ajuns atât de departe, încât, atunci când vorbim de asemenea perioade, noi presupunem că este ceva cunoscut de fiecare.
Noi ne întrebăm cum era viața omului în lumea de dincolo – ca să folosim o expresie pentru aceasta – în acele timpuri, când deja se putea vorbi de naștere și moarte. Deosebirea între viața de dincolo și cea de dincoace din acea perioadă era fundamental diferită de cea din ziua de azi. Când atlanteeanul murea, ce se întâmpla cu sufletul său? Acest suflet trecea într-o stare în care se simțea în sensul cel mai eminent adăpostit într-o lume spirituală, într-o lume de individualități spirituale superioare. Noi știm, bineînțeles, că și aici, pe acest Pământ fizic, viața atlanteeanului decurgea altfel decât viața noastră de azi. Alternanța care există astăzi între veghe și somn și starea de inconștiență din timpul nopții – s-a vorbit deseori despre aceasta –, nu exista în era atlanteeană. Când omul trecea într-o stare de dormitare și elimina din starea sa de conștiență știința lucrurilor fizice din jurul său, el intra într-o lume a spiritualului. Atunci îi răsărea înainte tabloul unor ființe spirituale. După cum aici el este înconjurat ziua de plante, animale, oameni și așa mai departe, tot așa apărea dincolo în timpul conștienței de somn, după ce omul adormea, o lume de ființe spirituale inferioare și superioare. Omul se familiariza cu această lume. Iar când atlanteeanul, la moarte, trecea într-o lume de dincolo, această lume de ființe spirituale, de evenimente spirituale, îi apărea cu atât mai clară, mai luminoasă. În acele timpuri atlanteene omul se simțea mult mai mult acasă, în întreaga sa conștiență, în acele lumi superioare, în acele lumi de evenimente și ființe spirituale, decât în lumea fizică. Și dacă mergem nu mai departe decât de primele timpuri atlanteene, găsim că oamenii concepeau această existență fizică – toate sufletele dumneavoastră au simțit așa – ca pe o vizită într-o lume unde poposești doar o perioadă, care însă este altfel decât patria propriu-zisă, care nu se scurgea în această sferă pământească.
Un lucru însă era ciudat pentru viața dintre moarte și o nouă viață în epocile atlanteene, despre care omul actual cu greu își poate face o reprezentare, deoarece a pierdut-o cu totul. Acea facultate de a-și spune sieși „Eu”, de a se simți o ființă independentă, de a se simți un „Eu”, ceea ce constituie esențialul la omul de azi, se pierdea cu totul pentru atlanteean odată cu părăsirea lumii fizice. Când el se ridica în lumea spirituală, fie în somn fie, într-o măsură mai mare, în timpul vieții dintre moarte și o nouă naștere, în locul conștienței de Eu, aceea că „eu sunt o ființă conștientă de sine”, că „eu sunt în mine”, se instala conștiența: „eu sunt înglobat/ascuns în ființele superioare”, „eu mă cufund oarecum în însăși viața acestor ființe superioare”. Omul se simțea una cu ființele superioare, iar prin această „a te simți una” el resimțea o fericire infinită când se afla dincolo. Și fericirea lui creștea din ce în ce mai mult cu cât se îndepărta mai mult de conștiența fizic-senzorială. Era o viață cu atât mai fericită, cu cât mergem mai mult înapoi în timp. Și am auzit nu o dată în ce constă sensul evoluției omenirii în existența pământească. Sensul constă în aceea că omul este din ce în ce mai prins, mai strâns împletit în existența fizică pe Pământul nostru. Dacă omul epocii atlanteene, în conștiența de somn, se simțea cu totul acasă în lumea de dincolo, resimțea această lume luminoasă, clară și prietenoasă, în schimb conștiența lui în lumea de dincoace era încă una de vis. Încă nu exista o deplină luare în posesie a trupului fizic. La trezire, omul uita într-o anumită măsură zeii și spiritele pe care le viețuise în somn, însă el nu se acomodase încă atât de mult ca astăzi nici cu conștiența fizică, atunci când se trezea dimineața. Obiectele nu aveau încă contururi clare. Pentru atlanteean era mereu ca și cum dumneavoastră ieșiți afară într-o noapte cețoasă și vedeți felinarele de pe stradă înconjurate de un halou, de o aură în toate culorile posibile. La fel de neclare erau toate obiectele planului fizic. Conștiența planului fizic abia începea să licărească. În om nu s-a coborât încă conștiența lui „Eu sunt”. Abia în ultimele epoci ale erei atlanteene, pe măsură ce acea conștiență de fericire din somn se pierdea, omul a dezvoltat din ce în ce mai mult conștiența de sine, conștiența personalității. Omul a cucerit treptat, treptat lumea fizică, el a învățat tot mai mult să-și folosească simțurile, și prin acesta și obiectele lumii fizice au căpătat contururi tot mai fixe și mai precise. Pe măsură însă ce omul se înstăpânea în lumea fizică, s-a modificat și conștiența dincolo, în lumea spirituală.
Noi am urmărit diferitele intervale de timp ale erei atlanteene, am privit în urmă la cultura hindusă străveche. Am văzut cum acolo omul a cucerit lumea exterioară până într-atât încât să o considere Maya, că el se întorcea, tânjea după plaiurile vechiului ținut spiritual. Am văzut că în epoca de cultură persană, cucerirea planului fizic avansase deja atât de mult, încât omul voia să se unească cu forțele bune ale lui Ormuzd, pentru a metamorfoza forțele lumii fizice. Noi am văzut în continuare cum în epoca egipteano-babiloniano-caldeo-asiriană oamenii au găsit mijloacele care i-au adus mai aproape de cucerirea lumii exterioare, prin arta măsurării terenurilor, care a condus la exploatarea pământului, sau prin astrologie. Și în sfârșit, noi am văzut că epoca greco-latină a mers și mai departe, că în Grecia s-a înfăptuit acea frumoasă cununie între om și lumea fizică prin urbanizarea grecească sau chiar prin arta grecească. Și am văzut cum în epoca a patra de cultură a apărut pentru prima dată în dreptul roman antic factorul personal. În timp ce mai înainte omul se simțea cuprins într-un tot, ca un reflex întârziat al ființelor spirituale anterioare, romanul s-a simțit pentru prima dată un cetățean al Pământului. A apărut noțiunea de cetățean.
Lumea fizică era cucerită bucată cu bucată. Ea a fost însă și îndrăgită de către om. Înclinațiile și simpatiile omului s-au unit cu lumea fizică, și pe măsură ce simpatia pentru lumea fizică creștea, conștiența omului se unea și ea cu lucrurile fizice. Dar în aceeași măsură se întuneca și conștiența omului în lumea de dincolo, în perioada dintre moarte și o nouă naștere. Omul a pierdut acel sentiment de a se simți înglobat în existența ființelor spirituale superioare, ce îi producea atâta fericire în lumea de dincolo, pe măsură ce în decursul cuceririlor lumii fizice, ce s-au succedat în istorie, el a îndrăgit lumea fizică. Cucerirea lumii fizice de către om a crescut din treaptă în treaptă, el a descoperit forțe ale naturii mereu noi, a inventat mereu noi unelte. El a îndrăgit din ce în ce mai mult această viață dintre naștere și moarte. În schimb însă, vechea sa conștiență clarvăzătoare crepusculară în lumea de dincolo s-a întunecat. Ea nu a încetat niciodată complet, însă s-a întunecat. Iar în timp ce omul cucerea lumea fizică, istoria lumii de dincolo cunoaște un declin. Acest declin este într-o strânsă legătură cu dezvoltarea culturii, pe care noi o descriem arătând că oamenii primitivi de la primele lor începuturi culturale, își măcinau cerealele lor între două pietre, și vedem apoi cum ei au urcat din treaptă în treaptă, cum au făcut primele descoperiri, au învățat să-și procure și să folosească uneltele și au progresat de-a lungul timpului mereu mai mult. Viața pe planul fizic devine tot mai bogată. Omul învață să construiască clădiri gigantice. Însă descriind astfel istoria, de-a lungul epocilor egipteano-babiloniano-caldeo-asiriană, greco-romană și până în epoca noastră, trebuie să facem, desigur, o separare categorică atunci când vrem să zugrăvim evoluția cultural-istorică. Noi ar trebui să zugrăvim în aceeași măsură un drum descendent în ce privește legătura dintre Zeii superiori și ceea ce omul a putut să ofere Zeilor, ceea ce el a făcut în sensul lumii spirituale și în mijlocul lumii spirituale. Și noi vedem cum în epocile de mai târziu omul pierde tot mai mult legătura sa cu lumile și facultățile spirituale. Noi ar trebui, de asemenea, să scriem pentru lumea de dincolo o istorie a declinului oamenilor, după cum pentru lumea de dincoace putem scrie o istorie a ascensiunii, a cuceririi continue a lumii fizice. Așa se completează, să zicem așa, lumea spirituală și lumea fizică, sau mai bine spus, așa se condiționează ele.
Există – după cum bine știți – o relație între această lume spirituală și lumea noastră fizică. S-a vorbit adesea despre marii mijlocitori între lumea spirituală și lumea fizică, despre Inițiați, despre aceia care sunt de fapt încorporați în lumea fizică, dar cu toate astea se înalță cu sufletul lor în lumea spirituală în perioada dintre naștere și moarte – unde în mod obișnuit omul este complet izolat de lumea spirituală –, care și în această epocă pot face cercetări în lumea spirituală, care se pot aclimatiza în lumea spirituală. Ce fel de oameni erau acești mesageri, mai mari sau mai mici, ai lumii spirituale, dacă vorbim despre cei mai proeminenți dintre ei, de exemplu, despre vechii sfinți Rishi ai Indiei, despre Buddha, Hermes, Zaratustra, Moise sau despre toți aceia care în timpurile și mai vechi au fost mari mesageri divini? Dacă vorbim despre toți aceia care au fost pentru oameni mesageri divini sau mesageri ai spiritului, ce erau ei în ce privește raportul dintre lumea fizică și lumea spirituală?
În timpul inițierii și prin inițierea lor ei au viețuit condițiile din lumea spirituală. Ei puteau vedea nu numai cu ochii lor fizici și gândi nu numai cu intelectul lor fizic ceea ce se întâmplă aici în lumea fizică, ci ei puteau, datorită capacității lor ridicate de percepție, să vadă și ceea ce se petrece în lumea spirituală. Inițiatul nu trăiește doar pe planul fizic împreună cu oamenii, ci el poate urmări și ceea ce fac morții în perioada dintre moarte și o nouă naștere. Ei îi sunt figuri la fel de familiare precum oamenii de pe planul fizic. De aici dumneavoastră puteți vedea că tot ceea ce se povestește drept istorie ocultă, provine din înseși viețuirile Inițiaților.
O cotitură importantă, chiar și pentru istoria trăită acum de noi, survine pe Pământ prin apariția lui Christos. Iar o imagine despre mersul istoriei în lumea de dincolo o căpătăm dacă ne întrebăm: Ce însemnătate are ceea ce a făptuit Christos pe Pământ? Ce importanță are Misterul de pe Golgota pentru istoria din lumea de dincolo?
În diverse locuri eu am putut indica în mai multe conferințe importanța decisivă a evenimentului de pe Golgota pentru evoluția istoriei planului fizic. Ne întrebăm acum: Cum se situează evenimentul de pe Golgota, privit din perspectiva lumii de dincolo? Vom putea răspunde la această întrebare, dacă ne referim la evoluția din lumea de dincolo, exact în momentul în care oamenii au pășit cel mai mult pe planul fizic, în care s-a dezvoltat cel mai puternic conștiența personalității: momentul epocii greco-latine. Iar acesta este și momentul apariției lui Christos Iisus pe Pământ: pe de o parte conștiența personalității cea mai intensă, bucuria cea mai intensă de viață în lumea senzorială, iar pe de altă parte strigătul cel mai puternic, cel mai viguros după lumea de dincolo prin evenimentul de pe Golgota, și fapta cea mai măreață, aceea a biruirii morții prin viață, așa cum se înfățișează ea în acest eveniment de pe Golgota. Aceste două lucruri se suprapun perfect, dacă avem în vedere lumea fizică. În epoca greacă a existat într-adevăr o mare bucurie și o intensă simpatie față de existența exterioară. Doar astfel de oameni au putut crea acele minunate temple grecești, în care, așa cum vi s-a descris, locuiau însiși Zeii. Doar acești oameni, care se situau în felul acesta în lumea fizică, unde s-a realizat o atât de minunată cununie a spiritului cu materia, au putut crea acele opere de artă în sculptură. În ele exista o bucurie și simpatie pentru planul fizic. Acestea s-au dezvoltat abia treptat, iar noi sesizăm de-a dreptul procesul de avansare în istorie, atunci când comparăm absorbirea totală a grecului de către lumea fizică cu concepția sublimă despre lume pe care au primit-o primii oameni de cultură postatlanteeni de la sfinții lor Rishi: Aceștia nu manifestau niciun fel de interes față de lumea fizică, acești oameni se simțeau acasă în lumea spirituală, ei încă mai priveau fericiți în sus în lumea spirituală, pe care căutau să o atingă pe baza învățăturilor și exercițiilor care le erau date de către sfinții Rishi. Între acest dispreț față de bucuria simțurilor și bucuria cea mai mare față de lumea senzorială din epoca greco-latină – când s-a produs acea cununie dintre spirit și lumea senzorială, în care fiecare dintre acestea era în drepturile ei – se află o bucată bună de istorie omenească.
Care a fost însă contra partea în lumea spirituală la această cucerire a planului fizic în epoca greco-latină? Cel care poate privi în lăuntrul lumii spiritual știe că nu este o legendă ceea ce spun poeții greci despre cei mai buni oameni ai culturii lor, ci se bazează pe purul adevăr. Ei care manifestau o atât de mare simpatie față de lumea fizică, cum se simțeau ei în lumea spirituală? Corespunde întru totul adevărului dacă unui astfel de om i se pun în gură cuvintele: „Mai bine un cerșetor pe Pământ, decât un rege în împărăția umbrelor!” [Nota 11] – Starea de conștiență cea mai sumbră, cea mai puțin intensă a survenit tocmai relativ la această perioadă dintre moarte și o nouă naștere. La atâta simpatie pentru lumea fizică, omul nu mai înțelegea existența în lumea de dincolo. Lui i se părea că ar pierde totul, iar lumea spirituală i se părea fără valoare. Pe măsură ce simpatia pentru lumea fizică creștea, în aceeași măsură eroii greci se simțeau pierduți dincolo, în lumea spirituală. Iar un Agamemnon, un Ahile, se simțeau dincolo ca niște ființe terminate, ca un nimic în acea lume a umbrelor. Desigur, existau și perioade intermediare – căci legătura cu lumea spirituală nu s-a pierdut niciodată total –, în care și acești oameni puteau trăi împreună cu ființele spirituale și cu activitățile spirituale. Însă starea de conștiență, care tocmai a fost indicată, era preponderentă. Avem așadar o istorie a lumii de dincolo, o istorie a declinului, după cum avem și o istorie a ascensiunii pentru lumea de dincoace.
Aceia care au fost numiți mai sus mesageri ai spiritului sau mesageri ai lui Dumnezeu, au avut întotdeauna posibilitatea să treacă încolo și încoace, de la o lume la alta. Să încercăm să ne reprezentăm ce însemnau acești mesageri ai spiritului pentru oamenii planului fizic în epocile precreștine. Ei erau aceia care, din experiențele făcute de ei în lumea spirituală, puteau spune oamenilor lumii antice cum este de fapt în lumea spirituală. Ei viețuiau, firește, această conștiență stinsă pentru lumea de dincolo a omului fizic pământesc, în schimb însă viețuiau întreaga lume spirituală în deplina ei strălucire. Și ei puteau aduce pământenilor știrea că există o lume spirituală, și le puteau spune cum arată ea. Ei puteau depune mărturie pentru această lume spirituală. Acest lucru era deosebit de important în acele vremuri, în care oamenii planului fizic își îndreptau din ce în ce mai mult interesele în afară, spre planul fizic. Și cu cât oamenii cucereau mai mult Pământul, cu cât manifestau mai multă bucurie și simpatie pentru lumea fizică, cu atât mai mult trebuiau să accentueze mesagerii spiritului că lumea spirituală există. Ei puteau vorbi mereu astfel: Voi știți asta și asta despre Pământ. Însă există și o lume spirituală. Vouă trebuie să vi se spună asta și asta despre lumea spirituală! – Pe scurt, oamenilor li se dezvăluia de către mesagerii spiritului întregul tablou al lumii spirituale. Oamenii îl cunoșteau sub cele mai diferite aspecte. Însă întotdeauna, când, să zicem așa, acești mesageri divini se coborau aici după inițierea lor sau după o vizită scurtă în lumea spirituală, ei puteau aduce cu ei pentru lumea fizică, care devenea mereu mai frumoasă și mai frumoasă pentru viața pe planul fizic, prospețime și îmbărbătare din lumea spirituală, ceva din comorile lumii spirituale. Ei aduceau aici, în viața fizică, fructele vieții spirituale. Întotdeauna se întâmpla ca prin ceea ce mesagerii divini le aduceau, oamenii să fie călăuziți în lăuntrul spiritului. Lumea fizicului, lumea de dincoace, a avut de câștigat de pe urma mesagerilor divini și a soliilor lor.
Nu la fel de fructuos au putut acționa acești mesageri divini pentru lumea de dincolo. Dumneavoastră vă puteți reprezenta foarte bine aceasta astfel: Dacă Inițiatul, mesagerul divin, trece dincolo, în cealaltă lume, ființele de dincolo îi sunt tovarăși la fel precum ființele din lumea fizică. El poate vorbi cu ele și să le comunice ceea ce se întâmplă în lumea fizică. Însă cu cât ne apropiem mai mult de epoca greco-latină, cu atât mai puține lucruri valoroase putea să ofere Inițiatul sufletelor de dincolo atunci când el trecea de pe Pământ în lumea cealaltă. Căci ele simțeau prea puternic pierderea lucrurilor de care depinseseră în lumea fizică. Pentru ele nimic nu mai prezenta valoare din cele pe care Inițiatul le putea împărtăși lor. Astfel, în epocile precreștine, ceea ce Inițiații aduceau ca mesaje oamenilor în lumea fizică era în cel mai înalt grad fructuos, și nefructuos pentru lumea spirituală cea ce ei puteau transmite celor defuncți dincolo. Buddha, Hermes, Zaratustra, pe cât de mari solii au putut aduce oamenilor din lumea fizică, pe atât de puțin au putut ajunge dincolo la sufletele lor. Căci ei puteau transmite puține mesaje îmbucurătoare și însuflețitoare în lumea de dincolo.
Să punem acum alături ceea ce s-a întâmplat datorită lui Christos pentru lumea de dincolo, fapt petrecut, să zicem așa, exact în epoca de maximă decadență din punct de vedere al istoriei oculte, în epoca greco-latină, să punem aceasta alături de ceea ce s-a întâmplat anterior prin Inițiați. Noi știm ce a însemnat evenimentul de pe Golgota pentru istoria terestră. Știm că el înseamnă biruirea morții pământești prin viața spiritului, învingerea a tot ceea ce este mort prin evoluția pământească. Chiar dacă astăzi nu putem intra în tot ceea ce semnifică Misterul de pe Golgota, putem totuși să rezumăm aceasta în câteva cuvinte: El constituie dovada faptică definitivă și incontestabilă că viața învinge moartea. Iar pe Golgota viața a învins moartea, spiritul a sădit germenele pentru biruirea definitivă a materiei! Ceea ce se spune în Evanghelie despre acea vizită pe care Christos a făcut-o după evenimentul de pe Golgota în Infern la cei morți, nu este o legendă sau un simbol. Cercetarea ocultă vă arată că aceasta este un adevăr. Pe cât este de adevărat că Christos s-a preumblat printre oameni în ultimii trei ani de viață ai lui Iisus, tot atât de adevărat este că morții s-au putut bucura de vizita lui. Imediat după evenimentul de pe Golgota el s-a arătat morților, sufletelor răposate. Acesta este un adevăr ocult. Iar acum el le-a putut spune că dincolo, în lumea fizică, incontestabil, spiritul a repurtat victoria asupra materiei! În lumea de dincolo aceasta a fost o văpaie de lumină pentru sufletele decedate, care a căzut ca un fulger spiritual-electric și a trezit, a impulsionat conștiența moartă în lumea de dincolo a epocii greco-latine. Pentru oamenii aflați între moarte și o nouă naștere a început o fază cu totul nouă. Și de atunci, conștiența omului între moarte și noua naștere a devenit din ce în ce mai clară și mai luminoasă.
În felul acesta, atunci când noi descriem istoria, putem completa datele privitoare la condițiile din prezent cu ceea ce avem de spus despre Kamaloka și despre viața în Devachan, și noi trebuie să indicăm că prin apariția lui Christos pe Pământ, pentru viața din lumea de dincolo începe o fază cu totul nouă, că fructul a ceea ce a făcut Christos pentru evoluția pământească se dezvoltă plenar printr-o modificare radicală a vieții de dincolo. Această vizită a lui Christos în lumea de dincolo înseamnă enorm de mult, înseamnă o împrospătare a vieții în lumea de dincolo între moarte și o nouă naștere. De atunci, cei răposați, care în acel moment important al epocii greco-latine se simțeau, în ciuda bucuriei lor pentru lumea fizică, precum niște umbre, astfel încât voiau mai bine să fie cerșetori pe Pământ decât regi în împărăția umbrelor, acești răposați au început de atunci să se simtă din ce în ce mai mult acasă în lumea de dincolo. Și de atunci aceasta este situația, că oamenii se integrează tot mai mult în lumea spirituală și odată cu aceasta s-a deschis o perioadă a urcării, a înfloririi în lumea spirituală.
Am atins astfel – chiar dacă schematic – evenimentul de pe Golgota din punctul de vedere al celeilalte lumi, și totodată am indicat că există o istorie pentru lumea spirituală, la fel cum există o istorie pentru lumea fizică. Și doar prin faptul că noi putem cerceta aceste relații reale dintre lumea fizică și lumea spirituală, o lume devine fertilă în viața omenească și pentru cealaltă lume. Vom vedea întotdeauna ceea ce câștigăm pentru analizarea vieții omenești de pe Pământ, dacă avem în fața ochilor caracteristicile adevărate ale lumii spirituale.
